Browsing Tag

cuvinte

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Non-sens

Oamenii spun așa și pe dincolo

Oamenii spun că o să mă ajute, dacă am nevoie să apelez la ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e nasoală condiția mea, dar eu sunt puternică și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au și ei problemele lor, e greu să mă asculte și pe mine cu ale mele și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că de la ceva tot trebuie să murim și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că arăt prea bine pentru un om bolnav și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt curajoasă să mă expun așa cu boala în fața și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că se roagă pentru mine și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că cei care au cancer mor în chinuri groaznice și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că perucile mele par nenaturale și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e prea dur pentru ei ceea ce eu trăiesc și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că îi deprim cu poveștile mele telenoveliste și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că scriu foarte fain și să scriu chiar o carte și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că le este frică să stea prin preajma mea din cauză că o să sufere dacă pățesc ceva și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că mă pot vindeca naturist, cu ajutorul gândului și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au altceva de făcut când am nevoie de ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt înaltă și se vede de la o poștă că sunt altfel și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că nu prea ai șanse dacă problemele au ajuns la oase și așa și pe dincolo.

Dar vuietul cuvintelor nespuse mie el îmi răsună în creier, el este cel adevărat.

Restul, cuvintele spuse – sunt particule fine de tot care se risipesc, dar nu înainte de a fi un tot unitar care îți străpunge universul și așa și pe dincolo.

 

Pești cu Cancer

Cuvinte interzise

Ovidiu îmi spunea adesea să nu vorbesc despre cancer. Nu știți cine este Ovidiu?  În toată aventura pe care am trăit-o în 2008 și-a făcut apariția un băiat. Nu voi insista pe descrierea lui pentru că la momentul prezent este șters oricum din memoria mea și cel mai probabil îi voi deforma imaginea.

Așadar, încercam pe cât posibil să nu pronunț acest cuvânt, dar cu cât îl evitam mai tare cu atât el revenea în viața mea cu o forță izbitoare. Știu sigur că nu trecea o zi, fără ca eu să nu aud măcar o dată cuvântul cancer. Cineva, știa pe altcineva care a avut cancer sau are cancer sau a murit de cancer. Întotdeauna cel care a murit de cancer, a avut dureri groaznice. Două cuvinte pe care le detestam, durere și cancer.

Îmi dezvoltasem un fel de radar interior de detectat femei cu perucă și nici măcar nu mă străduisem să fac asta, se întâmpla foarte natural. Mă plimbam pe stradă sau oriunde altundeva și cu siguranță întâlneam pe cineva care purta perucă sau batic, nu avea sprâncene si gene și probabil se simțea rău.

De ce? De ce suntem noi oamenii nevoiți să trecem prin așa ceva? Cine a inventat boala asta care transformă corpul uman într-o ruină mergătoare?

Cu toată gândirea pozitivă pe care mi-am însușit-o în ultimul timp, tot nu puteam să evit senzația de cuțit înfipt în inimă atunci când auzeam că cineva a mai murit de cancer. Mă visam noaptea în laboratoare de chimie, printre eprubete și substanțe încercând să găsesc antidotul.

Eram într-un fel, disperată și îmi doream din tot sufletul să evit durerea fizică. Nu-mi plăcea deloc să mă doară ceva, dar cu cât fugeam de durere cu atât ea venea spre mine.

Îmi amintesc discuții lungi pe care le aveam cu Ovidiu, despre cât de greșit abordez subiectul.

-Trebuie să trâiești ca și cum nu ești bolnavă, tu nu ai cancer, cancerul nici nu există, chimioterapia este o minciună iar corpul tău reacționează așa de dur pentru că tu singură bagi energie negativă în el. Te distrugi singură și îți place. Încetează!

Voiam să-l cred, aveam nevoie ca de aer să cred ceea ce el îmi explica, părea că știe multe, nu știu de unde, dar chiar știa.

În ianuarie 2009, am început munca, economist la un mall din Brașov, evident la controlul de medicina muncii, am mințit, eu nu eram bolnava și nici nu avusesem vreo operație în viața mea.