Browsing Tag

chimioterapie

Pești cu Cancer

Perdele cu frunze

Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna – rău. Bine, bine, dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.

Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?

Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu zâmbetul pe buze.

Analize.

Vene sparte.

Doamne asistente.

Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât – de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?

În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de toate vârstele.

Rețete naturiste.

Metode de a evita răul.

Iubiri dezvăluite.

Săgeți în inimă.

Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima. Tratamentul durează cinci sau șase ore.

Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.

A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.

Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.

Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate săracul paianjen să ajungă la mine. Știe el ce primejdie îl paște? Pentru el sunt un fel de extraterestru.

A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre copaci. Nici o șansă. Adorm.

În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte. Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.

Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri. Adorm din nou, în pace.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua doi

Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta de la geam, acolo unde ne trage curentul pe toți, fiindcă suntem bolnavi.

Fiecare cu buba lui, mai mare decât a celuilalt. Unii au bube vizibile pe trup. Restul au bube în creier și în inimă.

Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă duc la ziar cu textele mele.

Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie. Neacceptarea.

Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de mare încât mintea mea nu-L poate cuprinde și vrea să se ascundă.

Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!

Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este diagnosticată.

Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina bombele peste noi în timp ce murim de boala asta cu celule naziste.

Îmi plac femeile chele. Se văd trăsăturile feței până-n pânzele albe.

Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate poveste.

Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat singură? Îmi vine să smulg perfuzia. Ba nu. Îmi vine să înfig acul mai adânc, să-mi străpungă osul. Poate așa se duce chimioterapia direct în os, acolo unde este anarhia.

Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine din sărite. Vorbesc sacadat.

Mi-a amorțit fața.

Este ora 11, noaptea. Plouă și e frig. Plec de la spital pe trei cărări și pentru o clipă, nu găsesc ușa de ieșire din clădire.

Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua unu

Venite din războiul interior direct pe patul de spital

Doamna doctor pe post de pacientă

Doamna bunică mândră de nepoți

Domnișoara tânără fără origini exacte

Fiecare mănâncă ce-i lipsește: creier pane, rață la cuptor, cartofi prăjiți

– Poftă mică! așa ar fi normal

Cercul meu le cuprinde pe doamne, cercul lor mă înghite curios

Cancer de sân

Cancer de sân cu metastaze

Cancer de ovare cu metastaze

Ducă-se undeva de imbecili

Gânduri pozitive

Proștii ne fură căciula, deștepții stau cu mâna în sân

Gândurile pozitive vindecă

Iubește viața fetiță

P O Z I T I V

Morții au zâmbet pe față

Pozitiv

negativ

neutru

Salata de sfeclă e toată pe fustă

– Lasă fetiță arăți bine și așa

noi să fim sănătoși

Iubește viața pozitiv

Negativ nu există

E lipsa de pozitiv din viața ta

– Hai că eu am plecat amețită

Mă duc să caut pozitivul prin oraș.

Pești cu Cancer

Toamna 2016

De fiecare dată când îmi spune cineva că sunt puternică, îmi vine să mă fac mică de tot și să strig că eu vreau doar să fiu ținută în brațe.

De fiecare dată când îmi spune cineva să lupt cu cancerul, intru în panică. Nu știu să lupt, cu cine să lupt? Unde este acest cancer? Este ca și cum aș lupta cu propria persoană și aș da cu ea de toți pereții. Desigur, fac asta destul de des, doar că din alte motive. Pe cancerul ăsta trebuie să-l accept, altfel mă paște depresia.

Nu este ca și cum eu sunt cancer, nu, sunt mai mult de atât. Sunt un om care trăiește, visează, râde, plânge, se bucură sau se întristează. Pentru tot felul de motive. Sunt un om viu, cu multe activități în desfășurare, uneori chiar îmi pare rău ca ziua are doar 24 de ore. Sunt prietenă, sunt amică, sunt angajată, sunt fiică. Este drept, în cea mai mare parte a timpului sunt pacient cu cancer.

În urmă cu ceva vreme nici nu puteam să pronunț acest cuvânt, cancer, îl ziceam în colțul gurii, ieșea stâlcit, la fel cum vedeam și eu boala asta. Acum este un cuvânt la fel ca toate celelalte, îl rostesc regulat, mai și scriu despre el, dar puterea pe care o are asupra mea este diferită. Nu mă mai domină.

Toamna, 2016

Chimioterapia este un uriaș cu dinții mari cât lopețile care fuge după copiii din parc. Chimioterapia este un șmirghel care râcâie pielea arsă de soare. Chimioterapia este spirt pus pe rană vie. Chimioterapia este lovitura la degetul mic al piciorului de tocul ușii. Chimioterapia este abandonul iubitului fix atunci când te-ai îndrăgostit cel mai tare.

Mi s-au topit venele, serios, două vene de la mâna stângă au dispărut subit. Doamna asistentă mi-a spus că o picătură din substanța roșie cursă pe lângă venă îmi poate necroza mâna.

În ziua de tratament se activa centrul vomei, mirosul de spital îl simțeam până în creier. Celelalte mirosuri, de parfum sau de mâncare îmi intrau direct în suflet și călcau pe el cu bocanci de munte.

Puterea de concentrare era la cote minime, memoria de scurtă durată aproape că nu mai funcționa. Plecam de acasă – uitam să încui ușa, mă întorceam din drum să încui ușa – uitam de ce m-am întors. Stările de nervozitate cred că îi enervau mai mult pe ceilalți – eu nu prea realizam.

Lentoarea fizică era asociată cu agitație interioară. Îmi venea să demolez blocul în care locuiam, dar nu mă puteam ridica din pat. În unele zile o luam la sănătoasa pe străzi să scot afară toată agitația. Cred ca mă cunosc toate doamnele de la magazinele de pe Republicii, nu fiindcă am ieșit la cumpărături ci, pentru că am tocit strada de câte ori am trecut peste ea.

Mi se stricase peruca, am vrut să îmi cumpăr alta. Am căutat prin tot Brașovul, cele mai ieftine costau cât luam eu pe concediul medical. Nu am înțeles unde se duce tot părul pe care frecvent îl donează lumea, pentru bolnavii de cancer. Am găsit o perucă aruncată prin dulap, roșcată, m-am chinuit jumătate de zi să o tund și am purtat-o așa.

Nici nu mă mai interesa ce spune lumea.

Lumea – vorbește oricum.

Pești cu Cancer

Ce contează!

Îmi amintesc bine ziua de 11 septembrie 2015. A fost ziua în care am început chimioterapia. Mereu am avut ceva cu cifra 11, poate fiindcă m-am născut într-o zi de 11, dar poate că nici măcar nu contează. Mi-aș dori să pot striga în gura mare, ceea ce contează, doar că imediat îmi vine în minte întrebarea, ce contează pentru mine, asta vreau să strig? Sau ce contează pentru tine? Pentru ceilalți? În acest “ce contează” suntem băgați cu toții ca un tot unitar, dar fiecare ne luam frânturi pe măsura înțelegerii avute.

Una dintre fricile mele a fost cândva, un gând că as putea să mor fără a înțelege nimic din viața asta. Totuși, ceața prin care am umblat mulți ani la rând, mi-a dat iluzia că puțin am înțeles, ca mai apoi, să observ că de fapt nu știu nimic.

Știu că atunci pe 11 septembrie am scris pe hârtie: “Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, frază pe care am citit-o într-una din cărțile lui Huxley, apropo, dacă aveți timp de citit, e unul dintre cei pe care îi consider genii.

Acum stau și mă întreb, ce o fi fost în capul meu să scriu așa ceva. Din cât poate mintea mea să reconstituie trăirea de atunci, sunt aproape sigură că era vorba despre dezamăgire. Da, dezamăgire față de propria persoană fiindcă am ales să cred în ideea de rai, a altcuiva. Am preluat convingerile celeilalte persoane și mi le-am asumat ca fiind ale mele. În timp, am uitat cumva de la cine sau cum a început, dar nu mai era cale de întoarcere, cel puțin nu pentru mine. M-am pus pe un drum greșit cu zâmbetul pe buze și cu inima făcută pungă. Drum care m-a dus spre spital, în ultimul hal. Am știut tot timpul că așa se va întâmpla, deși am vrut să cred că există totuși o mică posibilitate să evit această cădere.

E atât de greu când te încăpățânezi să duci ce este de dus, de unul singur! În orice caz, de ce ar căra cineva cu tine, crucea?

Nu sunt absolut convinsă că dacă urmam în 2008 tratamentul prescris de medic, nu aș fi intrat în recidivă, dar măcar nu aș fi avut regeretul de a nu fi încercat, deși medicul la care merg acum mi-a spus că dacă făceam tot ce trebuia atunci, aș fi fost bine.

Sunt în schimb convinsă că raiul cuiva, poate să devină iadul altcuiva, cu toate intențiile bune.

Pești cu Cancer

Eu sunt, tu ești?

Cine sunt eu?

Mă chinuie răspunsul acestei întrebări și de când mi-a fost adresată, îmi rearanjez în minte descrierea potrivită a ceea ce sunt. Adevărul este că nu îmi plac etichetele și nu reușesc să-mi fac o descriere coerentă. În egală măsură, pot să vorbesc despre mine ore în șir, pot să îmi povestesc experiențele, dar nu pot să-mi compactez trăirile într-o definiție care poate să arate, să zicem,doar o nuanță a acestei minuni de a fi.

Caracteristicile pe care ni le atribuim unii – altora ne limitează viziunea despre ceea ce este, oferindu-ne într-adevăr iluzia unei cunoașteri.

Mulți ani am considerat că știu ce este cancerul, știu de unde vine și știu de ce m-am îmbolnăvit.Viața mi-a demonstrat că nu știu nimic. De fapt, am trăit într-o negare continuă a realității, fapt care mi-a agravat situația.

Când povestesc oamenilor că am trăit opt ani cu un cancer de sân pe care nu l-am tratat corespunzător, cei mai mulți dintre ei își fac cruce și se minunează cum de am rezistat. Acum, și eu mă minunez cum de mai sunt în viață.

Octombrie 2015

Spitalul era o a doua mea casă. Principala casă era la Sibiu, acolo aveam toate lucrurile iar la Brașov stăteam câteva zile pe săptămână. Oboseala pe care am simțit-o în urma tratamentului, m-a determinat însă, să locuiesc mai mult în Brașov. Aveam cu mine strictul necesar de haine, puse într-un ruxac. Nu mi-a fost greu, pentru că în ultimii 8 ani am fost obișnuită să mă mut des, să arunc sau să donez frecvent haine, din dorința de a căra după mine cât mai puțin.

În schimb, îmi era dor de el, mi-aș fi dorit să putem locui împreună în Brașov, dar nu a fost posibil. Vorbeam des la telefon, dar simțeam că ceva s-a rupt între noi. De multe ori mi-a lăsat senzația că încă mai vorbește cu mine, din milă.

Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt.

Pești cu Cancer

Chimioterapia

La un moment dat, cineva te rănește atât de tare încât nu mai ești capabil să simți durere. Trăiești închis în tine cu sentimentele bine ascunse, nici măcar tu, nu realizezi unde s-au dus și dacă se vor mai întoarce. Dar, apoi îți repeți că este bine să fii vulnerabil, să te mai deschizi câte un pic, poate nu este chiar atât de denaturată lumea în care trăiești. Vrei să simți din nou, pentru că îți place, durerea nu mai pare amară, e doar o amintire. Și este bine, atât de bine încât te întrebi ce urmează să se întâmple rău, pentru că știi deja, binele nu este pentru oameni ca tine. Cel mai bine, tu te pricepi să suferi. Te consolezi cu gândul că suferința este evoluție iar ție îți place să evoluezi. Pentru asta te-ai născut.

Cum o să poți vreodată să înțelegi de unde vin? Chiar dacă mă întrebi, chiar dacă mă asculți, adevărul este că nu mă asculți, îți auzi mintea paralizată de frică și crezi că sunt eu, când de fapt ești doar tu. Mă poți minți cu un “va fi bine”, deși, amândoi stim ce urmează să fie.

Septembrie 2015
Brașov

Mama se ținea bine psihic, cel puțin, de față cu mine, dar știu că noaptea plângea. Eu nu mai plângeam, am plâns destul, pe avion, pe mașină, când l-am văzut pe el la aeroport, când mi-am revăzut orașul natal, când am văzut spitalul din Brașov și bolnavii de cancer de pe hol.

Am intrat în cabinet pentru consult, medicul ne aștepta. S-a uitat peste analize, s-a uitat la mine și a înțeles.

– Îți este rău, așa-i? Te dor oasele? Cum ai rezistat până acum? Răspunsurile îmi erau sacadate, auzeam întrebări ca printr-un vis, îmi venea să vomit. Singurul dialog coerent era purtat doar în capul meu, vorbeam eu cu mine. Mai și râdeam de mine în minte, cum să vomit dacă nu am mai mâncat de o veșnicie. Ce bine că nu am mâncat, mă făceam de râs aici în fața doctorului. În fine.

Prima zi de chimioterapie
11 Septembrie 2015

La 8 dimineața am plecat cu mama și cu el la spital. Urma să încep tratamentul, era vineri. Am mai făcut câteva analize, RMN-ul la cap a exclus metastaza cerebrală, eram bucuroasă, cred.

Foarte multă lume pe holurile spitalului, nu m-aș fi gândit că există atâția oameni bolnavi. Femeile păreau aranjate, bărbații, dărâmați. Apoi am văzut-o pe Olivia, m-am bucurat, știu, e monstruos să te bucuri când cineva este bolnav, dar m-am simțit mai puțin singură. Mi-am imaginat că vom deveni prietene și că peste ani, vom râde amândouă la amintirea celor întâmplate. Aveam aceeași vârstă, același cancer de sân, ea era mai frumoasă, în schimb.
Mi se părea nedrept ca un om așa frumos să aibă cancer.

În salonul de spital, erau trei paturi, în fiecare pat, câte un pacient. Asistenta a venit cu perfuzia, am întrebat dacă îmi va cădea părul. Mereu am avut fobie de ace și de sânge.

Lângă patul meu, o doamnă, prima zi de tratament și la ea, fusese în remisie o perioadă iar acum lucrurile scăpaseră puțin de sub control. Am intrat în vorbă, diagnosticul ei era la fel ca al meu, cancer de sân cu metastază osoasă. M-a încurajat, am îndrăgit-o instantaneu.

Oamenii la spital sunt sinceri, buni și se încurajează unii pe alții. Medicul meu este fain de tot, ba nu, mint, este cel mai fain medic peste care am putut să dau. Știe să asculte, calitate esențială pentru bolnavii ca mine.

Perfuzia se scurgea încet în vena care căpătase o culoare verzuie. Așteptam să mi se facă rău, apoi, îmi aminteam că îmi este deja rău. Spre seară m-am supărat pe domnul doctor fiindcă mi-a adus vestea că va fi posibil să urmeze o operație pe coloană. Partea cu chimio, am acceptat-o, dar operația pe coloană mi se părea începutul sfârșitului.

Până unde puteau să meargă toate încercările astea? Exista o limită? Când o să rămân fără păr? O să-mi cadă dinții? Unghiile? Am să supraviețuiesc? Dar cei de lângă mine?

Mă doare, mă doare atât de tare corpul încât mi-aș dori să mă metamorfozez într-o muscă, să trăiesc o zi, dar să fiu fericită.

El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea.

Pești cu Cancer

El

Mulți ani, complexele de pe urma înălțimii mele nu mi-au dat pace. Mă visam mică de statură, purtam încălțăminte cu talpa lipită de pământ și deseori veneam plângând acasă de la școală după ce colegi de-ai mei râdeau de faptul că sunt înaltă.

Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu corpul meu care, se încăpățâna să o ia înaintea dezvoltării mele psihice. Fără să realizez, într-o vară, prin clasa a șasea, am crescut în înălțime 20 cm, am realizat apoi, când toate hainele din dulap mi-au rămas mici și îmi priveam fizicul mare, în oglinda din sufragerie cu ochii unui copil.

Ciudat este faptul că după atâția ani de neacceptare, ajunsă la Sibiu, unde oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau mici de statură, am considerat propria înălțime ca pe o binecuvântare. Deseori îmi îndreptam spatele cocoșat și pășeam pe străduțele orașului ca un cocoș semeț și mândru de noua descoperire.

Râdeam în sinea mea cănd comparam înălțimea fizicului cu informația care trebuie să circule prin el, râdeam de prostia și naivitatea ființei mele.

Aprilie 2014
Durerile de spate îmi îngreunau activitățile zilnice. Nu știam motivul acelor dureri, dar aveam multe justificări. Îmi imaginam că poate corpul meu se revoltă acum când am început să țin spatele drept, era normal, l-am agresat prea mult cu nemulțumire.
Aerul condiționat din biroul în care lucram, nu-mi era nici el de ajutor. În unele nopți, abia dormeam.
L-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta, părea priceput. A acceptat. Apoi, am pierdut noțiunea timpului în discuții și emoții.

Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie.

Mai mult de nevoie, am venit la Brașov să refac ecografia mamară care ieșise atat de prost în februarie, la Sibiu.

Rezultatul a fost aproape identic, recidivă mamară cu metastază apropiată. Eram cu mama pe stradă, a insistat să vină cu mine, eu țipam la ea, ea plângea la mine.

– Trebuie să mergem la oncologie, mi-a spus. Eu, nu și nu. Nu voiam să ajung legumă după urma chimioterapiei, știam că e inevitabilă degradarea corpului meu, în condițiile prezente și că probabil procesul o să fie mult mai rapid fără medicație, dar voiam să trăiesc normal, atât cât îmi era dat.

Mai 2014
El aproape că se mutase la mine, dormeam, mâncam, ne iubeam și mergeam la muncă. Toate cele descrise se desfășurau într-un decor emoțional de o intensitate numai bună de orice reușită umană. Noaptea, în timp ce dormea lângă mine, îmi plăcea să-mi imaginez cum sănătatea lui este o plapumă pentru mine, mă înveleam cu ea și dimineața mă simțeam bine.

Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.
Am trăit așa multe luni, în octombrie 2014, mi-am dat demisia, m-am mutat la el acasă. Ne-am izolat de lume și ne-am concentrat pe emoție.

Pești cu Cancer

Mutarea

Ianuarie 2012 – August 2013

Am mers la medic, prima oară după toată aventura prin care trecusem. Ecografia mamară îmi părea analiza cea mai relevantă pentru situația în care mă aflam. Așadar, am căutat pe internet unde se poate face așa ceva, mi-am făcut programare și m-am prezentat la spital. Era 8 dimineața, oră la care în mod normal toate simțurile mele sunt reduse la minim. Am intrat în cabinet, am explicat ce s-a întâmplat în urmă cu 5 ani și m-am dezbrăcat pentru evaluare.

Răspunsul nu a fost deloc cel pe care îl așteptam, se pare că tumoarea de la sân se refăcuse și am primit diagnosticul de carcinom mamar, recidivă de aproximativ 3 cm, adica dublu față de cât fusese inițial. Am început să plâng și am plecat nervoasă pe doamna doctor, aveam impresia că se joacă cu starea mea emoțională. Cum să am recidivă dacă eu nu simțeam nimic?

Am ignorat din nou tot ce se întâmplă și m-am prezentat la ușa doamnei care măsura cu ansa câmpurile energetice pentru a mă convinge dacă este adevărat sau nu. M-a asigurat că totul este în regulă, medicii se mai înșeală când pun diagnostice, corpul meu este perfect sănătos.

Credeam fiecare cuvânt care îmi era spus, în special cele împotriva spitalelor, sistemului farmaceutic sau a medicilor. Văzusem un documentar care explica faptul că nu există cancer, sunt minciuni lansate spre populație de clasa superioară a planetei care își dorește să înjumătățească numărul de oameni de pe pământ. Se folosesc de tratamente scumpe precum chimioterapia pentru a obține profit și putere. Totul avea sens.

Tot în această perioadă, devenisem expertă în mutări. M-am mutat de aproximativ 5 ori, din garsonieră în garsonieră, până am reușit să cheltui toți banii pe care îi pusesem pentru zile negre, pe comisioanele de la agentiile imobiliare sau pe garanțiile cerute în avans de către proprietari.
În schimb, aveam mulți prieteni iar viața mea era o petrecere continuă, exceptând orele de muncă, deloc puține, ieșeam în oraș, făceam planuri pentru o viață mai bună, dansam, cântam prin păduri cu tot felul de instrumente aborigene, găteam naturist și făceam mult sport.

Iulie 2013

Am primit vestea de la proprietarul garsonierei în care locuiam că trebuie să mă mut, din nou, fiindcă își va reamenaja casa. Ușor de zis, greu de făcut, nu mai aveam energie să mă mut încă o dată. Un prieten din Sibiu, căruia îi povestisem toată întâmplarea, mi-a propus să mă mut la el. Am zis da, mi-am dat demisia, mi-am făcut bagajul și am plecat. Într-o singură zi am fost în stare să iau această decizie. Mă consideram sufiecient de echilibrată, matură și aveam nevoie de un suflu nou, alt oraș părea soluția ideală.

Pe 15 august 2013 am plecat spre Sibiu.

Pești cu Cancer

Cuvinte interzise

Ovidiu îmi spunea adesea să nu vorbesc despre cancer. Nu știți cine este Ovidiu?  În toată aventura pe care am trăit-o în 2008 și-a făcut apariția un băiat. Nu voi insista pe descrierea lui pentru că la momentul prezent este șters oricum din memoria mea și cel mai probabil îi voi deforma imaginea.

Așadar, încercam pe cât posibil să nu pronunț acest cuvânt, dar cu cât îl evitam mai tare cu atât el revenea în viața mea cu o forță izbitoare. Știu sigur că nu trecea o zi, fără ca eu să nu aud măcar o dată cuvântul cancer. Cineva, știa pe altcineva care a avut cancer sau are cancer sau a murit de cancer. Întotdeauna cel care a murit de cancer, a avut dureri groaznice. Două cuvinte pe care le detestam, durere și cancer.

Îmi dezvoltasem un fel de radar interior de detectat femei cu perucă și nici măcar nu mă străduisem să fac asta, se întâmpla foarte natural. Mă plimbam pe stradă sau oriunde altundeva și cu siguranță întâlneam pe cineva care purta perucă sau batic, nu avea sprâncene si gene și probabil se simțea rău.

De ce? De ce suntem noi oamenii nevoiți să trecem prin așa ceva? Cine a inventat boala asta care transformă corpul uman într-o ruină mergătoare?

Cu toată gândirea pozitivă pe care mi-am însușit-o în ultimul timp, tot nu puteam să evit senzația de cuțit înfipt în inimă atunci când auzeam că cineva a mai murit de cancer. Mă visam noaptea în laboratoare de chimie, printre eprubete și substanțe încercând să găsesc antidotul.

Eram într-un fel, disperată și îmi doream din tot sufletul să evit durerea fizică. Nu-mi plăcea deloc să mă doară ceva, dar cu cât fugeam de durere cu atât ea venea spre mine.

Îmi amintesc discuții lungi pe care le aveam cu Ovidiu, despre cât de greșit abordez subiectul.

-Trebuie să trâiești ca și cum nu ești bolnavă, tu nu ai cancer, cancerul nici nu există, chimioterapia este o minciună iar corpul tău reacționează așa de dur pentru că tu singură bagi energie negativă în el. Te distrugi singură și îți place. Încetează!

Voiam să-l cred, aveam nevoie ca de aer să cred ceea ce el îmi explica, părea că știe multe, nu știu de unde, dar chiar știa.

În ianuarie 2009, am început munca, economist la un mall din Brașov, evident la controlul de medicina muncii, am mințit, eu nu eram bolnava și nici nu avusesem vreo operație în viața mea.