Despuiată

Prietena mea

O prietenă din copilărie, să tot fie vreo 25 de ani de atunci, m-a întrebat dacă îmi este frică de moarte. Am început să plâng și i-am răspuns că da, îmi este frică, nu vreau să mor. Plângeam de se topea asfaltul sub mine, o asemenea întrebare eu nu mai primisem. În schimb ea râdea, mirându-se de cum poate să-mi fie frică de moarte când nici nu știu cum este.

M-a bântuit întrebarea ei mult timp. Am întors-o pe toate fețele și i-am șlefuit fațetele ca unui diamant. Voiam să purific imaginea pe care această amintire mi-o provoca, cumva în mintea mea de copil aveam impresia că știa ea ceva și nu vrea să-mi spună. Apoi am îngropat totul și am dat uitării moartea, m-am luat cu viața.

Viață care mai la tot pasul m-a adus din nou și din nou în fața acestei teme taboo pentru oameni. Nu este bine sa vorbești despre moarte, invoci spirite, morții cu morții, vii cu vii. Apoi a murit bunicul. N-am înțeles exact ce se întâmplă. Am experimentat această întâmplare ca pe o joacă. Mă ascundeam să nu mă vadă, deși el oricum nu vedea. Vorbeam cu el iar el nu-mi răspundea. Un fel de v-ați ascunselea, făceam, doar că singurul personaj din joc, eram eu. Oamenii in jur, plângeau, eu râdeam și gândeam, de ce plâng oamenii aștia? Ei nu știu că bunicului nu-i este frică?

Între timp specific felului meu de a fi, am luat moartea in prorpiile mâini. Îmi imaginam cum ar fi viața dacă ar muri mama. Și sufeream cumplit la toate scenariile pe care mintea mea se încapațâna să le producă. Atunci am înțeles compasiunea. Am înțeles că mai frică îmi este de moartea altcuiva, nu a mea. Mie nu-mi place când oamenii suferă. Oare sunt egoistă? Oare lipsa cuiva drag ne doare din egoism?

Prietenă mă fac cu moartea. Pănă la urmă este singura certitudine pe care o avem. Stilul meu de a vedea, se cizelase, e drept citisem câțiva filosofi, care m-au ajutat să percep mai nuanțat, existența și non-existența. Îmi plăcea de acum să-mi înscenez propria înmormântare. Stăteam undeva suspendată în neant și priveam toți oamenii care mă plângeau. Erau întodeauna mulți. (cam schizofernice aceste trăiri, totuși). Bâi dar le citeam și gândurile, prezenților. Unii dintre ei chiar aveau un gol în suflet, altora le era doar foame și abia așteptau să mănânce ceva iar alții simțeau o ușurare, fiecare după cum m-a perceput cât încă eram în viață sau după cum se percepeau pe ei?

De curând, dorm cu moartea lângă mine. Am vrut eu să fim prietene și acum parcă nu mai scap de ea. Așa e când întinzi un deget de ajutor, ți se ia toată mâna. Băi ce praf sunt. :))). Dar e bine, chiar am învățat multe de la ea. Mi-a șoptit că egoismul, o altă temă a vieții mele, atunci când mori, dispare. Când treci dincolo, e ca și cum intri într-un spațiu de curățare a toxinelor sufletului. Nu-i așa că sună bine? Și nici nu costă bani.

*Sursa photo Pinterest

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

12 − = 7