Browsing Tag

dragoste

Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Non-sens

Nedragostea

M-am trezit dimineață cu smochinele în pungă

Voiam să le duc în stomacul cuiva

Pe drum până acolo au râs de mine

Vocile din capul meu

Împreună cu vocea ta

Te-am văzut zâmbind ca o mamă

Aveai un curcubeu pe cap

Mama-curcubeu se plimbă cu dragostea după ea

Are armură din dragoste

Cuvinte din dragoste

Idei din dragoste

Privire din dragoste

Dragostea mea e o felie de pâine cu gem căzută pe jos

Dragostea ta e lumină și zâmbet

Dragostea mea e un dop de plută care nu încape în sticla cu vin

Dragostea ta e soare și rouă

Dragostea mea e rău de mare

Dragostea ta e înălțătoare

Eu nu fug de dragostea ta

Fug de nedragostea mea.

Cu smochinele în pungă.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Septembrie, 2013

Când te indrăgostești de o altă persoană, adesea există o experiență de intensă încântare, la începutul relației. Pare ca și cum ceva se deschide larg în fața ta, ceva care pentru multă vreme a fost ascuns și care poate fi deblocat numai prin aspectul acelui celălalt.  Alți oameni par să nu observe acel ”ceva” din tine, dar persoana pe care o iubești trezește frumusețea nudă a cine ești. Pasiunea și entuziasmul pentru viață se întoarce, te simți văzut și iubit și vei experimenta propria ta profunzime – minunea a cine ești. Asta este ceea ce se experimentează în iubirea nebună. Și deși pare să aibă legătură cu celălalt, ea are legătură doar cu tine, cu ceea ce celălalt trezește în tine și care este ceva delicios, este un miracol! Se pare că numai atunci te inzestrezi și simți cât de mult ai de dat și cât de mult poți fi iubit.

De obicei în acel moment, oamenii se intoxică cu venerația și minunăția acestei iubiri nebune pe care ei o experimentează și, orbește, se atașează de cea/cel care a trezit acest sentiment în ei. Ea sau el are ”bagheta magica” în mână, și ceea ce de prima dată a condus la o revelație și la un sentiment de iubire față de tine însuți cât și față de celălalt, gradat va duce la o migrare din tine însuți în timp ce devi tot mai concentrat pe celălalt.

Apoi începe o luptă cu celălalt. Vei dori să posezi acea parte din celălalt care te face să te simți atât de bine. Adeseori și celălalt face același lucru cu tine și amândoi veți deveni extrem de confuzi datorită acestui joc de-a trasul-de-funie. În acest fel, cel mai bun lucru pe care îl poate oferi unul celuilalt, în cele din urmă devine cel mai rău, și anume gelozia, dependența și lupta pentru putere. Aceasta este o cădere extrem de dureroasă pe care aproape toată lumea a experimentat-o.

Când te iubești pe tine însuți, este mult mai ușor pentru tine să vezi cealaltă persoană într-o perspectivă autentică. Nu vei mai lua atât de personal lucrurile uneori ofensatoare sau jignitoare pe care el sau ea le spune sau le face. Acțiunile și reacțiile lor le aparțin, și devine mai ușor să nu răspunzi la ele prea emoțional. Cealaltă persoană nu mai este responsabilă pentru mântuirea sufletului tău.

Cam asta am vrut să-ți explic uneori când îți spunem că nu trebuie să te concentrezi pe mine, eu sunt bine oricum, cu fricile, trăirile, experiențele mele, desigur e mai ușor când e cineva alături și poți să discuți despre ceea ce simți și trăiești, însă devine complicat când celălalt și le asumă și se simte responsabil de fiecare gest sau cuvânt implicat.

Mai vream să-ți spun că teama mea vis-a vis de această relație cu tine, este că la un moment dat tu să simți că te-ai consumat pentru că acorzi prea multă atenție și simți că nu se întoarce la tine și în acel moment cred că poate să existe o răbufnire. Ideea nu este să tragem energie de la celălalt pentru a ne susține existența ( trăiri, sentimente, etc) pentru că după cum ți-am mai spus, din punctul meu de vedere singura sursă de energie valabilă este de la Cel care ne-a creat.

Astăzi controlul la medic m-a făcut să-mi dau seama de un lucru foarte important, ideea de control medical este pentru că angajatorul să fie sigur că merge la drum mai departe cu o persoană aptă, ceea ce mi se pare foarte corect, păcat că aceste lucruri se fac superficial. Așa este și în viață de zi cu zi, când intri într-o relație este bine ca cei doi oameni să fie apți și conștienți de ei, în primul rând, altfel relația va șchiopăta și se va ajunge la un final în care nu se mai știe care ce si cum a greșit pe parcursul ei sau relația nu ajunge la final din teama de a nu rămane singur si lipist de energie, ceea ce este cam de căcat.

Despuiată

Mulțumesc

Mulțumesc pentru că ai plecat, mulțumesc pentru convingerea ta că nu merit să fiu iubită de către tine, că nu sunt strălucitoare și demnă de prezența ta, dacă nu ar fi fost așa, nu aș fi știut că pot să mă descurc singură.
Mulțumesc pentru că ai renunțat la mine fix când aveam mai mare nevoie de cineva, ai renunțat pentru că îți era frică de viață, am învățat din asta, că și cele mai negre nopți au la finele lor, lumină.
Mulțumesc pentru că ai considerat că trăirile și stările tale sunt mai importante decât ale mele, așa este, privind din perspectivă ta. Din perspectivă mea, trăirile și stările, sunt iluzorii și lipsite de eternitate, dar mai ales, nu le poți programa.
Mulțumesc pentru că ai considerat că eu decad și te trag după mine, în timp ce tu ar trebui să înflorești. Am învățat că poți să decazi în cele mai înfloritoare condiții și poți să înflorești în cele mai decăzute situații.
Îți multmesc pentru că ai ales compania altor oameni pentru că ai crezut că ei te ridica, m-ai învățat că nimeni nu te ridică, pentru că toți suntem exact acolo unde trebuie să fim.
Mulțumesc pentru că m-ai ignorat chiar și atunci când strigătul meu interior îmi trăda disperarea, iar insistența mea dădea în penibil, m-ai învățat că sunt unul dintre acei oameni care nu renunță la credințele lor.
Mulțumesc pentru fiecare minciună, mi-ai arătat în felul acesta adevărul.
Mulțumesc pentru că nu ai avut răbdare și curaj să fii alături de mine, când eu chiar credeam că așa o să faci, mi-ai oferit posibilitatea să întâlnesc oameni care au fost și sunt alături de mine fără ca eu să cer ceva ci doar pentru că mă iubeau.
Îți mulțumesc pentru că ai renunțat atât de ușor la mine, m-ai învățat cum să lupt pentru mine și să renunț la a mă irosi fără rost.

 

Photo credit: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Utopie

Muzica

Muzica, intră exact acolo unde trebuie şi te face să nu te mai gândeşti, e un soi de meditaţie cică, nemaigândind, corpul  se armonizează  cu mediul şi începe să se mişte împreună cu el, aşa a luat naştere dansul, cred, atunci când dansezi ai cea mai înaltă vibraţie, nimic negativ nu trece prin tine.
Dacă mă gândesc la poveştile prin care se spune că dansul a stat la baza multor iubiri, aş putea spune că în iubire nu mai gândeşti, doar simţi, te armonizezi cu mediul, cu universul.
Interesant că am scos asta din mine, pentru că stau şi mă gândesc ce este de fapt universul şi de ce vorbim atât de mult despre el? La fel şi cu iubirea, se spun o grămadă de poveşti cică tot ce ne înconjoară este ea, oare? ştim noi de fapt sau eu, ce este iubirea şi universul,  când de cele mai multe ori nu vedem mai departe de propria persoană? Am auzit şi poveşti de genul, că tot universul este în noi, deci acolo ar trebui să fie şi iubirea, universul+iubirea+încă ceva=NOI. Da, tare, în cazul asta poate doar trebuie să ne reamintim, că iubirea este în noi şi nu trebuie să o căutăm în afară, oaaa, îmi place ideea, de fapt aşa este, că tot ce facem noi se reflectă tot asupra noastră. Dacă iubim pe cineva de fapt ne iubim pe noi, dacă ne purtăm într-un anume fel cu cineva de fapt cu noi o facem.
Ziceam la un momendat cuiva care se simţea singur, să se gândească dacă el la rândul lui face pe cineva să se simtă singur, când mi-am dat seama de chestia asta am avut remuşcări, fiindcă m-am gândit la bunicamea, o fac de atâtea ori să se simtă singură. Dar oare astea nu sunt decât aşteptări? Să aştepţi să te bage cineva în seama, apoi să te bage şi mai mult în seama, apoi să devii dependent, să te obişnuieşti şi să îl învinuieşti pe celălalt că nu se comportă cum te aştepţi. Când iubeşti laşi totul să curgă dai din tine tot şi nu aştepţi nimic, conform teoriei cică se întoarce. Din ce am văzut eu până acum în practică, nu prea se poate, doar pe perioade nu foarte lungi. Şi cu restul timpului în care nu putem ce se întâmplă? Sau stai, că nici timpul nu există, şi atunci cum măsurăm cum şi cât iubim? IUBIREA ESTE ÎN NOI…NOI SUNTEM IUBIRE, da, înţeleg acum, exact aşa cum suntem noi acum în momentul de faţă cu tot ce este bun cu tot ce este rău, suntem. Suntem=iubire. Simplu.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Poveste fără sfârșit

A fost odată ca niciodată, într-un univers îndepărtat, o lume a stelelor. Multe, multe de tot. Și cum erau ele de mari și de tâmbușe! Cum străluceau de impetuos! Cum se mișcau oacheșe și degajat, aproape că nu-și simțeau una, alteia prezența.

Rolul fiecărei stele în această lume era bine știut de fiecare. Stelele-mamă, le deosebeai de celelalte prin statura impunătoare și rotofeie, gata-gata să își verse puii-stele în orice clipită. Stelele-muzicante, făureau din interiorul lor mic și cuprinzător, sunete angelice, de harpă, de xylofoane. Stelele-prietene, frumoase ca niște Cosînzene, cu părul lung, și împletit în mii de cozi dese și blonde. Stelele-muncitoare, trudeau din zi până-n seară să aducă bună-dispoziție pe chipul suratelor.

Plutea în jur, bucuria, mărinimia, altruismul. Iubirea era motorul de deplasare în această lume de basm. Fiecare după cât de mult iubea, făcea salturi mai mari sau mai mici spre unde dorea să ajungă. Iubirea le încălzea odăile de somn. Iubirea făcea lumina puternică. Iubirea le încălzea sufletul. Fără prezența iubirii, ținutul stelelor nu ar fi putut să existe, stelele s-ar fi transformat în praf de stele și s-ar fi risipit în univers.

Și totuși,

Într-un loc uitat de stele din acest ținut, își ducea veacul Pyxis, steaua fără lumină. Era uitată acolo, fiindcă se credea că Pyxis nu este o stea reală pentru că nu strălucea. Nimeni vreodată nu a avut curajul să se apropie de ea. Curiozitatea însă, mai strunea când și când câte o stea să se ascundă prin colțuri unghiuroase și să o urmărească pe Pyxis. Dincolo de tristețea care-i brăzda vizibil obrajii, greu de distins din cauza întunericului care o urmărea, figura ei emana o profunzime inimaginabilă, parcă ar fi trăit o mie de vieți și ar fi cunoscut toate tainele universului.

Într-o zi, Lovejoy, steaua jucăușă și mult prea iubită, furișându-se să o surprindă pe Pyxis, observă cum din proprii ochi îi curge lavă strălucitoare care la atingerea pământului, se transformă în flori. Tot pământul de sub el a fost acoperit de flori colorate, s-a speriat însă, și a rupt-o la fugă. După un timp, și-a dorit să revină la Pyxis, să o urmărească, să prindă și el măcar o bucățica din profunzimea care o învăluia. Mare i-a fost mirarea când steaua fără lumină, avea de jur împrejur o aură de culoare albastră, de fiecare dată când atingea florile curse din ochii lui. – Numai dragostea ar fi putut înfăptui așa o minune, își spuse. Paralizat de lumina orbitoare a aurei albastre își imagina cum o atinge pe Pyxis. Cum râuri de exaltare vibrează în juru-i și cum Pyxis zâmbește și plânge în același timp.

Lovejoy a plecat, târându-și corpul paralizat de iubire și nu s-a mai întors niciodată la Pyxis.

Steaua fără lumină purta în adâncu-i emoții mai puternice și mai presus decât însăși iubirea. Nici ea nu înțelegea aceste trăiri care o ghidau, dar ea se obișnuise, așa cum era.

 

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Mai demult

Mai demult, ne plăcea să stăm lipiți unul de altul precum nisipul lipit de pielea udă. Ne trânteam în pat și ne uitam acolo cu orele, îmbrățișați în cele mai ciudate poziții.

Mai demult, rosteam același cuvânt amândoi odată și ne minunam de cum este posibil. Ne citeam gândurile, eram făcuți unul pentru altul, spuneam.

Mai demult, zâmbetul celuilalt era un indiciu că ziua avea să decurgă bine, lipsa zâmbetului prevestea tristețe.

Mai demult, ne plimbam cât era ziua de lungă, de mână, nici mâncare nu ne trebuia, ne aveam unul pe altul.

Mai demult, sufeream cumplit dacă sărutul tău nu era sigur, strângerea de mână, era leșinată, povestirile tale nu erau amuzante. Credeam că poate eu nu mai sunt bună.

Mai demult, iubitule, inimile amândoura băteau în același ritm, îmi plăcea să ascult cum ticăie.

Acum, nu ne mai place să avem pielea udă. Statul în pat e ca o boală lungă. Zâmbetul prevestește minciună. Plimbările sunt de prisos. Săruturile nu mai există iar inimă mea, cel puțin, a luat-o înainte.

Sursa photo: Pinterest