Browsing Tag

comunicare

Non-sens

Ziua aceea

Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo, simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor, mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului fiindu-i greu să se vadă pe el însuși într-o lumina nefavorabilă. Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil destul de covărșitor.

Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată: “Așa sunt eu!” Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se concentrează în trei cuvinte simple și directe.

Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te vede frumos.

Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin, chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece prin cap sau poate chiar tot.

În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață. Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe care îl trăiam din plin alături de ea.

Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea, reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul –  abandonul rămășițelor a tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.

Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea, vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să poată fi definite ca un întreg.

În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea asta.

Non-sens

Liniștitorul cunoscut

Câteodată delicatețea unui buldozer pe care o posed iese la suprafață spunând vrute și nevrute, fapt care mă transformă într-o făptură grosolană demnă de a fi acuzată de disconfort interior. Uneori îmi pasă, alteori puțin îmi pasă. Lumea este destul de complicată și până la urmă fiecare cu sensibilitățile sale.

Comunicarea dintre doi oameni se aseamnănă cu un coridor foarte lung. Într-un capăt se află ieșirea, în celălalt capăt – adâncimea cuvintelor, iar zona de mijloc este locul în care se leagă totul cel mai bine, nici un milimetru într-o parte sau alta, fix acolo în mijloc se poate observa cum apropierea sublimă dintre cele două caractere înmugurește într-un liant care zguduie într-atât interiorul uman încât revelațiile sunt maxime. O singură greșeală, fie ea cât de mică, face ca totul să se transforme în altceva, se nasc texte zguduitoare, poate chiar să ducă la prăbușirea lumilor celor doi.

De câte ori n-am fost pe muchie de cuțit! Din pură stupizenie bun intenționată. Însă, este acolo și o satisfacție oarecare, e bine totuși să zgândărești orgolii, să vezi ce zace în om.

Odată, întâlnind o persoană deosebit de bună, era și gingașă și cuminte, mie îmi venea să demonstrez tot contrariul. Vocea mea, prin comparație, părea de broscoi, dar nu mă lăsam, voiam să văd ce zace în cumințenia aceea, chiar dacă riscam să mă fac de râs. Ea îmi tot povestea cum face și drege, îmi atrăgea atenția asupra nivelului ei deosebit de sus față de ceilalți. Sublim, minunat, creatură cu trei aripi, poate că avea nevoie să se învelească cu ele pentru a nu fi atinsă de răutățile celorlalți.

Pe ea o simțeam din start în capătul profund al coridorului conversațional, acolo unde orice trăire se lichefiează și capătă sens dincolo de explicații. Eu eram situată undeva la ieșire, acolo unde se șterg bocancii plini cu noroi. De acolo de unde mă aflam, tot nu puteam să-mi scot din minte că dacă am să trântesc vreo două, se fisurează de tot interacțiunea dintre noi. Aveam și o răbdare de fier, încă nu sosise momentul prielnic.

E foarte ciudat cum se simte clipa în care trebuie să ieși din tine neapărat, furnicături, vertijuri, nod în gât, arsuri la nivelul creierului și dacă nu zici în secunda aceea ce trebuie să zici, se pierde toată valoarea. Vrei să protejezi cumva imaginea minunată perpetuată de caldarâmul de caracteristici, dar vrei să o și faci să înțeleagă, până unde să tot meargă cu sublimul?

I-am zis într-un final că este minunată, dar că nu găsesc ce putem noi să vorbim țipând din capete opuse, ea minunăția-i, eu grosolonia-mi. Am străbătut un ocean de pustiu interior vrând să uit de seninătatea unor cuvinte simple și directe. Mă făceam vinovată de neputința ascultării. Ce fel de prietenă sunt?

Calitățile servite pe tavă nu sunt specialitatea mea, adică nu pot să le înghit, prefer să-i las pe alții să vorbească despre calitățile mele, dacă or fi, eu servesc pe tavă  – defecte și, să facă cine ce-o vrea cu ele, chiar să mi le întoarcă, în situații critice.

Întotdeauna cunoscutul este mai confortabil ncunoscutului așa că încerc să rămân în interiorul extremelor pentru a nu provoca căderi pe lângă, pentru că știu sigur că nu le pot controla. Dacă scap un pic pe lângă extremă, mă tot duc, numai o zguduitură mă mai poate opri și repune pe șinele liniștitorului cunoscut.