Browsing Tag

copaci

Non-sens

Poem despre pini

Trăiau în munte mai demult doi pini

La depărtare mare între ei

Unul mai alb mai feminin

Altul mai colorat și mai bărbat

S-au întâlnit așa din întâmplare

Si-au început să-și scrie o scrisoare

Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic

Ce bucurie

Ce uimire

Ce încântare

Cum se grijau unul de altul

Dar uite că poștașul cam ciudat

Pe semne că s-a încăpățânat

și n-a mai vrut să poarte scrisorele

S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere

Și-n loc de pinul alb strălucitor

Acum curge doar apă de izvor

De dor.

Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse

Apa îl ia și-l poartă spre stomac

Unde-nflorește și -nmugurește

În vise.

Non-sens

– Opriți, va rog frumos, mașinile!

Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină, dacă mă liniștesc, pot să aud melodia. E suavă. Îmi place ce aud.

Muzica oaselor mele este în armonie cu natura. Se completează.

Oasele îmi sunt mângâiate de frunzele copacilor asemeni corzilor muzicale ale unui violoncel atins de arcuș.

-Va rog, cântați! Vreau să ascult bucuria.

Natura, natura, mă poartă spre culori. Le văd cu sufletul. Le simt cu piele de găină.

Măreția naturii mă lasă mută. Albastrul cerului mă încovoie de uimire.

Mirosul caselor din Schei mă poartă cu gândul spre vremuri pe care nu le-am trăit vreodată, dar le știu.

Vremuri cu bucurie de copil și iz de mere coapte.

Covor de frunze tomnatice se perindă pe sub tălpile mele.

Lumina soarelui mă liniștește.

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi tăie cântecul oaselor și îmi știrbesc mirosul copacilor!

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi omoară armonia culorilor și îmi taie subit respirația!

Utopie

Mi-ar plăcea

Tare mult mi-ar plăcea să mă mut cu tine la țară. Într-o casă micuță, cu ferestre spre sud, cu o curte rotundă, plină de salcii. Mi-ar plăcea să creștem flori și legume în loc de copii. Nu pentru că nu-mi plac copiii, îmi plac, dar uite, dacă chiar îți dorești, am putea să luam de la alții. Sunt destui copiii părăsiți.

Mi-ar plăcea să avem și o scorbură mică, atât căt să-ncăpem amândoi.  Și să ne ascundem acolo de lume, atunci când mi se face teamă că nimeni nu mă iubește. Să stăm cu zilele-n scorbură, să ne uite acolo Dumnezeu, să privim cerul albastru printre clipele când privirea e-n gol. Să fim lipiți unul de altul, chiar dacă nimic nu vorbim, doar să simt că singurătatea nu-mi e povară atunci când lipsa încrederii în mine s-a dus. Apoi, după zilele lungi și grele, tu să-mi șoptești la ureche: “Liniștește-te! A fost greu, dar a trecut! Totul e bine acum!”

Mi-ar plăcea să alergăm peste dealuri, ba nu, tu să alergi și eu să zburd pe lângă tine, de bucurie. Să mirosim flori sălbatice până ne îngălbenim nasul de la polen și să ne amuzăm unul de altul.

Mi-ar plăcea să ne ținem de mână tot timpul, chiar și atunci când fizic nu e posibil. Timpul doar să ne mângâie existența, o zi de-a noastră să fie cât trei.

Mi-ar plăcea să îmbătrânesc  în pădure, printre păsări și lupi și cerbi. Să vorbesc cu pomii înfloriți despre tine, să le spun că n-am să uit niciodată chipul blajin. Ei nu știu că noi nu vorbim, doar rar și doar când suntem în scorbură.

Sursa photo Pinterest

Utopie

Copilul

Dragi copaci,
Sunt conștientă și convinsă de faptul că nu sunteți obișnuiți să vi se adreseze cineva atât de direct și atât de uman. Am venit la voi pentru că vreau să vă cer o mână de ajutor. Păreți foarte stabili emoțional, în acord cu propria natură, motiv pentru care am îndrăznit să apelez la voi. Știu, e ciudat pentru voi să comunicați cu o făptură neînsemnată ca mine, dar promit să relatez toată întâmplarea cu lux de amănunte dacă și voi îmi promiteți că mă veți asculta.

Era o zi obișnuită de toamnă cu diminețile geroase și după-amiezile blânde și portocalii. Una dintre acele zile în care pleci de acasă îmbrăcată bine dar, după câteva ore de plimbare renunți pe rând la palton, bluză și rămâi doar în tricou. Îmi place teribil să umblu pe străzi, chiar mă gândeam acum câteva zile că, dacă s-ar inventa un job de plimbat pe străzi, aș lua cu siguranță cel mai mare salariu. Nu contează vremea de afară, eu umblu fie de-i ploaie, zăpadă sau vânt. Admir casele, pomii, oamenii, admir soarele, cerul si păsările. Inventez povești din gesturile oamenilor dar mă regăsesc suferind o dată cu ei, de vină sunt chipurile ponosite de griji și tristețe, pe care adesea le observ în ciuda zâmbetelor. Pentru mine plimbatul pe strazi este ca o putere magica venită în ajutor atunci când nu mai am putere și suflu să fac față nedreptății. Ies la plimbare și dispare orice urmă de mâhnire din sufletul meu, orice grijă sau gânduri care de multe ori mă țin legata de pat incapacitată să fac vreo mișcare.

Așadar, mă plimbam pe la Pietrele lui Solomon, cu jumătate din hainele luate de dimineață pe mine, în mână, de aici mersul strâmb pe care-l aveam. Respiram aerul proaspăt de toamnă târzie și îl simțeam ca pe un aer purificator, venit acolo in vale, de la facerea timpului. Ascultam trilurile păsărilor și eram pentru prima oară după mult timp, în acord cu toată ființa mea. Doar în natură am reușit să am așa o performanță.

În fața mea mai spre cartierul Schei, deodată observ că se întinde în vazul tuturor trecătorilor, o fastuasă înmormântare. O înmormântare cam demodată. Dricul era de fapt o căruță, trasă agale, de doi cai albi. Oamenii prezenți purtau veșminte din altă epoca, femeile aveau rochii lungi și bufante, negre, care contrastau fantastic cu stratul de pudră alb, de pe față. Bărbații și bătrânii aveau fața acoperită cu un material gri, ud de la lacrimile de pe față. Copiii, în schimb, dansau și cântau, îmi părea ca un fel de ritual, văzând totul, așa de departe.

M-am apropiat pentru a putea vedea mai bine cine este persoana care a murit. M-am gândit că moartea asta, este doar un punct suspendat într-o mare de întâmplări care ni se perindâ prin viață. Un punct încărcat de conotații și superstiții menite să terifieze absolut totul și să paralizeze în noi, orice umbră de nădejde.

În căruța dric, un trup firav cu pielea transparentă, ca de bebeluș ființa în tăcere. M-am uitat mai bine și m-am înspăimântat când mi-am dat seama că trupul acela sunt eu când eram mică. Deși nu puteam să văd bine culoarea ochilor, albastru de voroneț, pentru că erau închiși, m-am recunoscut după mimica feței. Mereu tristă și totuși jucăusă, cu acea căutătură blândă.

– Doamne, trupul acela sunt eu! am urlat așa în mine, vreo câteva minute. Sunt eu, dar eu totuși sunt vie. Cum e posibil? Poate am murit peste noapte, totul este vis. Năluci. Apoi, fără vreun efort intelectual, m-a străfulgerat ideea, că acel copil mort a fost omorât, eu m-am omorât. Și că, o data cu el am scos afară din mine toata neiubirea de copil prin care am fost nevoită să trec. Sufletul meu a tîșnit afară din el, asemeni unui furuncul, tot puroiul acumulat de la oamenii mari, cei care și-au abandonat și sacrificat propriul copil pentru propria fericire.

Un sentiment de eliberare și de exaltare a preluat controlul trupului meu. Am știut că din acel moment, nimic nu va mai fi la fel. Adultul care tânjea după orice frântură de iubire, de acum, își va furniza propria iubire, direct din interior.

De aceea, dragii mei copaci, vă vorbesc vouă acum, ca unor oameni. Vreau să vă cer voie să mă lăsați să îngrop copilul mort, printre voi. Vreau să fiu sigură că din acel copil vor crește vlăstari de speranță și de nădejde, că acei vlăstari vor deveni mari și vor rezista timpului așa cum faceți voi, dragii mei copaci.

Sursa photo Pinterest