Browsing Tag

energie

Pești cu Cancer

Viitorul

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi viața ta dacă nu ar exista viitor? Ai putea să stai liniștit câteva minute să simți momentul prezent ca fiind singurul? Cum te simți? Ușurat? Nu-i așa că povara sisifică pe care o simți adesea când te gândești  la ce să mai proiectezi in viitor, pentru binele tau sau al familiei tale, s-a evaporat în neant? Nu-i așa că este eliberator? Să fii, aici, acum și atât.

Trăiam fără viitor, sigur, dead-line-urile de la serviciu îmi confirmau existența unui viitor matematic, salarii de plătit, bugete de terminat sau diurne în avans, pentru un viitor incert, dar îmi reușea destul de bine să stau bine înfiptă în prezent.

De mică, viitorul pentru mine era o mare gaură neagră, când priveam spre el, nu reușeam să vad nimic. Pe alocuri mă consideram defectă, când, în discuții amicale apărea tema timpului. Cred că mă complexa acest fapt de a nu putea proiecta nimic în viitor.

Îmi lipisem pe frigider, la vedere, un postit pe care scria mare THE ONLY TIME IS NOW, să nu cumva să uit și să mă apuce din urmă gândurile viitorului meu inexistent, dar mai ales foarte trist.

Propoziții precum: “Sunt sănătoasă; Sunt vie; Sunt vindecată” făceau parte din rutina mea zilnică. Eram nespus de bucuroasă pentru faptul că puteam să mă ocup în liniște de mine, fără apăsarea vreunei responsbilități. Spun asta, pentru că sentimentul responsabilității nu mi-a dat pace mai deloc. Reușeam performanța de a mă simți responsabilă pentru orice situație exterioară mie, dacă cumva printr-un accident aveam o cât de mică tangență cu ea.

Totuși, specific caracterului meu ușor paranoic, aveam nevoie de confirmări.

Prima întâlnire în sensul ăsta a fost cu o doamnă, expertă în reki, radiestezie și nu mai știu ce, care mi-a făcut o scanare a fizicului, sufletului, a spiritului sau cam așa ceva. Nu știam prea multe lucruri despre practicile astea, dar de la distanță păreau că vor elucida misteriosul diagnostic. Mi-a explicat că boala de fapt nu este a mea, eu plătesc păcatele neamului meu de acum șapte generații încoace. Dacă reușesc să trec prin necazurile astea cu demnitate, practic mă salvez pe mine și în egală măsură îmi salvez și neamul. Mi-a făcut nu știu ce aliniere de energii, mi-a vindecat rupturile de aură și mi-a spus să plec acasă fiindcă sunt ca nouă.

Apoi, o altă doamnă care se pricepea să citească cu ansa, mi-a spus că în câmpul meu energetic nu extista nici o boală, de altfel se vede din fizicul meu cât sunt de sănătoasă.

Am tot mers o perioadă la diverse persoane care mi-au explicat, fiecare în felul său, că nu sunt bolnavă, n-am fost niciodată, medicii m-au mințit ca să obțină profit, că mi-au fost făcute vrăji de către cineva, habar n-am cine, șamd. Ba chiar un domn, priceput în citirea irisului mi-a spus că de fapt sânul meu stâng e bolnav, nu cel drept. În fine.

Am primit ceea ce am căutat, bine, adevărul este că nici nu m-am strofocat prea tare să-i găsesc, întâmplarea făcea ca lucrurile să se lege de la sine, iar eu îmi întăream convingerea că universul este bun și răspunde la tot ceea ce gândim. Uneori îmi era teamă să mai gândesc, îmi știam dedesubturile tenebroase și credeam că accesându-le fac boala să revina, asta, dacă a existat vreodată cu adevărat.

 

 

Pești cu Cancer

Întâlnirea

Noiembrie 2010

Garsoniera mea era verde. Îmi place verdele, mă înveselește. Ciudat că am spus garsoniera mea, în primul rând fiindcă nu era a mea, locuiam în chirie, apoi pentru că singurul sentiment de posesie fața de lucruri materiale era cel pe care îl dezvoltasem pentru haine. Atașamentul real care m-a bântuit și încă o face, este cel fața de sentimente și apoi implicit, față de oameni. Într-un fel, acolo la capătul lumii, la ultimul etaj al unui bloc de nouă etaje, mă simțeam acasă.

Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era Inteligența materiei  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta, orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Trebuia să iert, iertarea este primul pas spre schimbarea fundamentală a unui om. Tatăl meu era primul pe lista celor care trebuiau iertați. Îmi dădusem seama că așteptările noastre de la părinți sunt peste măsura puterilor lor, sunt și ei oameni, sortiți greșelilor. Voiam să-l întâlnesc, să am cu el o relație de prietenie, nici măcar nu mă mai interesa de ce a plecat.

6 noiembrie 2010

În centrul orașului Baia Mare, găsisem o cafenea mică unde am stat cu prietenii mei până a apărut el. Între timp, emoțiile întâlnirii m-au făcut inaptă, stăteam lipită de scaun cu un zâmbet înghețat pe față. Prietenii încercau să destindă atmosfera cu glume și încurajări, dar privirea mea era ațintită pe geamul cafenelei. Așa emoții nu am trăit niciodată.

Când și-a făcut apariția, am țâșnit pe ușa și m-am îndreptat spre el, cu același zâmbet înghețat, habar nu aveam ce trebuia să spun, dacă era potrivit să-l îmbrățișez, eram aproape într-o stare de leșin. M-a șocat asemănarea fizică dintre noi, aceeași înălțime, nas, buze, zâmbet, parcă eram o celulă divizată din el, fix acolo în acel moment. Mi-a spus că nu poate să stea mult fiindcă trebuie să meargă la cumpărături, dar că se bucură să mă vadă. Mi-a promis că se va schimba totul între noi. La final m-a îmbrățișat și a plecat. Totul a durat aproximativ 20 de minute.

Mi-am întors privirea spre cafenea, prietenii mei stăteau toți aliniați la geamul acelui bar și se uitau la noi. M-am amuzat.

Nu s-a schimbat nimic între noi, a continuat să mă evite, îmi mai dădea câte un telefon să mă întrebe de sănătate, dar în principiu vorbea numai despre el.

Acea zi a rămas în memoria mea drept una dintre cele mai fericite. L-am iertat, nu pentru că făcuse ceva ieșit din comun ci pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu mai voiam să-mi pierd timpul cu resentimente așa că am schimbat perspectiva asupra lucrurilor pe care le credeam adevărate și am continuat să-mi duc viața în garsoniera mea verde.

Începutul lui 2011

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri.