Browsing Tag

cancerdesan

Pești cu Cancer

Păduchii

Am fost un copil păduchios. Eram trimisă frecvent de la școală – acasă, pentru că eram plină de păduchi. Mi se spunea să nu mă întorc înapoi în clasă până nu scap de ei. Îmi amintesc pasaje în care băgam mâna prin păr și îl prindeam de viu mergând pe pielea capului. Îmi amintesc și pieptenul cu dinți deși, așa se numea, stând pe marginea chiuvetei de la baie, pregătit să-și facă loc prin parul meu, des și el. Bunică mea a fost nevoită să mă radă în cap pentru a mă scăpa de păduchi, lindeni și toată fauna care își făcea veacul prin părul lung și creț. Cred că dezvoltasem o specie mutant, fiindcă clasicul petrol nu mai avea efectul dorit.

Nu știu ce era mai rău, să fiu rasă în cap sau să fiu plină de păduchi.

Poate într-o zi o să se descopere vreo paralelă între păduchi și cancer, ambele maladii te lasă fără păr, asta e sigur.

Noiembrie 2014
Această lună am să o trec în calendarul minții mele ca fiind una dintre cele mai frumoase luni din viața mea. Am petrecut-o făcând curățenie. Am șters faianța, aragazul, pereții, podelele, am reconfigurat mobila, am și vopsit-o pe alocuri, am cumpărat dulap de haine și mașină de spălat. O luna întreagă, full time job de lustruit și curățat.

Toate lucrurile astea le-am făcut împreună cu el, munceam toată ziua iar seara ne hlizeam, dansam, cântam, ca niște pui de țigani, murdari de funingine și praf. Ne făceam planuri pentru viitor, poate singurele planuri făcute vreodată de mine.

Am respirat amândoi aerul proaspăt al căsuței noastre uitate de lume. Am gătit prăjituri pe care le admiram minute în șir înainte să le mâncăm. Stăteam mult în casă pentru că era bine.

Cumva, simțeam că sunt în sânul familiei mele nou născute, protejată de toate relele de după zidurile mari ale curții.

Ianuarie 2015
Primele certuri, primele zile în care nu vorbeam cu orele, unul cu altul, primele lacrimi adevărate de deznădejde și furie. Dar și împăcările erau dulci. Poate petreceam prea mult timp împreună, eram ca doi frați siamezi, absolut tot ce făceam avea legătură cu celălalt și invers.

Mai 2015
M-am angajat la două ONG-uri din Sibiu, eram bucuroasă și entuziasmată de domeniile noi în care aveam să investesc timp. Umanistul din mine, ascuns bine de contabilul din mine, și-a dorit de-a lungul timpului să iasă la suprafață, acum era ocazia perfectă.

Iunie 2015
După o excursie cu bicicletele la Ocna Sibiului și stat o zi întreagă în soare, am ajuns acasă și mi-a fost foarte rău, am crezut că am făcut insolație, oricum era destul de plauzibil.

După o săptămână, insolația, persista, așa am ajuns la urgențe în Sibiu, cu o stare de rău destul de greu de suportat. Le-am povestit despre diagnosticul meu pus în urmă cu câțiva ani, au spus că nu are nici o legătură una cu alta, mi-au dat o rețetă cu pastile și un diagnostic de toxinfecție alimentară.

La o săptămână după ce am luat toate pastilele și părea că mă simt mai bine, am căzut din picioare cu un junghi ca de cuțit în mijloc și nu m-am mai putut mișca de la brâu în jos.

Am ajuns pentru a doua oară la Urgențe în Sibiu.

Sursă photo Edvard Munch – The Sick Child, 1907. Oil on canvas.

Pești cu Cancer

El

Mulți ani, complexele de pe urma înălțimii mele nu mi-au dat pace. Mă visam mică de statură, purtam încălțăminte cu talpa lipită de pământ și deseori veneam plângând acasă de la școală după ce colegi de-ai mei râdeau de faptul că sunt înaltă.

Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu corpul meu care, se încăpățâna să o ia înaintea dezvoltării mele psihice. Fără să realizez, într-o vară, prin clasa a șasea, am crescut în înălțime 20 cm, am realizat apoi, când toate hainele din dulap mi-au rămas mici și îmi priveam fizicul mare, în oglinda din sufragerie cu ochii unui copil.

Ciudat este faptul că după atâția ani de neacceptare, ajunsă la Sibiu, unde oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau mici de statură, am considerat propria înălțime ca pe o binecuvântare. Deseori îmi îndreptam spatele cocoșat și pășeam pe străduțele orașului ca un cocoș semeț și mândru de noua descoperire.

Râdeam în sinea mea cănd comparam înălțimea fizicului cu informația care trebuie să circule prin el, râdeam de prostia și naivitatea ființei mele.

Aprilie 2014
Durerile de spate îmi îngreunau activitățile zilnice. Nu știam motivul acelor dureri, dar aveam multe justificări. Îmi imaginam că poate corpul meu se revoltă acum când am început să țin spatele drept, era normal, l-am agresat prea mult cu nemulțumire.
Aerul condiționat din biroul în care lucram, nu-mi era nici el de ajutor. În unele nopți, abia dormeam.
L-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta, părea priceput. A acceptat. Apoi, am pierdut noțiunea timpului în discuții și emoții.

Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie.

Mai mult de nevoie, am venit la Brașov să refac ecografia mamară care ieșise atat de prost în februarie, la Sibiu.

Rezultatul a fost aproape identic, recidivă mamară cu metastază apropiată. Eram cu mama pe stradă, a insistat să vină cu mine, eu țipam la ea, ea plângea la mine.

– Trebuie să mergem la oncologie, mi-a spus. Eu, nu și nu. Nu voiam să ajung legumă după urma chimioterapiei, știam că e inevitabilă degradarea corpului meu, în condițiile prezente și că probabil procesul o să fie mult mai rapid fără medicație, dar voiam să trăiesc normal, atât cât îmi era dat.

Mai 2014
El aproape că se mutase la mine, dormeam, mâncam, ne iubeam și mergeam la muncă. Toate cele descrise se desfășurau într-un decor emoțional de o intensitate numai bună de orice reușită umană. Noaptea, în timp ce dormea lângă mine, îmi plăcea să-mi imaginez cum sănătatea lui este o plapumă pentru mine, mă înveleam cu ea și dimineața mă simțeam bine.

Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.
Am trăit așa multe luni, în octombrie 2014, mi-am dat demisia, m-am mutat la el acasă. Ne-am izolat de lume și ne-am concentrat pe emoție.

Pești cu Cancer

Mutarea

Ianuarie 2012 – August 2013

Am mers la medic, prima oară după toată aventura prin care trecusem. Ecografia mamară îmi părea analiza cea mai relevantă pentru situația în care mă aflam. Așadar, am căutat pe internet unde se poate face așa ceva, mi-am făcut programare și m-am prezentat la spital. Era 8 dimineața, oră la care în mod normal toate simțurile mele sunt reduse la minim. Am intrat în cabinet, am explicat ce s-a întâmplat în urmă cu 5 ani și m-am dezbrăcat pentru evaluare.

Răspunsul nu a fost deloc cel pe care îl așteptam, se pare că tumoarea de la sân se refăcuse și am primit diagnosticul de carcinom mamar, recidivă de aproximativ 3 cm, adica dublu față de cât fusese inițial. Am început să plâng și am plecat nervoasă pe doamna doctor, aveam impresia că se joacă cu starea mea emoțională. Cum să am recidivă dacă eu nu simțeam nimic?

Am ignorat din nou tot ce se întâmplă și m-am prezentat la ușa doamnei care măsura cu ansa câmpurile energetice pentru a mă convinge dacă este adevărat sau nu. M-a asigurat că totul este în regulă, medicii se mai înșeală când pun diagnostice, corpul meu este perfect sănătos.

Credeam fiecare cuvânt care îmi era spus, în special cele împotriva spitalelor, sistemului farmaceutic sau a medicilor. Văzusem un documentar care explica faptul că nu există cancer, sunt minciuni lansate spre populație de clasa superioară a planetei care își dorește să înjumătățească numărul de oameni de pe pământ. Se folosesc de tratamente scumpe precum chimioterapia pentru a obține profit și putere. Totul avea sens.

Tot în această perioadă, devenisem expertă în mutări. M-am mutat de aproximativ 5 ori, din garsonieră în garsonieră, până am reușit să cheltui toți banii pe care îi pusesem pentru zile negre, pe comisioanele de la agentiile imobiliare sau pe garanțiile cerute în avans de către proprietari.
În schimb, aveam mulți prieteni iar viața mea era o petrecere continuă, exceptând orele de muncă, deloc puține, ieșeam în oraș, făceam planuri pentru o viață mai bună, dansam, cântam prin păduri cu tot felul de instrumente aborigene, găteam naturist și făceam mult sport.

Iulie 2013

Am primit vestea de la proprietarul garsonierei în care locuiam că trebuie să mă mut, din nou, fiindcă își va reamenaja casa. Ușor de zis, greu de făcut, nu mai aveam energie să mă mut încă o dată. Un prieten din Sibiu, căruia îi povestisem toată întâmplarea, mi-a propus să mă mut la el. Am zis da, mi-am dat demisia, mi-am făcut bagajul și am plecat. Într-o singură zi am fost în stare să iau această decizie. Mă consideram sufiecient de echilibrată, matură și aveam nevoie de un suflu nou, alt oraș părea soluția ideală.

Pe 15 august 2013 am plecat spre Sibiu.

Pești cu Cancer

Prima operație

Februarie 2008

Viața îi părăsește pe oameni fix atunci când sunt mai pregătiți să trăiască.

A fost o lună amorțită, eu în schimb, eram mai vie ca niciodată. Știam că până atunci trăisem amețită, muncă, casă, muncă, casă și tot așa, mă mai scutura din amorțeală vreo îndrăgosteală pasageră, dar niciodată nu îmi imaginasem că mă voi trezi la viață printr-un cancer. Prinsesem curaj să le spun celor de la muncă veștile mele și îi anunțasem că voi lipsi o perioadă.

Cred că îmi era teamă de operație sau de urmările ei mai cu seamă. Citisem că este posibil în timpul operației, o celulă stricată să plece prin corp și să te trezești din anestezie plin de cancer.  Doamne, informațiile astea de pe net zici că sunt făcute să îți distrugă și cea mai mică încredere pe care o ai în viață.

28 februarie 2008

Stăteam cuminte în salonul spitalului din București și făceam exerciții de imaginație. Scoteam nodulul afară din mine și îl călcam în picioare. Doamna asistentă a venit pregătită cu substanțe de tot felul sub formă de perfuzii și cu o lamă de ras, mi-a sugerat să ridic mâinile fiindcă vrea să mă epileze, așa se face înainte de operație.

Am dormit buștean în noaptea aceea.

29 februarie 2008

Mama, emoționată lângă patul meu, făcea exerciții de încurajare: – Hai că o să fie bine! – Hai că totul o să decurgă bine, ai să vezi! – E cel mai bun medic din România! Etc, etc și așa mai departe.

La ora 11, am fost dusă în sala de operații. Mi s-a spus să număr invers, de la 10 la 1, am numărat: 10, 9 și cam atât am apucat până mi-am luat somn de voie.

N-am visat nimic, nu știu unde au dispărut câteva ore din ziua aceea, dar m-am trezit la terapie intensivă, cu mama lângă pat, care se uita la mine cu ochii ei mari și verzi, ușor înlăcrimați, spunându-mi că i-au ieșit câteva fire albe cât a așteptat pe hol. M-a făcut să râd. Am spus bancuri, la toată lumea, asistentă, medici, colegi de salon, n-a scăpat nimeni de unicul banc pe care îl știam și îl ziceam încontinuu, ca o placă stricată.

Totul a decurs bine, fusese îndepărtată doar tumoarea, sânul era la locul lui cu o mică tăietură, dar era încă parte din mine. M-am bucurat.

Lângă patul meu, o doamnă  din alt pat, operată și ea, îmi tot zicea să mă duc în salon să-i aduc telefonul că trebuie să o sune fiul ei.  –  Camera 402, etajul 2, te rog domnișoară, mata ești mai tânără.

După câteva ore, am fost dusă în salon. Calmante, somnifere, perfuzii, vene, oameni confuzi, gânduri și mai confuze, dar eram fericită, în curând aveam să plec acasă și să-mi amintesc de acea zi, o dată la patru ani.

 

Pești cu Cancer

Începutul

August 2006,

Terminasem facultatea. Era o caniculă înfiorătoare, niciodată nu mi-a plăcut căldura și am încercat pe cât se poate să evadez dintre betoane, în zone unde se putea respira omenește.

În acea vară am mers în Vama Veche, aveam 23 de ani și eram bucuroasă că am reușit să duc până la capăt o facultate care nu mi-a placut. Contabilitate și informatică de gestiune. Ciudată meserie mi-am ales, pentru un om care mai toată viața s-a crezut artist. M-am distrat cum am putut eu mai bine, știam că la întoarcere voi începe lucrul, așa ca mi-am permis.

Ajunsă acasă, bronzată și faină, în timp ce făceam duș, am simțit un nodul la sânul drept, ca un bob de fasole și o durere deranjantă în axilă. Un fior mi-a străpuns inima și pentru câteva secunde m-am gândit că poate este ceva malign, apoi m-am consolat cu gândul că sunt prea tânără pentru așa ceva.

În 2006, doar în filme văzusem femei care aveau cancer mamar iar informația care circula pe internet pe vremea aceea, asigura cititorul că abia dupa 40, 50 de ani poți să te îmbolnăvești de o asemenea boală. Am stat oarecum liniștită și credeam că acel nodul provine de la vreo dereglare hormonală.

Am început lucrul, evident nu-mi plăcea, contabilitate pură, așa că m-am decis să mă apuc de școala de teatru. Ziua munceam iar seara mergeam la cursurile de actorie.

Decembrie 2007

Sânul meu drept începuse să se deformeze, axila nu mai durea, dar nodulul creștea. Atunci, înainte de Crăciun am intrat prima dată cu adevărat în panică și am decis să merg la control.

Nu știam exact ce fel de control ar trebui făcut așa că mi-am aranjat o programare la ginecologie. Am mers împreună cu mama. Cu jenă, i-am spus medicului motivul pentru care am venit la el. Cu jenă mi-a răspuns și el că nu este în regulă ce se întâmplă și ar trebui să fac niște controale mai amănunțite.

Nu știu cum a trecut Crăciunul și Revelionul.

Ianuarie 2008

Am ajuns la Institutul de Oncologie Fundeni, din București, tot cu mama. Am căutat un medic bun și am început analizele. Sânge, ecografie mamară, mamografie, RMN. Toate cadrele medicale întâlnite acolo, m-au întrebat dacă am pe cineva în familie cu cancer. Nu aveam, toate femeile din familia mea erau sănătoase tun. Au ieșit analizele pe care scria mare: PACIENT 24 DE ANI, CARCINOM INVAZIV DUCTAL SÂN DREPT, 1,5/2 cm. Excelent, mi-am zis.

Plângând am rugat-o pe mama să mă ierte, dar eu fumez de la 14 ani și tare mi-ar prinde bine o țigară. Am mers amândoua la chioșcul de vizavi, ploate, deși afară era ianuarie și am fumat acea țigară ca și cum ar fi fost ultima.