Trăiau în munte mai demult doi pini
La depărtare mare între ei
Unul mai alb mai feminin
Altul mai colorat și mai bărbat
S-au întâlnit așa din întâmplare
Si-au început să-și scrie o scrisoare
Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic
Ce bucurie
Ce uimire
Ce încântare
Cum se grijau unul de altul
Dar uite că poștașul cam ciudat
Pe semne că s-a încăpățânat
și n-a mai vrut să poarte scrisorele
S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere
Și-n loc de pinul alb strălucitor
Acum curge doar apă de izvor
De dor.
Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse
Apa îl ia și-l poartă spre stomac
Unde-nflorește și -nmugurește
În vise.