Pești cu Cancer

Pană când?

Nu am considerat niciodată că oamenii sunt fundamental răi. În egală măsură, n-am considerat nici că oamenii sunt fundamental buni. În tot răul pe care de multe ori l-am simțit până în măduva oaselor, am găsit partea bună, acea parte care nu te lasă să renunți la cineva, oricât de mult te doare. Cred însă, că o lipsă acută de iubire față de semenii noștri ne duce sau mai bine zis, ne aduce în fața unei urâte goliciuni sufletești care mănâncă fiecare părticică bună pe care o avem în noi, încet și sigur.

Mi s-a spus de multe ori să fac ce îmi place, să profit de viață, să merg încolo și-ncoace, să văd și să aud ce n-am mai întâlnit până acum. Ușor de zis, greu de făcut. Greu de făcut pentru că pentru mine a profita de viață înseamnă să fiu liniștită și împăcată, să am acea bucurie interioară, indiferent de circumstanțe. Bineînțeles, este greu de menținut așa o stare, ar însemna să contemplez continuu la frumusețe, bunătate și iubire. Pot să fac asta uneori, dar alteori mă lovește realitatea direct în moalele capului și atunci începe tragedia.

Iarna 2016

Mi-a fost greu să accept plecarea fostului meu prieten din viața mea. Mereu am avut o tendința de a mă agăța de câte cineva și a rămâne acolo agățată până nu se mai putea. Nu știu cum se renunță la oameni. În absolut toate relațiile pe care le-am avut, eu am fost cea părăsită, pe diverse motive: sunt prea egoistă, sunt prea demanding, sunt prea complicată, sunt prea independentă, sunt prea mult, sunt prea tristă etc., etc.

Ce să faci când vezi că cealaltă persoană nu înțelege ce se întâmplă? Ce să faci când știi că visele celeilalte persoane legate de viață nu mai corespund cu ceea ce tu poți să oferi? Ce să faci când realitatea în care tu îți duci traiul provoacă suferință? Ce să faci când vezi clar că cealaltă persoană se chinuie lângă tine, dar pe interior strigă o voce disperată: -te rog nu pleca, nu acum, am nevoie de tine!

A plecat, a fost mai ușor să audă de la altcineva cuvinte frumoase care îl înălțau într-un fel sau altul, decât să mă asculte pe mine văicărindu-mă de nu știu ce dureri sau stări anxioase. Și îl cred, e mai bine așa.

Pe 30 noiembrie, am terminat chimioterapia. Ce ușurare! Ce stare de bucurie la văzul analizelor care indicau remisie completă. Părul avea să crească, fizicul să se înzdrăvenească, până când? Nu se știe.

Pești cu Cancer

Întâmplarea de la petrecere

Toamna 2016

Nu-mi mai aduceam aminte când am dansat ultima oară. Poate acum o sută de ani, având în vedere că n-am dansat niciodată cu adevărat. Cumva, de fiecare dată, în mulțime, când e de dansat, mă apucă complexele. Sunt prea înaltă pentru dans, lumea se uită la mine, dar cât de mult îmi place să dansez, cât de mult îmi place muzica.

În vinerea aceea se anunța petrecere în oraș. Să merg și eu îmi spuneau oamenii, mai ies din casă și din păduri, mai cunosc pe cineva, nu se știe. Să cunosc pe cineva în condițiile astea pentru mine este oarecum o provocare.

Acțiunea se desfășoară extrem de rapid, cunosc persoana, se arată dată pe spate de felul meu de a fi, află diagnosticul și fuge. Nu este vreo tragedie, dar ajung la compătimire față de omul respectiv, iar mie îmi scade drastic încrederea în mine, și ea, destul de șubredă de fel.

M-am îmbrăcat frumos, cum s-ar zice, mi-am luat inima în dinți, frizura nu a necesitat aranjare, eram în perioada în care părul se aranja de la sine, fiindcă nu prea era și uite așa m-am îndreptat spre petrecerea cu pricina.

Ajunsă acolo, plin ochi de lume, pe semne că și ei voiau să cunoască pe cineva sau pe altcineva, nu se știe. Multe figuri îmi erau cunoascute de pe vremea când eram petrecăreață și nelipsită de la tot ce era mai cool și mai nonconformist prin oraș. Tot așa, cam acum o sută de ani, fiindcă între timp am bântuit și prin alte orașe, am avut și alte lucruri de făcut. În fine.

Muzica acceptabilă, ritmuri hip-hop, jazz, soul, dată cam tare pentru sistemul meu auditiv ușor defect de la atâta chimioterapie. Am mai socializat cu o persoană, două, s-au minunat că unde este părul meu lung, de ce m-am tuns domnule, apoi că îmi stă bine și așa, dar să-i mai schimb nuanța, în fine, discuții de petrecere.

În camera de dans nu prea era lume, o cameră mică și întunecată, exact ce-mi trebuia. Am dansat poate două ore, fără oprire și fără complexe, cu ochii închiși, doar eu și muzica. Nu știu cum a trecut timpul.

Am ridicat ochii spre bar, mă gândeam că ar fi util să-mi cumpăr o stică cu apă și l-am văzut, mergea pe patru cărări. Un amic, simpatic de felul lui, mă amuza mereu cu ideile lui oscilante despre orice. În general, își dorea să se călugărească, dar în cea mai mare parte a timpului alerga după fete pentru a le cere de nevastă. Evident nici una n-a vrut pentru că el tot singur era, la vârsta lui.

M-am apropiat de el, pentru a înțelege mai bine ce voia să comunice cu mine, dar ce să vezi, că în timpan îmi răsună un răgnet monstruos: – Băăăă, voi știți de ce are asta cancer? Fiindcă e proastă! Poate doar DJ-ul nu a auzit răgnetul având căștile pe urechi. M-a luat amețeala instat, nu mi-a venit să cred ce aud, eram ca într-un vis, cum e posibil?

Secunda sau secundele, nici nu mai știu, s-au dilatat nemăsurabil, dar știu că totul a durat poate o sută de ani. Toate șansele de a cunoaște pe cineva s-au risipit în răgnetul acela. N-am observat dacă se uita cineva la mine, fiindcă din cauza amețelii nici nu mai vedeam. Am văzut în schimb că îmi plângea neîncrederea, eram nefericită și mă zbăteam în noroi, nu mai vedeam dragostea dintre oameni, nu mai simțem dragostea mea, ce tristețe și amărăciune și tot ce este mai urât pusese stâpânire pe mine. Am ridicat pumnul, tot în secunda aceea și tot ce am știut să fac a fost să îi dau cu el în față. I-am dat unui om cu pumnul în față, da, dar uneori circumstanțele cer violență, altceva n-am știut ce să fac. Apoi, am fugit, până acasă, pe jos, noaptea.

Am fugit să mă asund de lumea pe care oricum nu doream s-o cunosc de la bun început.

Dimineața când m-am trezit aveam febră musculară.

Utopie

Smerenia

Azi dimineață m-am uitat în oglindă

Și am văzut un copil supărat

Care își duce veacul prin mine

Fiindcă nu obține ceea ce vrea

Mai mare chiar decât copilul

Ca o umbră pe lângă el dănțuia

Orgoliul

am dat cu mana să-l fac să dispară

dar era bine legat de prezența copilului

aburi negri

zgomot plâns

doi în unu

unu în doi

Într-un colț al oglinzii

Mică de tot

Am zărit o lumină

Timid am stăruit cu ochii în ea

Sunt smerenia – îmi zice

And I can give you what you want.

Non-sens

Oamenii spun așa și pe dincolo

Oamenii spun că o să mă ajute, dacă am nevoie să apelez la ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e nasoală condiția mea, dar eu sunt puternică și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au și ei problemele lor, e greu să mă asculte și pe mine cu ale mele și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că de la ceva tot trebuie să murim și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că arăt prea bine pentru un om bolnav și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt curajoasă să mă expun așa cu boala în fața și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că se roagă pentru mine și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că cei care au cancer mor în chinuri groaznice și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că perucile mele par nenaturale și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e prea dur pentru ei ceea ce eu trăiesc și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că îi deprim cu poveștile mele telenoveliste și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că scriu foarte fain și să scriu chiar o carte și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că le este frică să stea prin preajma mea din cauză că o să sufere dacă pățesc ceva și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că mă pot vindeca naturist, cu ajutorul gândului și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au altceva de făcut când am nevoie de ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt înaltă și se vede de la o poștă că sunt altfel și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că nu prea ai șanse dacă problemele au ajuns la oase și așa și pe dincolo.

Dar vuietul cuvintelor nespuse mie el îmi răsună în creier, el este cel adevărat.

Restul, cuvintele spuse – sunt particule fine de tot care se risipesc, dar nu înainte de a fi un tot unitar care îți străpunge universul și așa și pe dincolo.

 

Non-sens

Iarna vine imediat

Îmi plăcea de el, îmi vorbea de neimaginat

eu nu îi arătam emoțiile ca să nu se sperie

of, dar cât îl iubeam peste tot pe unde mergeam

știam doar eu și le mai spuneam pietrelor

Până și ele se uitau cruciș la mine

Cum adică? e de neconceput

Strigam la el în gând să mă audă fără să fiu nevoită să-i spun

Într-o noapte cred că m-a auzit

la geam la mine a fost furtună cu fulgere cu tot

emoțiile s-au transformat în pădure

Stau singure în mine și tac

Sunt încă verzi – așteaptă iarna.

Pești cu Cancer

Toamna 2016

De fiecare dată când îmi spune cineva că sunt puternică, îmi vine să mă fac mică de tot și să strig că eu vreau doar să fiu ținută în brațe.

De fiecare dată când îmi spune cineva să lupt cu cancerul, intru în panică. Nu știu să lupt, cu cine să lupt? Unde este acest cancer? Este ca și cum aș lupta cu propria persoană și aș da cu ea de toți pereții. Desigur, fac asta destul de des, doar că din alte motive. Pe cancerul ăsta trebuie să-l accept, altfel mă paște depresia.

Nu este ca și cum eu sunt cancer, nu, sunt mai mult de atât. Sunt un om care trăiește, visează, râde, plânge, se bucură sau se întristează. Pentru tot felul de motive. Sunt un om viu, cu multe activități în desfășurare, uneori chiar îmi pare rău ca ziua are doar 24 de ore. Sunt prietenă, sunt amică, sunt angajată, sunt fiică. Este drept, în cea mai mare parte a timpului sunt pacient cu cancer.

În urmă cu ceva vreme nici nu puteam să pronunț acest cuvânt, cancer, îl ziceam în colțul gurii, ieșea stâlcit, la fel cum vedeam și eu boala asta. Acum este un cuvânt la fel ca toate celelalte, îl rostesc regulat, mai și scriu despre el, dar puterea pe care o are asupra mea este diferită. Nu mă mai domină.

Toamna, 2016

Chimioterapia este un uriaș cu dinții mari cât lopețile care fuge după copiii din parc. Chimioterapia este un șmirghel care râcâie pielea arsă de soare. Chimioterapia este spirt pus pe rană vie. Chimioterapia este lovitura la degetul mic al piciorului de tocul ușii. Chimioterapia este abandonul iubitului fix atunci când te-ai îndrăgostit cel mai tare.

Mi s-au topit venele, serios, două vene de la mâna stângă au dispărut subit. Doamna asistentă mi-a spus că o picătură din substanța roșie cursă pe lângă venă îmi poate necroza mâna.

În ziua de tratament se activa centrul vomei, mirosul de spital îl simțeam până în creier. Celelalte mirosuri, de parfum sau de mâncare îmi intrau direct în suflet și călcau pe el cu bocanci de munte.

Puterea de concentrare era la cote minime, memoria de scurtă durată aproape că nu mai funcționa. Plecam de acasă – uitam să încui ușa, mă întorceam din drum să încui ușa – uitam de ce m-am întors. Stările de nervozitate cred că îi enervau mai mult pe ceilalți – eu nu prea realizam.

Lentoarea fizică era asociată cu agitație interioară. Îmi venea să demolez blocul în care locuiam, dar nu mă puteam ridica din pat. În unele zile o luam la sănătoasa pe străzi să scot afară toată agitația. Cred ca mă cunosc toate doamnele de la magazinele de pe Republicii, nu fiindcă am ieșit la cumpărături ci, pentru că am tocit strada de câte ori am trecut peste ea.

Mi se stricase peruca, am vrut să îmi cumpăr alta. Am căutat prin tot Brașovul, cele mai ieftine costau cât luam eu pe concediul medical. Nu am înțeles unde se duce tot părul pe care frecvent îl donează lumea, pentru bolnavii de cancer. Am găsit o perucă aruncată prin dulap, roșcată, m-am chinuit jumătate de zi să o tund și am purtat-o așa.

Nici nu mă mai interesa ce spune lumea.

Lumea – vorbește oricum.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Oul cu surprize

Când experimentezi această boală numită cancer, viaţa devine ca un ou cu surprize. Niciodată nu ştii ce durere te aşteaptă după colţ.

Puseurile de transpiraţie – sunt nelipsite din viaţa cotidiană şi se repetă cam o dată la jumătate de oră, iar pe timp de căldură şi o dată la zece minute. Mai mereu sunt cu hainele ude pe mine şi cu o dorinţă de a-mi baga capul în frigider. Am reuşit performanţa de a transpira din cap până în picioare la temperatura de -15 grade. Întotdeauna începe de la cap, se extinde pe spate, mâini, ulterior acaparând tot corpul. Partea amuzantă este că nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să iasă transpiraţie din degetele de la mâini.
Uneori chiar mă prăpădesc de ras privind-mi fizicul cum se dezlănţuie singur, iar oamenii care sunt prin preajma mea se uită terifiaţi fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Durerile de oase şi de încheieturi – aici este o întreagă poveste. Sunt zile când mă doare câte un os pe care nici nu ştiam că îl am. În special: coloana vertebrală, humerusul, falangele degetelor, femurul, coastele, sternul, coccisul, osul sacru, dar şi oasele mici din vecinătatea încheieturilor. Durerea de oase n-am reuşit încă să o explic în cuvinte, dar ea poate fi asemănată cu un cuţit înfipt în osul respectiv.
Antiinflamatoarele au devenit nelipsite din lista de pastile pe care le iau, iar aerul condiţionat sau vântul, îmi sunt cei mai mari duşmani.
Partea bună este că am învăţat un pic de anatomie pe seama scheletului uman.

Greaţa – drăguţa de ea, se instalează când nu te aştepţi, întotdeauna după chimio, dar şi la diferite mirosuri cum ar fi cele de parfum sau prăjeli. Nu mai pot să înţeleg de ce se parfumează oamenii. Sunt situaţii când trec pe lângă cineva pe stradă şi am senzaţia că şi-a scăpat toată sticlă de parfum pe haine.

Durerile de stomac – bineînţeles că stomacul se încăpăţânează să mai digere mâncarea, nu de puţine ori trăiesc cu senzaţia de a fi înghiţit un bolovan care stă să explodeze. Pofta de mâncare este şi ea pe cale de dispariţie, deşi sunt zile când mă speriu singură văzând ce pofte ciudate pot să am. Au fost zile când puteam să mănânc doar parizer prăjit deşi în viaţă mea nu am mâncat parizer, înainte.
Remuşcările sunt şi ele pe listă, de cele mai multe ori nu pot mânca ceva liniştită, gândindu-mă că ceea ce mănânc este dăunător sau îmi face boala să avanseze sau altele asemenea.
Sunt oameni care mă ajută cu sfaturi în legătură cu ce ar trebui să mănânc sau nu, din păcate ele ajung să mă tulbure şi mai tare pentru că după ce ajungi să te distrezi cu chimioterapie totul se schimbă. Au fost zile când n-am mâncat nimic, uneori nici apă nu puteam baga în gură şi zile când se declanşau poftele şi atunci era musai să profit.

Lipsa de somn – oboseala şi extenuarea fizică sunt şi ele nelipsite. Au fost zile când aş fi dormit pe orice bancă din parc pentru că abia mă tărâm pe străzi. Apoi veneau nopţile când contemplam pereţii din cameră pentru că nu reuşeam să închid un ochi. Am fost genul de om care adormea instant, unde mă aşezăm acolo adormeam în maximum câteva secunde.

Atacurile de panică se declanşează în special noaptea, fix atunci când dorm cel mai bine, o zguduitură a inimii şi o lipsă acută de aer pun stăpânire pe mine. Au fost momente când am avut senzaţia că am murit fiindcă nu reuşeam să respir.

Odată ce eşti nevoit să treci printr-o boală de genul acesta, nimic nu mai poate să fie cum a fost înainte. Există o singură variantă, să accepţi ceea ce se întâmplă.
Deşi mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc cu toate schimbările prin care am trecut, am reuşit să privesc cumva şi din altă perspectivă, una care îmi îndulceşte traiul.
A! Da! Şi îi mulţumesc lui Doamne pentru că durerea oricât ar fi ea de rea, se uită repede.