Browsing Tag

boala

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – 🙂

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.

Pești cu Cancer

Păduchii

Am fost un copil păduchios. Eram trimisă frecvent de la școală – acasă, pentru că eram plină de păduchi. Mi se spunea să nu mă întorc înapoi în clasă până nu scap de ei. Îmi amintesc pasaje în care băgam mâna prin păr și îl prindeam de viu mergând pe pielea capului. Îmi amintesc și pieptenul cu dinți deși, așa se numea, stând pe marginea chiuvetei de la baie, pregătit să-și facă loc prin parul meu, des și el. Bunică mea a fost nevoită să mă radă în cap pentru a mă scăpa de păduchi, lindeni și toată fauna care își făcea veacul prin părul lung și creț. Cred că dezvoltasem o specie mutant, fiindcă clasicul petrol nu mai avea efectul dorit.

Nu știu ce era mai rău, să fiu rasă în cap sau să fiu plină de păduchi.

Poate într-o zi o să se descopere vreo paralelă între păduchi și cancer, ambele maladii te lasă fără păr, asta e sigur.

Noiembrie 2014
Această lună am să o trec în calendarul minții mele ca fiind una dintre cele mai frumoase luni din viața mea. Am petrecut-o făcând curățenie. Am șters faianța, aragazul, pereții, podelele, am reconfigurat mobila, am și vopsit-o pe alocuri, am cumpărat dulap de haine și mașină de spălat. O luna întreagă, full time job de lustruit și curățat.

Toate lucrurile astea le-am făcut împreună cu el, munceam toată ziua iar seara ne hlizeam, dansam, cântam, ca niște pui de țigani, murdari de funingine și praf. Ne făceam planuri pentru viitor, poate singurele planuri făcute vreodată de mine.

Am respirat amândoi aerul proaspăt al căsuței noastre uitate de lume. Am gătit prăjituri pe care le admiram minute în șir înainte să le mâncăm. Stăteam mult în casă pentru că era bine.

Cumva, simțeam că sunt în sânul familiei mele nou născute, protejată de toate relele de după zidurile mari ale curții.

Ianuarie 2015
Primele certuri, primele zile în care nu vorbeam cu orele, unul cu altul, primele lacrimi adevărate de deznădejde și furie. Dar și împăcările erau dulci. Poate petreceam prea mult timp împreună, eram ca doi frați siamezi, absolut tot ce făceam avea legătură cu celălalt și invers.

Mai 2015
M-am angajat la două ONG-uri din Sibiu, eram bucuroasă și entuziasmată de domeniile noi în care aveam să investesc timp. Umanistul din mine, ascuns bine de contabilul din mine, și-a dorit de-a lungul timpului să iasă la suprafață, acum era ocazia perfectă.

Iunie 2015
După o excursie cu bicicletele la Ocna Sibiului și stat o zi întreagă în soare, am ajuns acasă și mi-a fost foarte rău, am crezut că am făcut insolație, oricum era destul de plauzibil.

După o săptămână, insolația, persista, așa am ajuns la urgențe în Sibiu, cu o stare de rău destul de greu de suportat. Le-am povestit despre diagnosticul meu pus în urmă cu câțiva ani, au spus că nu are nici o legătură una cu alta, mi-au dat o rețetă cu pastile și un diagnostic de toxinfecție alimentară.

La o săptămână după ce am luat toate pastilele și părea că mă simt mai bine, am căzut din picioare cu un junghi ca de cuțit în mijloc și nu m-am mai putut mișca de la brâu în jos.

Am ajuns pentru a doua oară la Urgențe în Sibiu.

Sursă photo Edvard Munch – The Sick Child, 1907. Oil on canvas.

Pești cu Cancer

Viitorul

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi viața ta dacă nu ar exista viitor? Ai putea să stai liniștit câteva minute să simți momentul prezent ca fiind singurul? Cum te simți? Ușurat? Nu-i așa că povara sisifică pe care o simți adesea când te gândești  la ce să mai proiectezi in viitor, pentru binele tau sau al familiei tale, s-a evaporat în neant? Nu-i așa că este eliberator? Să fii, aici, acum și atât.

Trăiam fără viitor, sigur, dead-line-urile de la serviciu îmi confirmau existența unui viitor matematic, salarii de plătit, bugete de terminat sau diurne în avans, pentru un viitor incert, dar îmi reușea destul de bine să stau bine înfiptă în prezent.

De mică, viitorul pentru mine era o mare gaură neagră, când priveam spre el, nu reușeam să vad nimic. Pe alocuri mă consideram defectă, când, în discuții amicale apărea tema timpului. Cred că mă complexa acest fapt de a nu putea proiecta nimic în viitor.

Îmi lipisem pe frigider, la vedere, un postit pe care scria mare THE ONLY TIME IS NOW, să nu cumva să uit și să mă apuce din urmă gândurile viitorului meu inexistent, dar mai ales foarte trist.

Propoziții precum: “Sunt sănătoasă; Sunt vie; Sunt vindecată” făceau parte din rutina mea zilnică. Eram nespus de bucuroasă pentru faptul că puteam să mă ocup în liniște de mine, fără apăsarea vreunei responsbilități. Spun asta, pentru că sentimentul responsabilității nu mi-a dat pace mai deloc. Reușeam performanța de a mă simți responsabilă pentru orice situație exterioară mie, dacă cumva printr-un accident aveam o cât de mică tangență cu ea.

Totuși, specific caracterului meu ușor paranoic, aveam nevoie de confirmări.

Prima întâlnire în sensul ăsta a fost cu o doamnă, expertă în reki, radiestezie și nu mai știu ce, care mi-a făcut o scanare a fizicului, sufletului, a spiritului sau cam așa ceva. Nu știam prea multe lucruri despre practicile astea, dar de la distanță păreau că vor elucida misteriosul diagnostic. Mi-a explicat că boala de fapt nu este a mea, eu plătesc păcatele neamului meu de acum șapte generații încoace. Dacă reușesc să trec prin necazurile astea cu demnitate, practic mă salvez pe mine și în egală măsură îmi salvez și neamul. Mi-a făcut nu știu ce aliniere de energii, mi-a vindecat rupturile de aură și mi-a spus să plec acasă fiindcă sunt ca nouă.

Apoi, o altă doamnă care se pricepea să citească cu ansa, mi-a spus că în câmpul meu energetic nu extista nici o boală, de altfel se vede din fizicul meu cât sunt de sănătoasă.

Am tot mers o perioadă la diverse persoane care mi-au explicat, fiecare în felul său, că nu sunt bolnavă, n-am fost niciodată, medicii m-au mințit ca să obțină profit, că mi-au fost făcute vrăji de către cineva, habar n-am cine, șamd. Ba chiar un domn, priceput în citirea irisului mi-a spus că de fapt sânul meu stâng e bolnav, nu cel drept. În fine.

Am primit ceea ce am căutat, bine, adevărul este că nici nu m-am strofocat prea tare să-i găsesc, întâmplarea făcea ca lucrurile să se lege de la sine, iar eu îmi întăream convingerea că universul este bun și răspunde la tot ceea ce gândim. Uneori îmi era teamă să mai gândesc, îmi știam dedesubturile tenebroase și credeam că accesându-le fac boala să revina, asta, dacă a existat vreodată cu adevărat.

 

 

Pești cu Cancer

Căutarea

Ianuarie 2008

Ajunsă acasă, la Brașov, am început să-mi pun întrebări, voiam să știu de ce eu. Am demarat o sesiune de citit articole pe google care să mă aducă mai aproape de adevăr.  Ce este cancerul? De ce ne îmbolnăvim? Cine este vinovatul? Mai există persoane care trec prin așa ceva? Se moare de cancer?

*O doamnă distinsă din București, vârsta – 40 de ani, după ce a aflat că are cancer de sân, timp de o lună și-a mâncat propria casă în care locuia, oricum nu mai avea nimic de pierdut.

Mergeam la servici, dar nu munceam nimic, îmi petreceam timpul uitându-mă prin monitor la colegul de birou, de care eram îndrăgostită și mă amuzam ca proasta că nici măcar n-am apucat să-i spun că-l iubesc și deja îl părăsesc.

*O doamnă extrem de frumoasă, după ce a fost diagonsticată de cancer, a fost părăsită de iubitul ei. A fugit de frică, cu alta.

Nu eram capabilă să povestesc cuiva despre tragedia în care mă aflam. Parcă nu voiam să primesc milă. Încercam pe cât posibil să mă comport normal. Aveam momente când uitam că am cancer, dar erau scurte și cel mai probabil dormeam.

*O doamnă din Ploiești, după ce a știut că are cancer și-a vândut copiii unor străini fiindcă nu-i ajungeau banii de tratamente.

Norocul meu a fost că puteam să mă bazez pe mama, financiar vorbind, altfel ajungeam să fac chetă pe la birou. Nu știam eu cât costă operațiile și tratamentele dar citisem că sunt scumpe.

*Unei doamne din Sibiu, după operație i s-a umflat mâna de trei ori față de cât o avea înainte de operație.

Da, exact asta îmi lipsea, după ce că toată viața am suferit din cauză că nu-mi găseam pantaloni pe lungime, de acum voi suferi că nu-mi găsesc bluze prin care să-mi intre mâna umflată.

*Unui grup de oameni din Papua Noua Guinee, în timp ce dormeau, li s-a pus o casetă care repeta obsesiv cuvântul cancer. Când s-au trezit, absolut toți aveau cancer.

Căutam surse exterioare care provoacă boala asta, voiam să știu neapărat de ce m-am îmbolnăvit.

Obosită de la atâta informație bulversantă, am închis google-ul și mi-am spus că voi scrie eu propria carte despre cancer, nu credeam pe atunci că acest lucru chiar se va întâmpla, dar ideea mă liniștea.

M-am decis să aștept operația care se anunța pe 29 februarie 2008 și voi vedea apoi ce mai fac.

 

 

Despuiată

Clona

Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria mea…

Am fost o fată slabă şi înaltă, cu ochi mari şi pătrunzători, privind parcă spre o lume care nu există. Privitul în gol, una dintre activităţile mele preferate. Mă relaxa teribil şi îmi oferea iluzia că nu mă vede nimeni. Când mi se întâmpla ceva rău, aveam capacitatea să simt că nu mie mi se întâmplă, ci altcuiva, o persoană de lângă mine, pe care obişnuiam să o mângâi pe cap şi să-i spun că e doar un moment şi va trece.

Această “capacitate”, pe care am considerat-o defect, m-a propulsat spre înainte în viaţă, fără a simţi cu adevărat durere. Viitorul – pe care mi-l imaginam stând cu fundul pe treptele scării în care locuiam – era adesea bun şi cald. Tanti Stoica, vecina de sus, îmi ţinea companie cu urlete de pe geam, “Ridică-te de acolo, măi fată, că o să  răceşti şi nu mai poţi să faci copii”. O iubeam,  îşi dorea să mă transforme într-o aristrocrată – dacă nu material, măcar prin comportament să fiu aşa. Dar eu mă legănam continuu ca un copil al străzii şi îmi rodeam unghiile până dădea sângele. N-a avut nici o şansa cu mine atunci. Mai târziu, când m-am văzut domnişoară, i-am mulţumit.

Complexele copilăriei m-au chinuit groaznic: eram prea înaltă şi era prea greu de acceptat. În viaţa reală aveam în jur de 12 ani, dar în percepţiile oamenilor eram cu muuult mai în vârstă. Acea perioadă am “rezolvat-o” făcând “switch-ul”. Nu mie mi se întâmplau toate acele lucruri, am căutat adânc în mintea mea o clonă care să suporte şi pe care să o alin cu mângâierile mele, spunându-i din nou că toate vor trece şi voi deveni o femeie frumoasă. Apoi am iubit, din toată inima şi cu toată fiinţa, cu tremurat de genunchi şi bâlbâieli de emoţii, cu teama că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de profundă pentru prinţul care părea să le aibă pe toate.  “Esti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o”, îmi spunea adesea. Dar eu nu înţelegeam, “Cine?? Eu? Are you talking to me? sau cu Clona?”

Nu m-a ajutat prea mult frumuseţea, pentru că iubirea (lui) s-a dus, iar eu am rămas din nou cu Clona. Acum trebuia să-i explic cum stă treabă şi să o învăţ că dezamăgiri sunt la tot pasul, iar duiumul suferinţelor din dragoste este abia la început şi este ceva normal. Şi până la urmă, toată lumea suferă din dragoste. Da! Dar mie nu mi-a spus nimeni, n-am fost atenţionată că aşa e în viaţă, că iubirea asta doare până în măduva oaselor, că le macină brutal şi te ţintuieşte la pat până când e timpul să dai delete, să faci switch cu altceva, cu altcineva. Şi am păşit din nou spre viitorul meu bun, iubirea a călcat de multe ori peste mine, cu bocanci grei şi plini de noroi. M-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona,  m-am ridicat,  m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona până când m-am trezit obosită şi murdară din cauza zidului pe care îl ridicam de jur împrejurul meu.

La 22 de ani am simţit un nodul la sânul drept. La 24 de ani nodulul era cancer. Stai! Cancer? Cut! Switch! Delete! Clonă, unde eşti? Cum să mor la 24 de ani? Unde-i viitorul? Unde-i Tanti Stoica? Sigur nu mie mi se întâmplă asta, eu sunt sănătoasă tun. Sunt absolut sigură că această clonă se răzbună pe mine pentru toată suferinţa băgată în ea. Am luat-o la fugă, m-am luat la întrecere cu cancerul. „Fraiere, nu mă prinzi tu pe mine, am făcut handbal, am fost căpitan de echipă, ştiu să driblez!” Şi am fugit vreo 8 ani, fără vizite la doctor, fără resentimente, doar cu convingerea că o să ies pe locul întâi. La 32 de ani m-a prins, al naibii, m-a trântit bine de tot şi a dat cu mine de toţi pereţii. De la atâta alergat, am slăbit 10 kile şi vomitam fiere – altceva oricum nu mâncam.

Acum am aproape 34 de ani, 1 an şi 3 luni de chimioterapie şi nenumărate vizite la spital. Medicul mi-a spus că sunt inconştienţă pură – dar mă iubeşte, ştiu asta. Mă iubesc şi doamnele mai în vârstă de acolo, sunt pentru mine ca nişte mame, le fac să râdă uneori,  iar ele îmi spun că nu ştiu de unde atâta putere într-un om aşa slab şi înalt.

Între timp, am învăţat să iubesc şi eu. Am început cu mine, apoi am iubit cancerul. Dacă tot o să convieţuim împreună de acum încolo, măcar să ne fie bine, mi-am zis.

Clona? Am sufocat-o! Îmi plac mai mult oamenii reali.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest