Utopie

Poveste fără sfârșit

A fost odată ca niciodată, într-un univers îndepărtat, o lume a stelelor. Multe, multe de tot. Și cum erau ele de mari și de tâmbușe! Cum străluceau de impetuos! Cum se mișcau oacheșe și degajat, aproape că nu-și simțeau una, alteia prezența.

Rolul fiecărei stele în această lume era bine știut de fiecare. Stelele-mamă, le deosebeai de celelalte prin statura impunătoare și rotofeie, gata-gata să își verse puii-stele în orice clipită. Stelele-muzicante, făureau din interiorul lor mic și cuprinzător, sunete angelice, de harpă, de xylofoane. Stelele-prietene, frumoase ca niște Cosînzene, cu părul lung, și împletit în mii de cozi dese și blonde. Stelele-muncitoare, trudeau din zi până-n seară să aducă bună-dispoziție pe chipul suratelor.

Plutea în jur, bucuria, mărinimia, altruismul. Iubirea era motorul de deplasare în această lume de basm. Fiecare după cât de mult iubea, făcea salturi mai mari sau mai mici spre unde dorea să ajungă. Iubirea le încălzea odăile de somn. Iubirea făcea lumina puternică. Iubirea le încălzea sufletul. Fără prezența iubirii, ținutul stelelor nu ar fi putut să existe, stelele s-ar fi transformat în praf de stele și s-ar fi risipit în univers.

Și totuși,

Într-un loc uitat de stele din acest ținut, își ducea veacul Pyxis, steaua fără lumină. Era uitată acolo, fiindcă se credea că Pyxis nu este o stea reală pentru că nu strălucea. Nimeni vreodată nu a avut curajul să se apropie de ea. Curiozitatea însă, mai strunea când și când câte o stea să se ascundă prin colțuri unghiuroase și să o urmărească pe Pyxis. Dincolo de tristețea care-i brăzda vizibil obrajii, greu de distins din cauza întunericului care o urmărea, figura ei emana o profunzime inimaginabilă, parcă ar fi trăit o mie de vieți și ar fi cunoscut toate tainele universului.

Într-o zi, Lovejoy, steaua jucăușă și mult prea iubită, furișându-se să o surprindă pe Pyxis, observă cum din proprii ochi îi curge lavă strălucitoare care la atingerea pământului, se transformă în flori. Tot pământul de sub el a fost acoperit de flori colorate, s-a speriat însă, și a rupt-o la fugă. După un timp, și-a dorit să revină la Pyxis, să o urmărească, să prindă și el măcar o bucățica din profunzimea care o învăluia. Mare i-a fost mirarea când steaua fără lumină, avea de jur împrejur o aură de culoare albastră, de fiecare dată când atingea florile curse din ochii lui. – Numai dragostea ar fi putut înfăptui așa o minune, își spuse. Paralizat de lumina orbitoare a aurei albastre își imagina cum o atinge pe Pyxis. Cum râuri de exaltare vibrează în juru-i și cum Pyxis zâmbește și plânge în același timp.

Lovejoy a plecat, târându-și corpul paralizat de iubire și nu s-a mai întors niciodată la Pyxis.

Steaua fără lumină purta în adâncu-i emoții mai puternice și mai presus decât însăși iubirea. Nici ea nu înțelegea aceste trăiri care o ghidau, dar ea se obișnuise, așa cum era.

 

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

26 + = 34