Browsing Tag

anxietate

Despuiată

mofturi sau?

Acum ceva vreme aş fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că depresia chiar există. Aş fi râs, fiindcă în capul meu depresia era echivalentul lipsei de iubire. Este drept şi că am văzut-o ca pe un moft sau poate ca pe o metodă de a atrage atenţia.

Nu poţi înţelege pe deplin până nu experimentezi pe propria piele ceva, orice. Cine spune că ştie, fără să fi trecut prin acele experienţe pe care se hazardează în a demonstra că le înţelege, doar se dă rotund.

Detest gândirea pozitivă. Detest absolut orice sfat care are ca finalitate îndemnul de a fi optimist.

Poate că starea de tristeţe profundă în care mă zbat deja, de ceva vreme, este mai mult decât justificată.

Uneori mă simt ca un impostor care a mimat că poate să ducă singur o boală dubioasă cum e cancerul. Ironia este că nu de cancer îmi e frică. Am văzut unde se poate ajunge, chiar cred că sunt pregătită să îmi asum orice ar fi să fie.

Totuşi, nu înţeleg, de ce acum?

De ce acum când unele lucruri par să se îndrepte, mă regăsesc stând în pat, uitându-mă în gol, încercând să evit cumva tirajul monstruos de gânduri care nu mă slăbesc nici măcar când dorm?

Agitaţia, frica fără motiv real, starea de vinovăţie constantă pe care o resimt pentru absolut tot ce se întâmplă în jurul meu, mă debusolează şi mă determină să mă întreb tot mai des, cine sunt eu?

Sunt zile mai bune, zile în care am impresia că am depăşit momentul, că de acum totul va fi intrat pe făgaşul cunoscut. Sunt zile în care pot socializa normal, fără să mă irite anumite cuvinte sau zgomote din jur. Apoi, ca un hoţ, care abia aşteaptă să dea lovitura, gândurile se repornesc, agitaţia se instalează, plâng şi observ că absolut nimic nu mai are sens. O frică intensă îmi acaparează tot orizontul şi apar scenarii în legătură cu posibile evenimente care s-ar putea întâmpla.

Aş putea să şi mint, să mimez zâmbete şi entuziasm în colţul gurii, uneori şi fac treaba asta, fiindcă nu vreau să-i influenţez în vreun fel pe cei din jur, dar apoi, ajung tot la mine, tot la gânduri şi stări care par rupte din filme cu subiect dramatic.

Da, acum recunosc, depresia şi anxietatea nu sunt mofturi.

Îmi pare rău că nu am înţeles mai mult în trecut despre ceea ce pot trăi oamenii cu depresie, deşi, pe alocuri, am avut zile de tristeţe, pe interior a locuit un clovn care mă făcea să râd. Mai mereu.

Acum, clovnul pare că e supărat pe mine.

Sper să-şi revină. Curând.

Pești cu Cancer

Printre nori

Norișorii pufoși se perindă prin fața geamului.

M-a cuprins o stare vegetativă care teoretic ar trebui să stingă agitația interioară. Aștept clipa de liniște, de detensionare a mușchilor. Aseară, am stat cu ochii larg deschiși și m-am uitat în întunericul din afară. Net superioară senzația de întuneric pe care îl privești față în față comparativ cu întunericul pe care doar îl simți.

Mi-a fost teamă să închid ochii, gândeam că cel mai probabil lumea va înceta să existe dacă adorm. Lumea mea.

Uneori mă cuprinde teama de moarte, o teamă organică, produsă de schimbările chimice din organism. Am vrut să pun mâna pe telefon să sun pe cineva, însă mi-a fost greu să fac asta pentru că nu voiam să deranjez, nu voiam să dezamăgesc, nu voiam mai nimic din tot ce credeam că vreau.

Crizele de anxietate au luat amploare de câteva zile.

Rigiditate musculară, transpirații, griji continue fară întrezărirea unei rezolvări, durere de cap aproape insuportabilă, nod în gând, palpitații.

O fi normal?

Punctul critic întotdeauna mă face să vreau să ies din mine și să fug departe pentru că îmi e dificil să-mi fac față. Asemeni unei decorpolarizari, mă văd pe mine din afara mea ca pe o carcasă ruginită de timp și de griji, însă, mila mă readuce în mine, mă reprogramează în rutinala încercare de a mă repara.

Sunt stricată?

Cine poate să înțeleagă toate astea?

Să discut cu cineva, îmi imaginez cum discut cu cineva care mă ascultă, așa iritată cum sunt, cu cineva care are atâta stăpânire de sine încât mă ascultă calm și îmi trimite afecțiune, fără să mă judece – fapt care ar acutiza și mai asiduu consumul interior. Imi imaginez doar, pentru că în realitate toți oamenii au problemele lor pe care vor să le povestească și să le rezolve într-un fel sau altul.

Poate că salvarea ar veni din spectrul medical, eram pe aproape să chem ambulanța, însă n-am fost în stare. Teama de intrebări și de explicații despre boală m-au determinat să renunț.

Nici nu știu când a început instalarea anxietății. Mofturi, mofturi, ar zice unii…uneori cred și eu tot așa. Poate nevoia de afecțiune este atât de mare încât mă anxiez singură și masochismul din mine se hranește cu stările de confuzie și de agitație.

Efortul de a părea normală este imens și epuizant totodată. Nu de puține ori când sunt așa, plânsul interior supurează în gât ca un furug cu puroi care stă să iasă, dar care are nevoie de un declanșator. Însă, știind fragilitatea lumii, cum să-mi vărs puroiul pe sublimul sufletesc al apropiaților?

Renunț, prin justificarea stării mele alterate, pusă pe seama prietenilor mei care au tot murit și spun că îmi e greu să rămân pasivă. E greu de dus așa ceva. Justificare nelipsită de adevăr, dar cine știe dacă ea este cauza?

Lipsa de somn profund din ultimele zile contribuie și ea la tot acest teatru absurd prin accentuarea durerilor de oase.

Câteodată îmi privesc viața – închisă într-un cerc vicios, începând de la complexitatea interacțiunii umane până la minuțiozitatea puterii de analiză a minții mele. Mă îngrozește avântul sufletesc primit pe semne, prin credința mea ascensională, dar care nu se poate materializa din cauza fizicului care pare să stea piedică de cele mai multe ori. Îmi e teamă fiindcă seamană un pic a iad, un iad personal – aici pe pământ.