Pești cu Cancer

Prima operație

Februarie 2008

Viața îi părăsește pe oameni fix atunci când sunt mai pregătiți să trăiască.

A fost o lună amorțită, eu în schimb, eram mai vie ca niciodată. Știam că până atunci trăisem amețită, muncă, casă, muncă, casă și tot așa, mă mai scutura din amorțeală vreo îndrăgosteală pasageră, dar niciodată nu îmi imaginasem că mă voi trezi la viață printr-un cancer. Prinsesem curaj să le spun celor de la muncă veștile mele și îi anunțasem că voi lipsi o perioadă.

Cred că îmi era teamă de operație sau de urmările ei mai cu seamă. Citisem că este posibil în timpul operației, o celulă stricată să plece prin corp și să te trezești din anestezie plin de cancer.  Doamne, informațiile astea de pe net zici că sunt făcute să îți distrugă și cea mai mică încredere pe care o ai în viață.

28 februarie 2008

Stăteam cuminte în salonul spitalului din București și făceam exerciții de imaginație. Scoteam nodulul afară din mine și îl călcam în picioare. Doamna asistentă a venit pregătită cu substanțe de tot felul sub formă de perfuzii și cu o lamă de ras, mi-a sugerat să ridic mâinile fiindcă vrea să mă epileze, așa se face înainte de operație.

Am dormit buștean în noaptea aceea.

29 februarie 2008

Mama, emoționată lângă patul meu, făcea exerciții de încurajare: – Hai că o să fie bine! – Hai că totul o să decurgă bine, ai să vezi! – E cel mai bun medic din România! Etc, etc și așa mai departe.

La ora 11, am fost dusă în sala de operații. Mi s-a spus să număr invers, de la 10 la 1, am numărat: 10, 9 și cam atât am apucat până mi-am luat somn de voie.

N-am visat nimic, nu știu unde au dispărut câteva ore din ziua aceea, dar m-am trezit la terapie intensivă, cu mama lângă pat, care se uita la mine cu ochii ei mari și verzi, ușor înlăcrimați, spunându-mi că i-au ieșit câteva fire albe cât a așteptat pe hol. M-a făcut să râd. Am spus bancuri, la toată lumea, asistentă, medici, colegi de salon, n-a scăpat nimeni de unicul banc pe care îl știam și îl ziceam încontinuu, ca o placă stricată.

Totul a decurs bine, fusese îndepărtată doar tumoarea, sânul era la locul lui cu o mică tăietură, dar era încă parte din mine. M-am bucurat.

Lângă patul meu, o doamnă  din alt pat, operată și ea, îmi tot zicea să mă duc în salon să-i aduc telefonul că trebuie să o sune fiul ei.  –  Camera 402, etajul 2, te rog domnișoară, mata ești mai tânără.

După câteva ore, am fost dusă în salon. Calmante, somnifere, perfuzii, vene, oameni confuzi, gânduri și mai confuze, dar eram fericită, în curând aveam să plec acasă și să-mi amintesc de acea zi, o dată la patru ani.

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

15 − 9 =