Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

+ 30 = 32