Pești cu Cancer

Păpușa de plastic

Mă simt ca o păpușă de plastic, goală pe interior.

Măicuța mea dragă, nu mă lăsa așa, mă doare goliciunea aceasta. Ai uitat că te rog aproape în fiecare seară sa-mi umpli inima cu dragostea Ta? Acoperă-mă cu brațele Tale și permite-mi să simt bucurie. Îmi e dor. Ascultă-mă când strig către Tine și-mi vărs amarul din suflet prin lacrimi, eu fără sentimente sunt un om mort.

Cancerul ăsta mi-a furat liniștea. Dorm și nu dorm. Mănânc și nu mănânc. Tot ce mai există prin mine este agitație. Inima e turată la maxim, bate cum vrea ea. Gândurile și ele săracele, parcă sunt ale altcuiva. Sunt eu și nu sunt eu.

Zici că trăiește în mine un pitic care aleargă la maraton și e mereu transpirat.

Oasele au luat-o razna, nici măcar nu mai știu ce-i cu ele, aș vrea doar să nu mă mai doară, m-am săturat.

Închid ochii și văd lumini colorate. Vreau să-mi bată inima mai încet, te rog Doamne, se poate? Vreau să adulmesc luminile, să le miros, să-mi scufund mintea în ele, să uit tot. Dar inima se încăpățânează și nu cedează deloc, și-mi disipă luminile. Acum chiar că-mi vine să urlu. Îmi vine să mă bat singură, să iau un ac și să sparg păpușa de plastic.

Mă strigă cineva, nu știu cine, nu pare din lumea noastră. Pentru câteva secunde mă străfulgeră ideea că poate trebuie să plec. Îmi vine să plâng căci îmi dau seama că nici măcar nu mi-am făcut bagajul, nu-s pregătită, chiar dacă lumea reală nu este și nici nu a fost pe gustul meu.

Se face liniște, Măicuța mă aude, așa cred. Inima s-a domolit, gândurile îmi sunt de pace. Oasele încă dor. E totuși bine. E bine și-mi pare rău, îmi pare rău că mi-am dorit să mor.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

43 − = 40