Browsing Tag

cancer

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Pești cu Cancer

Povești cu spini

Cine ești? Eu unde sunt?

De ce mă chemi când vrei să plec? De ce m-alungi când vrei să vin? Tu nu știi? Sau poate știi, c-atunci când stau mă-nțepi în spini. Aș vrea să uit, aș vrea să plâng și plâng, acum că am aflat că florile de-s dulci, nu dor, dar te împroșcă cu venin.

Și dacă pleci, tot nu te duci, n-ai cum!

Suntem suma tuturor oamenilor care s-au perindat prin viața noastră. Unii dintre ei, au sădit în grădina sufletului, semințe de flori colorate, care prind rădăcini în conștiinta noastră și cresc mari pentru a fi date mai departe altor suflete care așteaptă. Alții, au lăsat găuri imaginare dar vii, atât de vii, că sângerează și îți pătează chipul.

Decembrie 2015

Mergeam la spital în fiecare săptămână. Dimineața făceam analize de sânge, după-masa, chimioterapie. Eu și cu Olivia eram copiii. Beneficiam de atenție sporită dar și de tot felul de bunătățuri pe care doamnele în aceeași situație ca noi, ni le aduceau la spital.

Mie, cel mai mult îmi plăcea să descos poveștile din spatele bolii. Nu era greu, trebuia să am răbdarea necesară pentru a asculta și tăria de a nu plânge de față cu povestitorul. Am auzit adevărate drame, povești cu spini, cum îmi plăcea să le denumesc. Într-o seară, după ce am terminat tratamentul, m-am oprit pe băncuța din Parcul de la Hidro, ningea, era ger, dar tare bine mi-a prins. Am scos afară găleți de lacrimi și durere sufletească, în timp ce povesteam cu Dumnezeu. Voiam să-mi spună de ce este îngăduită atâta suferință, de ce oamenii aștia atât de frumoși, sunt supuși trăirilor care înțeapă. Apoi mi-am amintit de Fiul Său, El era cel mai frumos și totuși, fruntea Lui a purtat coroană de spini.

Ca-n cer, este explicația. Nu este posibil să reziști durerii, fără nici un Dumnezeu. Cei care spun că rezistă singuri, mint sau suferă de inconștiență, nu știu.

Într-una din plimbările mele, drumul m-a purtat în Poiana Brașov, auzisem de la cineva, cu mulți ani în urmă, că acolo este o Mănăstire care seamănă cu un colțișor de Rai iar Părintele este o persoană iscusită într-ale oamenilor.

Atunci în decembrie, mi-am amintit și mi-am spus că trebuie să ajung acolo. Cu sfială m-am dus, pentru că era un domeniu necunoscut mie, în Biserică intram rar și de regulă nu aveam răbdare să stau prea mult. Nu știam despre rugăciuni, despre slujbe și nici nu mă spovedisem vreodată în viață.

Am ajuns la Mănăstire seara iar, discuția cu Părintele, balsam pentru suflet a fost. Seara aceea era să fie doar începutul, început care mi-a alinat durerea florilor cu spini.

 

Sursă photo Pinterest

Pești cu Cancer

Orașul meu

E cancer sub orașul meu. Iar noi alimentăm tumoarea. Leucocitele se triplează de la superficialitate. Hrănim celule cu exces de zel. Ignoranța omoară sistemul imunitar. Răutatea și indiferența provoacă metastaze.

E necesar să schimbăm perspectiva. Să izvorască din noi blândețe. Bunătatea să fie chimioterapie. Vindecăm orașul cu vise din copilărie. Puritatea pe post de nostalgie.

Să fim naivi! Naivi? Dar cum! E o prostie!

Să fim independenți într-o lume în care dependența e virtute.

Noiembrie 2015

Am întâlnit și oameni faini, dar timpul mi-l petreceam singură. Zgomotele mă irită. Plimbările pe străduțe îmi ridică moralul. Mai ales plimbările cu lacrimi în ochi. Uneori priveam ore în șir cea mai înaltă clădire și mă întrebam dacă aș putea să zbor.

În parcul de la Hidro aveam un copac, obișnuiam să-i număr frunzele, erau oricum puține. Stăteam ore în șir pe bancă cu privirea în gol și sufletul plin. Albastrul cerului. Privește cerul s-a născut atunci în noiembrie. Infinit, doar eu mă termin. Oare? Și când murim? Murim sau ne naștem? Cum e și cu moartea asta, vrei să o cunoști dar ea nu te lasă. Îți arată câte un pic așa să nu te prinzi de tot. Bine, o înțeleg, cei mai mulți dintre noi o ignoră. Și eu dacă sunt ignorată mă simt îndurerată. În timp te obișnuiești și așa. Omul se obișnuiește repede cu necazul. Cu bucuria e mai greu. Că nu prea e.

Olivia mă făcea să râd. Îmi zicea: – Tu! du-te de aici! Ești așa frumoasă, semeni cu Alba ca Zăpada. Ea era Răpunzel.

Nu mai aveam vene, unde să mă tot înțepe? Dormeam mult. Mergeam mult. Gândeam mult.

Uneori îmi era rău și când îmi era, mă interiorizam. Sufeream în mine, dacă se poate zice așa. Apoi, ca prin minune, mă trezeam la viață. Cu vise. Trăiam și visam. Uneori visam în somn că am cancer și m-am vindecat și îmi era frică să mă trezesc fiindcă știam că e o minciună.

Trebuie să-mi fac boala să-mi fie prietenă. Dușmance nu-mi place. Cu cât o urăsc cu atât lovește mai aprig. Grea provocare – Iubește-ți cancerul. Bine, am să încerc.

Pești cu Cancer

Eu sunt, tu ești?

Cine sunt eu?

Mă chinuie răspunsul acestei întrebări și de când mi-a fost adresată, îmi rearanjez în minte descrierea potrivită a ceea ce sunt. Adevărul este că nu îmi plac etichetele și nu reușesc să-mi fac o descriere coerentă. În egală măsură, pot să vorbesc despre mine ore în șir, pot să îmi povestesc experiențele, dar nu pot să-mi compactez trăirile într-o definiție care poate să arate, să zicem,doar o nuanță a acestei minuni de a fi.

Caracteristicile pe care ni le atribuim unii – altora ne limitează viziunea despre ceea ce este, oferindu-ne într-adevăr iluzia unei cunoașteri.

Mulți ani am considerat că știu ce este cancerul, știu de unde vine și știu de ce m-am îmbolnăvit.Viața mi-a demonstrat că nu știu nimic. De fapt, am trăit într-o negare continuă a realității, fapt care mi-a agravat situația.

Când povestesc oamenilor că am trăit opt ani cu un cancer de sân pe care nu l-am tratat corespunzător, cei mai mulți dintre ei își fac cruce și se minunează cum de am rezistat. Acum, și eu mă minunez cum de mai sunt în viață.

Octombrie 2015

Spitalul era o a doua mea casă. Principala casă era la Sibiu, acolo aveam toate lucrurile iar la Brașov stăteam câteva zile pe săptămână. Oboseala pe care am simțit-o în urma tratamentului, m-a determinat însă, să locuiesc mai mult în Brașov. Aveam cu mine strictul necesar de haine, puse într-un ruxac. Nu mi-a fost greu, pentru că în ultimii 8 ani am fost obișnuită să mă mut des, să arunc sau să donez frecvent haine, din dorința de a căra după mine cât mai puțin.

În schimb, îmi era dor de el, mi-aș fi dorit să putem locui împreună în Brașov, dar nu a fost posibil. Vorbeam des la telefon, dar simțeam că ceva s-a rupt între noi. De multe ori mi-a lăsat senzația că încă mai vorbește cu mine, din milă.

Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt.

Pești cu Cancer

Cerșetorii

Cineva mi-a spus la un moment dat că bolnavii de cancer sunt precum cerșetorii. Îi vezi că vin spre tine să îți ceară bani, le dai pentru că îți imaginezi că faci o faptă bună, dar îți dorești să se termine momentul cât mai repede pentru că îți perturbă starea de liniște.

Tu ce vezi când privești un cerșetor care abia iese din canal cu punga de aurolac în mână? Vezi un om rău? Crezi că merită ceea ce i se întâmplă? Crezi că îți va da în cap și îți va fura portofelul plin cu bani? sau poate vezi un suflet chinuit care face ce știe el că trebuie să facă, fiindcă așa a fost să fie?

Septembrie 2015

Eu sunt, dar în același timp, sunt doamna de lângă mine care are cancer la ovare și suferă. Sunt bătrânelul de pe hol care îmi spune ca pentru el este mai ieftin să moară decât să mai plătească analizele. Sunt baiatul care a venit de mână, la spital, cu prietena lui bolnavă de cancer la stomac și speră să se vindece. Sunt domnul doctor care găsește putere să asculte, să analizele condiții medicale și să aleagă tratamentul potrivit pentru fiecare. Sunt doamna asistentă care se emoționează când vede că încep să plâng la văzul acului. Sunt doamna care s-a vindecat. Sunt doamna care trage să moară. Sunt tot ceea ce văd în jurul meu, sunt emoție și trăiere.

Nu-mi mai este frică de chimioterapie. După prima ședință am redevenit om în putere. Am început să merg și să mănânc. Ce bine este când după o lungă agonie te trezeși la viață!

Medicul meu este în zodia racului – cancer, în engleză, ironic.

Părul încă nu vrea să cadă, poate nici nu mai cade, îmi spun naivă în minte. Mama râde de mine că o să pună lacat la frigider, în două săptămâni m-am îngrășat două kilograme.

Cu un picior șchiopătam încă, un prieten apropiat care știa de boala mea, s-a simțit rușinat că merge cu mine pe stradă iar eu îmi târâi piciorul după mine.

Lumea a început să pună întrebări:
– Unde îți este părul tau lung? Chiar așa ai vrut să te tunzi băiețește?
– De ce ești așa de slabă?
– Te-ai lăsat de fumat? Dar ce, ai cancer?
– Ai revenit în Brașov? De ce nu mai lucrezi?

Îmi era rușine să povestesc că am cancer, mă simțeam ca un cerșetor care strică buna-dispoziție. La spital îmi era cel mai bine, eram printre ai mei. Era Olivia, domnul doctor și toate asistentele care parcă ar fi făcut psihologia, se pricepeau să mângâie suflete, chiar dacă înțepau vene.

Pești cu Cancer

Chimioterapia

La un moment dat, cineva te rănește atât de tare încât nu mai ești capabil să simți durere. Trăiești închis în tine cu sentimentele bine ascunse, nici măcar tu, nu realizezi unde s-au dus și dacă se vor mai întoarce. Dar, apoi îți repeți că este bine să fii vulnerabil, să te mai deschizi câte un pic, poate nu este chiar atât de denaturată lumea în care trăiești. Vrei să simți din nou, pentru că îți place, durerea nu mai pare amară, e doar o amintire. Și este bine, atât de bine încât te întrebi ce urmează să se întâmple rău, pentru că știi deja, binele nu este pentru oameni ca tine. Cel mai bine, tu te pricepi să suferi. Te consolezi cu gândul că suferința este evoluție iar ție îți place să evoluezi. Pentru asta te-ai născut.

Cum o să poți vreodată să înțelegi de unde vin? Chiar dacă mă întrebi, chiar dacă mă asculți, adevărul este că nu mă asculți, îți auzi mintea paralizată de frică și crezi că sunt eu, când de fapt ești doar tu. Mă poți minți cu un “va fi bine”, deși, amândoi stim ce urmează să fie.

Septembrie 2015
Brașov

Mama se ținea bine psihic, cel puțin, de față cu mine, dar știu că noaptea plângea. Eu nu mai plângeam, am plâns destul, pe avion, pe mașină, când l-am văzut pe el la aeroport, când mi-am revăzut orașul natal, când am văzut spitalul din Brașov și bolnavii de cancer de pe hol.

Am intrat în cabinet pentru consult, medicul ne aștepta. S-a uitat peste analize, s-a uitat la mine și a înțeles.

– Îți este rău, așa-i? Te dor oasele? Cum ai rezistat până acum? Răspunsurile îmi erau sacadate, auzeam întrebări ca printr-un vis, îmi venea să vomit. Singurul dialog coerent era purtat doar în capul meu, vorbeam eu cu mine. Mai și râdeam de mine în minte, cum să vomit dacă nu am mai mâncat de o veșnicie. Ce bine că nu am mâncat, mă făceam de râs aici în fața doctorului. În fine.

Prima zi de chimioterapie
11 Septembrie 2015

La 8 dimineața am plecat cu mama și cu el la spital. Urma să încep tratamentul, era vineri. Am mai făcut câteva analize, RMN-ul la cap a exclus metastaza cerebrală, eram bucuroasă, cred.

Foarte multă lume pe holurile spitalului, nu m-aș fi gândit că există atâția oameni bolnavi. Femeile păreau aranjate, bărbații, dărâmați. Apoi am văzut-o pe Olivia, m-am bucurat, știu, e monstruos să te bucuri când cineva este bolnav, dar m-am simțit mai puțin singură. Mi-am imaginat că vom deveni prietene și că peste ani, vom râde amândouă la amintirea celor întâmplate. Aveam aceeași vârstă, același cancer de sân, ea era mai frumoasă, în schimb.
Mi se părea nedrept ca un om așa frumos să aibă cancer.

În salonul de spital, erau trei paturi, în fiecare pat, câte un pacient. Asistenta a venit cu perfuzia, am întrebat dacă îmi va cădea părul. Mereu am avut fobie de ace și de sânge.

Lângă patul meu, o doamnă, prima zi de tratament și la ea, fusese în remisie o perioadă iar acum lucrurile scăpaseră puțin de sub control. Am intrat în vorbă, diagnosticul ei era la fel ca al meu, cancer de sân cu metastază osoasă. M-a încurajat, am îndrăgit-o instantaneu.

Oamenii la spital sunt sinceri, buni și se încurajează unii pe alții. Medicul meu este fain de tot, ba nu, mint, este cel mai fain medic peste care am putut să dau. Știe să asculte, calitate esențială pentru bolnavii ca mine.

Perfuzia se scurgea încet în vena care căpătase o culoare verzuie. Așteptam să mi se facă rău, apoi, îmi aminteam că îmi este deja rău. Spre seară m-am supărat pe domnul doctor fiindcă mi-a adus vestea că va fi posibil să urmeze o operație pe coloană. Partea cu chimio, am acceptat-o, dar operația pe coloană mi se părea începutul sfârșitului.

Până unde puteau să meargă toate încercările astea? Exista o limită? Când o să rămân fără păr? O să-mi cadă dinții? Unghiile? Am să supraviețuiesc? Dar cei de lângă mine?

Mă doare, mă doare atât de tare corpul încât mi-aș dori să mă metamorfozez într-o muscă, să trăiesc o zi, dar să fiu fericită.

El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea.

Pești cu Cancer

Turcia

Turcia

Septembrie 2015

Spitalul din Turcia arată ca o navă spațială. Încăperi mari cu tavanul înalt, multe lifturi, uși care se închid și se deschid automat, culoare lungi a căror destinație nu o poți intui. Etajele superioare ale clădirii au pe o parte și pe alta cabinete medicale unde se ascund secretele bolnavilor, înscrise pe hârtie. Limba auzită în jurul meu mă face să cred că sunt într-adevăr într-un spațiu extraterestru. Pacienți din toate colțurile lumii își așteaptă verdictul pe holurile de la intrarea în spital.

Stau cu mama pe o canapea și ne uităm amândouă mirate la peisagistica derulată în fața ochilor noștri:

– Uite ce tânără este și fata asta din Uzbechistan.
– Îl vezi pe bătrânelul din colțul celălalt? Cică este roman și l-au vindecat aștia de cancer de prostată stadiul IV.
– Ce norocoși sunt musulmanii care au cancer, poartă hijab și nici nu se vede că le-a căzut părul.

Pentru prima oară după câteva luni, mi se face somn de-adevăratelea. Mă întind pe canapea lângă mama și nu-mi pasă deloc că se uită toată lumea la mine. Tot ce îmi doresc este să trag un pui de somn.

Mă trezesc în momentul în care suntem chemate în cabinet pentru consult. Medicul, o doamnă de origine turcă, tânără, nu știe o boabă de engleză așa că ne înțelegem mai mult prin semne. Îmi indică să mă dezbrac, mă palpează, îmi examinează sânul și mă trimite să fac o serie de analize.

PET-CT – o analiză care scanează tot corpul, biopsie mamară, analize de sânge, markeri tumorali și RMN cranian. Costurile analizelor s-au ridicat undeva la 4000 euro. Îmi era milă de mama așa că i-am propus să mergem acasă și să nu cheltuim nici un ban. Am decis până la urmă să facem doar PET-CTul și analizele de sânge.

Am plecat de la spital cu gândul să vizităm puțin împrejurimile. Mă târam de-a dreptul pe străzile lor cu urcușuri și coborâșuri.

Învățasem în ultimele trei luni de agonie fizică să trăiesc mai mult în minte. Îmi imaginam corpul ca pe un bătrân de care trebuie să am grijă fiindcă se ține după mine așa bolnav și epuizat cum este.

Ne-am așezat pe o bancă lângă Moscheea Albastră, m-am întins pe ea, cât sunt eu de lungă și mi-am pus capul pe genunchii mamei, în timp ce ea mă mângâia pe cap. Aș fi vrut să îngheț momentul ăsta, iubirea pe care am simțit-o atunci, a scos din mine pentru câteva clipe toate scurtcircuitele care îmi solicitau corpul. Oricum, poza momentului a rămas în background-ul minții mele exact la fel cum s-a întâmplat cu femeia fără un sân pe care am văzut-o în 2008, la spitalul din București.

A doua zi ne-am dus să luam rezultatul analizelor. Am așteptat în hol câteva ore bune, timp în care am căutat disperate niște calmante, nu ne-a dat nimeni. Acolo, la faimosul spital totul era pe bani, probabil că eram taxate și pentru aerul repirat în timp ce așteptam. Fabrică de făcut bani pe bandă rulantă, cam așa vedeam procesul tehnologic din spatele mastodontului spațial.

Analizele au arătat mai bine decât îmi imaginasem inițial, recidivă mamară de 6 cm, recidivă axilă de 4 cm, multiple metastaze osoase și suspect de metastaze pe creier. Plămânii și ficatul au scăpat. Nici analizele de sânge nu s-au arătat mai prietenoase, aveam anemie de gradul trei iar ficatul ducea pe picioare o frumoasă hepatită pe bază medicamentoasă.

Am citit rezultatele de câteva ori, până am udat hârtia cu lacrimi.

M-am gândit la El, cum o să-i comunic dezastrul de pe hârtie? Ce vină are el de a dat peste una ca mine? Urmează să se termine totul? Mai sunt șanse de vindecare? Cât o să coste tratamentele? O să mă mai doară ceva?

În fine, am plecat din Turcia distrusă de propria inconștiență, mintea și gândurile pe care m-am bazat atâta amar de vreme mi-au dat shut-down rău de tot. Practic, m-am sinucis convinsă că mă voi vindeca cu puterea minții și a terapiilor alternative.

Pești cu Cancer

Halucinant

Viața este un vis, din care, cel mai probabil ne trezim prin moarte.

Mă încearcă adesea o stare de liniște interioară la gândul că această viață este doar o trecere spre ceea ce contează, de fapt. Asemenea unui vis, trecem prin întâmplări pe care nu le putem programa sau controla, ele doar se întâmplă și oricât am vrea să credem că înțelegem de ce au ele loc, adevărul este că ne supraestimăm.

Iunie 2015

Aparent durerea din coloana vertebrală a fost o criză de lombosciatică. Am primit de la medicul care m-a consultat, rețeta cu pastile pe care aveam să le iau de trei ori pe zi. În mare parte erau calmante. Cele pe care le luam seara, îmi dădeau o stare de euforie care mă ținea până a doua zi spre prânz. Luam pastilele ca pe bomboane, altfel nu puteam să funcționez normal, să merg la muncă, unde tocmai ce începusem activitatea și să interacționez cu oamenii din jurul meu.

Dimineața îmi era din ce în ce mai greu să mă trezesc, deși abia dormeam, prindeam totuși câteva ore spre dimineată, în care reușeam să ațipesc iepurește. Stare de iritare continuă, orice nimic cotidian îl percepeam ca pe o catastrofă.

Starea fizică se degrada pe zi ce trecea iar în loc de mâncare, pastilele erau preferatele mele: algocalmin fiolă – câte două de-o data, nurofen forte, tramadol, alifii pentru spate și carmol pentru frecții pe corp.

Iulie 2015

Dialog interior pe fond de dureri insuportabile și probabil halucinații, nici nu mai stiu:

– Dumnezeul meu bun și drag, ia-mă la tine, ai milă, nu mă mai lăsa să mă chinui!
– Doamne, lasă-mă să trăiesc, fă-mă bine și mai lasă-mă un pic!
– Beethoven, dulce compozitor, ce mă făceam fără muzica ta, e printre puținele lucruri care îmi mai alină durerile.
– Nu mă doare nimic, corpul meu este o iluzie iar ceea ce se întâmplă este ocazia perfectă să învăț să transcend durerea.
– De ce nu mă iubește nimeni? Sunt atât de singură. TU! Unde ești? Mă vezi? Mai exist?
– Gata! Vreau să mor, de fapt, nu vreau să mor, nu știu ce vreau, nu stiu nici ce vrei TU. Ar fi bine să-mi spui, ce vrei de la mineeeeee? Cine sunt eu? Cine am fost eu?

August 2015

10 kilograme în minus. Ridicat din pat doar pentru a merge la baie. Spălat pe corp, lipsă. Nu-mi mai păsa de nimic.

Îmi venea să plâng când îl vedeam pe El, neputincios, pe lângă mine. Îmi făcea mâncare, pe care nu puteam să o mânânc și frecție cu carmol, ca să pot dormi. Reușeam să adorm o oră pe noapte, în rest halucinam. Febră 37 -38. Rezonam perfect cu temperatura de afară.

Din fericire nu îmi mai amintesc foarte bine această perioadă. Nu am crezut vreodată că este posibil ca un om să aibă asemenea dureri fizice. Și ce mi s-a părut cel mai straniu în toată perioada este faptul că, am realizat că oricât de mult te iubește cineva, într-o asemenea situație este legat de mâini și de picioare, nu poate să facă nimic pentru a ameliora durerea. Într-un final ajunge să se chinuie și El.

Durerea fizică o suport, dar să văd cum se topește cineva lângă mine, din cauza mea, e greu al naibii de suportat.

Septembrie 2015

Am plecat cu mama în Turcia la o clinică privată pentru a vedea care este cauza degradării mele fizice. Deși, stiam amândouă care este motivul.
Tușeam în ultimul hal, pulsul era 130, constant, pantalonii cădeau de pe mine, părul era nespălat de aproximativ două luni, iar pe corp nu exista un loc care să nu doară. Mă rugam de mama să vorbească cu medicii să mă eutanasieze.
Râdeam ca proasta în sinea mea la văzul femeilor fără păr și îmi spuneam: – Măcar ele au scăpat de corvoada spălatului pe cap.

Pești cu Cancer

Păduchii

Am fost un copil păduchios. Eram trimisă frecvent de la școală – acasă, pentru că eram plină de păduchi. Mi se spunea să nu mă întorc înapoi în clasă până nu scap de ei. Îmi amintesc pasaje în care băgam mâna prin păr și îl prindeam de viu mergând pe pielea capului. Îmi amintesc și pieptenul cu dinți deși, așa se numea, stând pe marginea chiuvetei de la baie, pregătit să-și facă loc prin parul meu, des și el. Bunică mea a fost nevoită să mă radă în cap pentru a mă scăpa de păduchi, lindeni și toată fauna care își făcea veacul prin părul lung și creț. Cred că dezvoltasem o specie mutant, fiindcă clasicul petrol nu mai avea efectul dorit.

Nu știu ce era mai rău, să fiu rasă în cap sau să fiu plină de păduchi.

Poate într-o zi o să se descopere vreo paralelă între păduchi și cancer, ambele maladii te lasă fără păr, asta e sigur.

Noiembrie 2014
Această lună am să o trec în calendarul minții mele ca fiind una dintre cele mai frumoase luni din viața mea. Am petrecut-o făcând curățenie. Am șters faianța, aragazul, pereții, podelele, am reconfigurat mobila, am și vopsit-o pe alocuri, am cumpărat dulap de haine și mașină de spălat. O luna întreagă, full time job de lustruit și curățat.

Toate lucrurile astea le-am făcut împreună cu el, munceam toată ziua iar seara ne hlizeam, dansam, cântam, ca niște pui de țigani, murdari de funingine și praf. Ne făceam planuri pentru viitor, poate singurele planuri făcute vreodată de mine.

Am respirat amândoi aerul proaspăt al căsuței noastre uitate de lume. Am gătit prăjituri pe care le admiram minute în șir înainte să le mâncăm. Stăteam mult în casă pentru că era bine.

Cumva, simțeam că sunt în sânul familiei mele nou născute, protejată de toate relele de după zidurile mari ale curții.

Ianuarie 2015
Primele certuri, primele zile în care nu vorbeam cu orele, unul cu altul, primele lacrimi adevărate de deznădejde și furie. Dar și împăcările erau dulci. Poate petreceam prea mult timp împreună, eram ca doi frați siamezi, absolut tot ce făceam avea legătură cu celălalt și invers.

Mai 2015
M-am angajat la două ONG-uri din Sibiu, eram bucuroasă și entuziasmată de domeniile noi în care aveam să investesc timp. Umanistul din mine, ascuns bine de contabilul din mine, și-a dorit de-a lungul timpului să iasă la suprafață, acum era ocazia perfectă.

Iunie 2015
După o excursie cu bicicletele la Ocna Sibiului și stat o zi întreagă în soare, am ajuns acasă și mi-a fost foarte rău, am crezut că am făcut insolație, oricum era destul de plauzibil.

După o săptămână, insolația, persista, așa am ajuns la urgențe în Sibiu, cu o stare de rău destul de greu de suportat. Le-am povestit despre diagnosticul meu pus în urmă cu câțiva ani, au spus că nu are nici o legătură una cu alta, mi-au dat o rețetă cu pastile și un diagnostic de toxinfecție alimentară.

La o săptămână după ce am luat toate pastilele și părea că mă simt mai bine, am căzut din picioare cu un junghi ca de cuțit în mijloc și nu m-am mai putut mișca de la brâu în jos.

Am ajuns pentru a doua oară la Urgențe în Sibiu.

Sursă photo Edvard Munch – The Sick Child, 1907. Oil on canvas.

Pești cu Cancer

El

Mulți ani, complexele de pe urma înălțimii mele nu mi-au dat pace. Mă visam mică de statură, purtam încălțăminte cu talpa lipită de pământ și deseori veneam plângând acasă de la școală după ce colegi de-ai mei râdeau de faptul că sunt înaltă.

Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu corpul meu care, se încăpățâna să o ia înaintea dezvoltării mele psihice. Fără să realizez, într-o vară, prin clasa a șasea, am crescut în înălțime 20 cm, am realizat apoi, când toate hainele din dulap mi-au rămas mici și îmi priveam fizicul mare, în oglinda din sufragerie cu ochii unui copil.

Ciudat este faptul că după atâția ani de neacceptare, ajunsă la Sibiu, unde oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau mici de statură, am considerat propria înălțime ca pe o binecuvântare. Deseori îmi îndreptam spatele cocoșat și pășeam pe străduțele orașului ca un cocoș semeț și mândru de noua descoperire.

Râdeam în sinea mea cănd comparam înălțimea fizicului cu informația care trebuie să circule prin el, râdeam de prostia și naivitatea ființei mele.

Aprilie 2014
Durerile de spate îmi îngreunau activitățile zilnice. Nu știam motivul acelor dureri, dar aveam multe justificări. Îmi imaginam că poate corpul meu se revoltă acum când am început să țin spatele drept, era normal, l-am agresat prea mult cu nemulțumire.
Aerul condiționat din biroul în care lucram, nu-mi era nici el de ajutor. În unele nopți, abia dormeam.
L-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta, părea priceput. A acceptat. Apoi, am pierdut noțiunea timpului în discuții și emoții.

Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie.

Mai mult de nevoie, am venit la Brașov să refac ecografia mamară care ieșise atat de prost în februarie, la Sibiu.

Rezultatul a fost aproape identic, recidivă mamară cu metastază apropiată. Eram cu mama pe stradă, a insistat să vină cu mine, eu țipam la ea, ea plângea la mine.

– Trebuie să mergem la oncologie, mi-a spus. Eu, nu și nu. Nu voiam să ajung legumă după urma chimioterapiei, știam că e inevitabilă degradarea corpului meu, în condițiile prezente și că probabil procesul o să fie mult mai rapid fără medicație, dar voiam să trăiesc normal, atât cât îmi era dat.

Mai 2014
El aproape că se mutase la mine, dormeam, mâncam, ne iubeam și mergeam la muncă. Toate cele descrise se desfășurau într-un decor emoțional de o intensitate numai bună de orice reușită umană. Noaptea, în timp ce dormea lângă mine, îmi plăcea să-mi imaginez cum sănătatea lui este o plapumă pentru mine, mă înveleam cu ea și dimineața mă simțeam bine.

Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.
Am trăit așa multe luni, în octombrie 2014, mi-am dat demisia, m-am mutat la el acasă. Ne-am izolat de lume și ne-am concentrat pe emoție.