Browsing Tag

copiii

Despuiată

Străbunica mea

Când eram mică, bunica mea mă ducea în vacanța de vară, câteva zile pe an, undeva într-un sat din Muntenia. Acolo, locuia mama ei – străbunica mea.

Era o femeie simplă, cam pe la 60 de ani, însă, se ținea tare bine pentru vârsta ei. Muncea cît era ziua de lungă: dădea de mâncare la păsări, curăța curtea, îngrijea de bărbatul ei care era bolnav de diabet și, se ocupa și de noi, copiii, care ne strângeam pe lângă casa ei.

Casa era micuță, dar suficient cât să găzduiască o mână de oameni. Noi, copiii, dormeam care prin ce camera apuca, osteniți fiind după o zi de tăvăleală prin toată țărâna din satul respectiv.

Camera ei era mereu încuiată cu cheia, noi, nu aveam voie să intrăm în ea ca nu cumva să dărâmăm vreun lucru prețios pe care ea l-a păstrat acolo zeci de ani, ca pe ochii din cap.

Cumva, reușeam să mă furișez pe lângă ea, să intru în cameră și să-mi astâmpăr curiozitatea. Camera era plină de icoane: mici, mari, vechi, noi, erau peste tot. Un altar în toată regula se ascundea în acea casă mică, după ușa strașnic încuiată cu cheia. Îmi amintesc și acum, parcă a fost ieri, senzația pe care mi-o dădeau acele icoane. Dintr-o dată, nu mai eram copil, eram doar suflet. Un suflet dezgolit de copil-om mare, protejat de cineva mai presus. Eram convinsă că străbunica mea, Îl încuie acolo pe Doamne-Doamne și deaia noi nu aveam voie.

De trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, se retrăgea în camera ei, noi copiii, mergeam după ea să vedem ce face. În fața ușii încuiate, ne împingeam unul pe altul că să avem loc să ne uităm pe gaura cheii. Străbunica se așeza în genunchi cu fața la icoane și vorbea cu ele, noi, nu auzeam ce anume le spunea, însă știam că în acele clipe, ea vorbea cu Dumnezeu.

Străbunica mea a fost un om credincios toată viața ei, a primit în schimb viață lungă și s-a stins la fel de lin precum a trăit, deși, în ultimii ani a trăit singură, niciodată nu a fost singură, pentru că l-a avut pe El, ea, o femeie de aproape 90 de ani.

Când s-a dus în groapă l-a luat pe Dumnezeu cu ea, așa cum au făcut cei mai mulți dintre bătrânii noștri. Noi, ce-i care am crescut la oraș, în vremea comunismului, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu pentru că ne auzea Ceaușescu și ne băga la pușcărie. Ceaușescu era peste tot. Atunci, Ceaușescu era dumnezeu.

Din păcate, cei mai mulți am crescut așa, fără nici un dumnezeu, fapt care a dus la slăbănogirea sufletului, transformându-ne în niște oameni dezorientați, singuri și triști.

Am ajuns să plecăm din țară pentru că, credem că ea nu ne mai oferă nimic, iar cei care au mai rămas, muncesc în corporații străine, îmbolnăvindu-se de cancer pentru buzunarele altora.

Comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, iar străinii Îl țin ascuns.

Noi, jucăm după cum e piesa.

Sursa foto https://www.instagram.com/elfcodobelf

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Utopie

Poem pentru copiii mei nenăscuți

Sufletul meu pereche,

De ce m-ai ispitit să cred că tu exiști?

Tu nu știi, că eu te-am căutat?

Și încă te mai caut pe alocuri?

Am întors lumea pe toate părțile

Și tot nu te-am aflat.

Am întrebat pomii, stelele și nopțile,

Dar ei nici n-au auzit de așa ceva, măcar.

Te-am căutat sub fiecare vorbă bună

Sub fiecare zâmbet cald

Și m-am mințit că poate ești acolo,

Dar tot nu te-am aflat.

Am căzut de multe ori, legându-mă de tine

Dar tu ai insistat mereu să-mi dai o lecție nebună.

Acum, te iert, căci știu că nu exiști

Și sper din inimă că voi primi iertare

Pentru nechibzuința de care am dat dovadă

De la toți copiii mei pe care aș fi putut să-i am, dar i-am ratat.

 

Sursa photo Pinterest

Pești cu Cancer

Durerea

Martie 2008

După operație, mergeam de două ori pe săptămână la control, la București. Am făcut cunoștință  și cu alte persoane care se confruntau cu aceeași problemă ca a mea, doamne mai în vârstă, în principal, dar vedeam și copiii, tineri sau bărbați. Trupurile firave ale copiilor, cu pielea translucidă prin care se vedeau venele arse de chimioterapie, îmi provocau, fără excepție, plânsul și indignarea.

În cabinetul medicului, se consultau mai multe femei de-odată, îmi amintesc trupul unei doamne, mutilat de o mastectomie, imaginea respectivă încă îmi rulează în background, m-a șocat.

Aprilie 2008

Medicul din București mi-a recomandat să merg de urgență la oncologie în Brașov pentru a fi luată în evidență și a începe tratamentele. Zis și făcut. Mi-am pregătit dosarul cu toate analizele, ieșirile din spital, copii după buletin și alte asemenea și m-am prezentat la ușa medicului din Brașov.

Domnul respectiv, nu o să-i menționez numele, a aruncat o privire peste acte, apoi cu o figură lipsită de expresie, dar foarte sigur pe ceea ce spune, mi-a descris viitorul. Și-a arătat regretul pentru că nu am ales să fac operație de mastectomie (îndepărtarea totală a sânului), mi-a spus că trebuie de urgență să încep chimioterapia, urmată de un tratament hormonal care va dura aproximativ doi ani. Speranța de viață cinci ani, conform statisticilor. Mi-a explicat că în corpul meu de 25 de ani, va locui de acum o bătrână de 70 de ani și că o astfel de boală la o vârstă atât de mică este foarte agresivă.

Mi-am luat dosarul cu acte, i-am mulțumit pentru informațiile oferite și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată la ușa dumnealui.

Pe drum, lacrimile țâșneau din mine ca o fântână arteziană, nu vedeam unde pun piciorului, nu vedeam oamenii de pe stradă, nu auzeam nimic în afară de vocea medicului spunându-mi că mai am de trăit cinci ani. M-am decis să-mi pun capăt zilelor. Chimioterapia mi se părea iadul pe pământ.

Nu știu exact de ce eram așa dărâmată, pentru că trebuie să mai trăiesc încă cinci ani de chin sau pentru că în cinci ani voi muri. Oricum, nu gândeam limpede.

Pe stradă m-am întânit cu un cunoscut, l-am speriat probabil, pentru că după ce i-am povestit ce mi se întâmplase, a plecat într-ale lui, grăbit. Adevărul doare.

A doua zi, am luat hotărârea să ignor medicina alopată și să mă vindec prin puterea gândului.