Browsing Tag

copil

Pești cu Cancer

Trenul

Sânul drept este bolnav. Are cancer. Celulele sânului meu drept s-au reconfigurat în haos. Haos în partea opusă inimii. Corpul meu este atat de deștept încât a produs dezordine pe partea dreaptă ca să balanseze gaura din partea stângă, adică din inimă. Trebuie să cresc iubire în palma dreaptă ca să-mi readuc inima în forma ei inițială.

Un copil avea cancer, o tumoare măricică pe creier. În fiecare seară înainte de culcare își imagina un trenuleț care-I circulă prin creier și mănâncă din boală. Într-un final, după multe stații de tren, copilul s-a vindecat.

August 2013
Am coborât din tren în gara din Sibiu, căram după mine un rucsac de vreo 30 de kg și o bicicletă de vreo 20 de kg. Afară erau cel puțin 30 de grade, asfaltul se topea sub tălpile grele la fiecare pas pe care îl făceam. Oamenii erau mici de staură, mă simțeam un fel de Guliver trist și obosit. Unde îmi era entuziasmul? Începeam o viață nouă cu stângul.

Două zile am dormit non-stop, nici mâncare nu mi-a trebuit. Grele schimbările la 30 de ani. Cum mi-o fi trecut prin cap că pot să schimb orașul, oamenii, locul de muncă și prietenii fără să mă deprim? Bine măcar că aveam unde să dorm.

Mergeam pe stradă, nici eu nu știu unde, pentru că nu cunoșteam orașul deloc, și vedeam figuri cunoscute, voiam să merg să le salut, apoi realizam că este o iluzie, în acest oraș cunosc doar două persoane.

Aura, un omuleț mișto pe care l-am zărit în centrul orașului, mi-am imaginat că o să devenim prietene, părea idealul feminim, dacă eram băiat aș fi avut curaj să o invit la o cafea.

Septembrie 2013
M-am angajat. Birou open space, salariu mare, șef mișto, oameni buni. Aura s-a dovedit a-mi fi colegă de muncă. Avea biroul la 5 m de al meu, ne-am împrietenit.

Noiembrie 2013
Paul lucra la etajul 1 al clădirii, acolo unde aveam cele mai multe ședințe. Am crezut că suntem suflete pereche, pe vremea aia mai credeam în așa ceva. Într-o zi mi-a scris, mă invita să ieșim, spunându-mi că atunci când se uită la mine cum trec coridorul spre sala de ședință își recunoaște toate stările interioare prin mine. M-a dat pe spate cu replica asta, dar nu am ieșit, decât mult mai târziu, poate aprilie anul următor.

Februarie 2014
Sânul drept făcea figuri, începuse să se deformeze vizibil. M-am dus la un nou control la o clinică din Sibiu. Diagnostic – recidivă mamară cu metastaze apropiate, adică în axilă.
Din nou am ignorat tot, eram convinsă că neîncrederea pe care o am mă pune la încercare. M-am decis să fiu mai încrâncenată în drumul meu de a mă vindeca fără medici. Am început să mă rog. Mă liniștea.

Utopie

Copilul

Dragi copaci,
Sunt conștientă și convinsă de faptul că nu sunteți obișnuiți să vi se adreseze cineva atât de direct și atât de uman. Am venit la voi pentru că vreau să vă cer o mână de ajutor. Păreți foarte stabili emoțional, în acord cu propria natură, motiv pentru care am îndrăznit să apelez la voi. Știu, e ciudat pentru voi să comunicați cu o făptură neînsemnată ca mine, dar promit să relatez toată întâmplarea cu lux de amănunte dacă și voi îmi promiteți că mă veți asculta.

Era o zi obișnuită de toamnă cu diminețile geroase și după-amiezile blânde și portocalii. Una dintre acele zile în care pleci de acasă îmbrăcată bine dar, după câteva ore de plimbare renunți pe rând la palton, bluză și rămâi doar în tricou. Îmi place teribil să umblu pe străzi, chiar mă gândeam acum câteva zile că, dacă s-ar inventa un job de plimbat pe străzi, aș lua cu siguranță cel mai mare salariu. Nu contează vremea de afară, eu umblu fie de-i ploaie, zăpadă sau vânt. Admir casele, pomii, oamenii, admir soarele, cerul si păsările. Inventez povești din gesturile oamenilor dar mă regăsesc suferind o dată cu ei, de vină sunt chipurile ponosite de griji și tristețe, pe care adesea le observ în ciuda zâmbetelor. Pentru mine plimbatul pe strazi este ca o putere magica venită în ajutor atunci când nu mai am putere și suflu să fac față nedreptății. Ies la plimbare și dispare orice urmă de mâhnire din sufletul meu, orice grijă sau gânduri care de multe ori mă țin legata de pat incapacitată să fac vreo mișcare.

Așadar, mă plimbam pe la Pietrele lui Solomon, cu jumătate din hainele luate de dimineață pe mine, în mână, de aici mersul strâmb pe care-l aveam. Respiram aerul proaspăt de toamnă târzie și îl simțeam ca pe un aer purificator, venit acolo in vale, de la facerea timpului. Ascultam trilurile păsărilor și eram pentru prima oară după mult timp, în acord cu toată ființa mea. Doar în natură am reușit să am așa o performanță.

În fața mea mai spre cartierul Schei, deodată observ că se întinde în vazul tuturor trecătorilor, o fastuasă înmormântare. O înmormântare cam demodată. Dricul era de fapt o căruță, trasă agale, de doi cai albi. Oamenii prezenți purtau veșminte din altă epoca, femeile aveau rochii lungi și bufante, negre, care contrastau fantastic cu stratul de pudră alb, de pe față. Bărbații și bătrânii aveau fața acoperită cu un material gri, ud de la lacrimile de pe față. Copiii, în schimb, dansau și cântau, îmi părea ca un fel de ritual, văzând totul, așa de departe.

M-am apropiat pentru a putea vedea mai bine cine este persoana care a murit. M-am gândit că moartea asta, este doar un punct suspendat într-o mare de întâmplări care ni se perindâ prin viață. Un punct încărcat de conotații și superstiții menite să terifieze absolut totul și să paralizeze în noi, orice umbră de nădejde.

În căruța dric, un trup firav cu pielea transparentă, ca de bebeluș ființa în tăcere. M-am uitat mai bine și m-am înspăimântat când mi-am dat seama că trupul acela sunt eu când eram mică. Deși nu puteam să văd bine culoarea ochilor, albastru de voroneț, pentru că erau închiși, m-am recunoscut după mimica feței. Mereu tristă și totuși jucăusă, cu acea căutătură blândă.

– Doamne, trupul acela sunt eu! am urlat așa în mine, vreo câteva minute. Sunt eu, dar eu totuși sunt vie. Cum e posibil? Poate am murit peste noapte, totul este vis. Năluci. Apoi, fără vreun efort intelectual, m-a străfulgerat ideea, că acel copil mort a fost omorât, eu m-am omorât. Și că, o data cu el am scos afară din mine toata neiubirea de copil prin care am fost nevoită să trec. Sufletul meu a tîșnit afară din el, asemeni unui furuncul, tot puroiul acumulat de la oamenii mari, cei care și-au abandonat și sacrificat propriul copil pentru propria fericire.

Un sentiment de eliberare și de exaltare a preluat controlul trupului meu. Am știut că din acel moment, nimic nu va mai fi la fel. Adultul care tânjea după orice frântură de iubire, de acum, își va furniza propria iubire, direct din interior.

De aceea, dragii mei copaci, vă vorbesc vouă acum, ca unor oameni. Vreau să vă cer voie să mă lăsați să îngrop copilul mort, printre voi. Vreau să fiu sigură că din acel copil vor crește vlăstari de speranță și de nădejde, că acei vlăstari vor deveni mari și vor rezista timpului așa cum faceți voi, dragii mei copaci.

Sursa photo Pinterest

Despuiată

Da, Nu

M-am plimbat toată viața prin abisul gândurilor mele despre mine, oameni și viață.
Nu de puține ori mi-am imaginat în fel și chip orânduirea lucrurilor în această lume. Nu știu cât de adevărate au fost toate. M-am întristat la aflarea minciunilor, am răbufnit la nedreptate, m-am lamentat când m-am făcut greșit înțeleasă. M-am apărat când am fost criticată. Am sărit la bătaie când mi-a fost invadat teritoriul. Am explicat și am scris și am plâns și am râs și am întors viața pe toate părțile. M-am învinovățit, am acuzat, m-am luptat cu himere, am deslușit mistere.
Am crescut înăuntrul meu un copil răsfățat, care vrea, tot timpul vrea. Am și dat uneori, prea puțin poate sau poate prea condiționat.
Eu, eu, eu, eu, tu, tu, tu, mereu eu, tu, eu. Peste tot există, eu. Peste tot există, tu.
Nu existăm. Noi, nu suntem noi. La fel cum eu, nu sunt eu iar tu, nu ești tu.
Suntem altcineva. Simt în fiecare secundă cum sunt trăită și păcălită că eu mă trăiesc. Mă păcălesc singură.
Mă înclin existenței pentru a mea existență și continui să exist conștientă că niciodată nu a fost vorba despre mine, eu, tu. Noi doar suntem. Și să fim buni.
Sursa photo: Pinterest