Browsing Tag

Dumnezeu

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Pești cu Cancer

Stări iluzorii

Sunt fe-ri-ci-tă. Da. Sunt atât de fericită că îmi vine să despart cuvântul în silabe pentru a părea mai lung. Sunt cel mai fericit om de pe planeta asta. Sunt fericită că plouă. Sunt fericită că ninge. Sunt fericită că începe să-mi crească părul. Sunt fericită că am terminat chimioterapia. Îmi vine să zburd precum căprioara în vârf de munte. Îmi vine să mă tăvălesc pe jos prin zăpadă. Îmi vine să îmbrățișez pe toată lumea de pe stradă. Îmi vine să râd într-una și să plâng într-una. Îmi vine să mă urc pe bloc și să țip: S U N T   F E R I C I T Ă Ă Ă!

Sunt atât de fericită că începe să doară. Pe mine mă doare fericirea. E prea dusă la extrem. Și durerea o duc la extrem. M-a înzestrat Dumnezeu cu o bombă cu ceas, cum s-ar spune. Trăirile îmi sunt foarte puternice și uneori total pe dos, neconforme cu ce se așteaptă lumea. Motiv pentru care am învățat să le camuflez.

Adevărul este că îmi e și mie frică de ce poate să iasă la suprafață, așa că, le-am închis acolo bine și le știu numai eu. Uneori, mai ies la iveală, atunci când nu sunt atentă. Văd cum se mișcă lucrurile în tot felul de direcții pe fondul vulcanului din interior. Și atunci, mă închipui mică și mă feresc de explozie.

Odată, am întâlnit o persoană care m-a dat pe spate. Vedeam în ea tot ce era mai frumos. Îmi venea să stau numai prin preajmă ei ca să mă contamineze și pe mine cu frumusețe. Era un fel de muzica lui Mozart, un fel de cea mai bună prăjitură făcută de mama, un fel de orășelul copiilor dintr-o țară săracă. Mă tot holbam la el și așteptam să iasă din el frumusețea, să se dezlănțuie. M-am apucat să-i compun poezii, moment de ieșire la iveală a ceea ce simțeam și eu pe dinăuntru, ce o fi fost în capul meu? Mi-a zis: -Ce-s cu porcăriile astea? vezi că mă confunzi!
Na, în asta a constat frumusețea.

Dar să revin la oile mele. Remisie completă – asta da întâmplare demnă de a fi spusă mai departe. Bine, remisie completă înseamnă că datorită tratamentului au dispărut simptomele bolii. Au fost niște prieteni care au înțeles că m-am vindecat și ulterior când am reînceput chimioterapia mă întrebau cu ce am greșit iar. Când cancerul se extinde și prin alte părți, în afara tumorii inițiale, treburile se complică, șansele de vindecare scad dramatic, spre zero. Omul în cauză devine dependent de spital și de tratamente.

Omul în cauză, devine dependent și de Dumnezeu, dacă până atunci se gândea doar că e posibil să existe. Dependența de Dumnezeu este cel mai tare și mai senzațional drog. Cum zicea N.S în al lui Jurnal al fericirii că acidul lysergic dietilamid îți da exact aceeași senzație pe care o ai în timpul rugăciunii, cu excepția faptului că nu ajungi să fii scurs de toată energia din interior, după ce efectul se consumă. Din contră, rugăciunea te umple. Iar Dumnezeu este cel care decide într-un final ce se întâmplă, indiferent cât de atoateștiutor se crede omul.

Pești cu Cancer

Povești cu spini

Cine ești? Eu unde sunt?

De ce mă chemi când vrei să plec? De ce m-alungi când vrei să vin? Tu nu știi? Sau poate știi, c-atunci când stau mă-nțepi în spini. Aș vrea să uit, aș vrea să plâng și plâng, acum că am aflat că florile de-s dulci, nu dor, dar te împroșcă cu venin.

Și dacă pleci, tot nu te duci, n-ai cum!

Suntem suma tuturor oamenilor care s-au perindat prin viața noastră. Unii dintre ei, au sădit în grădina sufletului, semințe de flori colorate, care prind rădăcini în conștiinta noastră și cresc mari pentru a fi date mai departe altor suflete care așteaptă. Alții, au lăsat găuri imaginare dar vii, atât de vii, că sângerează și îți pătează chipul.

Decembrie 2015

Mergeam la spital în fiecare săptămână. Dimineața făceam analize de sânge, după-masa, chimioterapie. Eu și cu Olivia eram copiii. Beneficiam de atenție sporită dar și de tot felul de bunătățuri pe care doamnele în aceeași situație ca noi, ni le aduceau la spital.

Mie, cel mai mult îmi plăcea să descos poveștile din spatele bolii. Nu era greu, trebuia să am răbdarea necesară pentru a asculta și tăria de a nu plânge de față cu povestitorul. Am auzit adevărate drame, povești cu spini, cum îmi plăcea să le denumesc. Într-o seară, după ce am terminat tratamentul, m-am oprit pe băncuța din Parcul de la Hidro, ningea, era ger, dar tare bine mi-a prins. Am scos afară găleți de lacrimi și durere sufletească, în timp ce povesteam cu Dumnezeu. Voiam să-mi spună de ce este îngăduită atâta suferință, de ce oamenii aștia atât de frumoși, sunt supuși trăirilor care înțeapă. Apoi mi-am amintit de Fiul Său, El era cel mai frumos și totuși, fruntea Lui a purtat coroană de spini.

Ca-n cer, este explicația. Nu este posibil să reziști durerii, fără nici un Dumnezeu. Cei care spun că rezistă singuri, mint sau suferă de inconștiență, nu știu.

Într-una din plimbările mele, drumul m-a purtat în Poiana Brașov, auzisem de la cineva, cu mulți ani în urmă, că acolo este o Mănăstire care seamănă cu un colțișor de Rai iar Părintele este o persoană iscusită într-ale oamenilor.

Atunci în decembrie, mi-am amintit și mi-am spus că trebuie să ajung acolo. Cu sfială m-am dus, pentru că era un domeniu necunoscut mie, în Biserică intram rar și de regulă nu aveam răbdare să stau prea mult. Nu știam despre rugăciuni, despre slujbe și nici nu mă spovedisem vreodată în viață.

Am ajuns la Mănăstire seara iar, discuția cu Părintele, balsam pentru suflet a fost. Seara aceea era să fie doar începutul, început care mi-a alinat durerea florilor cu spini.

 

Sursă photo Pinterest

Despuiată

Rugăciune

Sunt un om atăt de mic, dar mă cred așa de mare.

Vino Doamne și mă scapă, căci eu nu mai am salvare.

Urlu, țip și dau cu pumnul

Căci orgoliul mă conduce,

Am ajuns să-mi fie teamă ca să îmi mai fac o cruce.

Plânge sufletul în mine, chinuit de-a mea minte,

Fiindcă nicicum nu e bine, orice aș face, orice aș spune.

Eu sunt slab, dar cred că-s tare,

și slăbesc pe zi ce trece, fiindcă lumea e tentantă și mă iau cu ea la-ntrecere.

Sunt fricos, dar arăt bine,

Nu e asta ce contează? Țoale, freze,unghii false, panică și bani grămadă.

Am uitat să privesc cerul, să Te caut, să Te simt,

Mă iau cu televizorul și îmi place să mă mint.

Nu mai știu ce-i adevărul, dacă am știut vreodată,

Dar îmi zic că așa-i viața și uite așa, mai mint o dată.

Vreau Doamne să ajung la tine, să îmi dai o mângâiere,

Vreau să rup cercul mândriei, să mă bucur în tăcere.

Nu uita Te rog, de mine, nu mă lăsa în prostie,

Vreau să ies din bucla vieții plină de fățărnicie.