Despuiată

Străbunica mea

Când eram mică, bunica mea mă ducea în vacanța de vară, câteva zile pe an, undeva într-un sat din Muntenia. Acolo, locuia mama ei – străbunica mea.

Era o femeie simplă, cam pe la 60 de ani, însă, se ținea tare bine pentru vârsta ei. Muncea cît era ziua de lungă: dădea de mâncare la păsări, curăța curtea, îngrijea de bărbatul ei care era bolnav de diabet și, se ocupa și de noi, copiii, care ne strângeam pe lângă casa ei.

Casa era micuță, dar suficient cât să găzduiască o mână de oameni. Noi, copiii, dormeam care prin ce camera apuca, osteniți fiind după o zi de tăvăleală prin toată țărâna din satul respectiv.

Camera ei era mereu încuiată cu cheia, noi, nu aveam voie să intrăm în ea ca nu cumva să dărâmăm vreun lucru prețios pe care ea l-a păstrat acolo zeci de ani, ca pe ochii din cap.

Cumva, reușeam să mă furișez pe lângă ea, să intru în cameră și să-mi astâmpăr curiozitatea. Camera era plină de icoane: mici, mari, vechi, noi, erau peste tot. Un altar în toată regula se ascundea în acea casă mică, după ușa strașnic încuiată cu cheia. Îmi amintesc și acum, parcă a fost ieri, senzația pe care mi-o dădeau acele icoane. Dintr-o dată, nu mai eram copil, eram doar suflet. Un suflet dezgolit de copil-om mare, protejat de cineva mai presus. Eram convinsă că străbunica mea, Îl încuie acolo pe Doamne-Doamne și deaia noi nu aveam voie.

De trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, se retrăgea în camera ei, noi copiii, mergeam după ea să vedem ce face. În fața ușii încuiate, ne împingeam unul pe altul că să avem loc să ne uităm pe gaura cheii. Străbunica se așeza în genunchi cu fața la icoane și vorbea cu ele, noi, nu auzeam ce anume le spunea, însă știam că în acele clipe, ea vorbea cu Dumnezeu.

Străbunica mea a fost un om credincios toată viața ei, a primit în schimb viață lungă și s-a stins la fel de lin precum a trăit, deși, în ultimii ani a trăit singură, niciodată nu a fost singură, pentru că l-a avut pe El, ea, o femeie de aproape 90 de ani.

Când s-a dus în groapă l-a luat pe Dumnezeu cu ea, așa cum au făcut cei mai mulți dintre bătrânii noștri. Noi, ce-i care am crescut la oraș, în vremea comunismului, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu pentru că ne auzea Ceaușescu și ne băga la pușcărie. Ceaușescu era peste tot. Atunci, Ceaușescu era dumnezeu.

Din păcate, cei mai mulți am crescut așa, fără nici un dumnezeu, fapt care a dus la slăbănogirea sufletului, transformându-ne în niște oameni dezorientați, singuri și triști.

Am ajuns să plecăm din țară pentru că, credem că ea nu ne mai oferă nimic, iar cei care au mai rămas, muncesc în corporații străine, îmbolnăvindu-se de cancer pentru buzunarele altora.

Comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, iar străinii Îl țin ascuns.

Noi, jucăm după cum e piesa.

Sursa foto https://www.instagram.com/elfcodobelf

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

75 + = 85