Despuiată

Despre carte

A trecut aproape o lună de la lansarea cărții Cine mi-a pus albinele-n piept?. Lansarea oficială a fost frumoasă, cu lume multă, curioasă, dar mai ales prezentă trup și suflet. Am plecat de acolo mai întreagă ca niciodată. Am fost bucuroasă să observ cum, atunci când oamenii se unesc pot face împreună pământul să se miște.

Impresiile despre rândurile scrise nu au întârziat să apară, las aici câteva dintre ele:

Manuela Poclitaru

Cascada care urcă muntele

Din seninul cerului şi liniştea ierbii, sub blânda veghe a luminii, se naşte izvorul care ne însuflețeşte. Nu ştim niciodată unde duce. Timpul e prieten şi vrăjmaş. Taie în stâncă, şi albia lină se prăbuşeşte, devine cascadă.

“Cine mi-a pus albinele-n piept” este o carte despre devenire. Despre escaladarea piscurilor lăuntrice. Despre frumusețea curajului şi riscurile călătoriei.

Are greutatea încercărilor trăite intens, până la depersonalizare, împletită cu puritatea sufletului sincer, deschis, şi uşurința de a scrie.

Andreea stă de fapt cu tine pe sofà şi-ţi povesteşte, privindu-te în ochi. Te poartă prin viața ei, te duce într-o lume dureros de reală, greu de digerat pentru cei ce se îmbată cu iluzii.

Este lumea în care îngenunchezi până la sânge, din care noi suntem parte, şi cu fiecare filă întoarsă a cărții ai şansa să schimbi tot ce-ai înțeles până atunci despre viață.

De sus, lumina veghează împăcată. Nimic nu e la voia întâmplării.

Crâmpeie de viață adunate-ntr-o carte reuşesc să facă din picuri de blândețe izvor. Pentru că, în cădere, cascada se transformă în apă lină şi limpede, oglindind cerul cu toate cele sfinte.

Cascada care urcă muntele, muntele abrupt care se oglindeşte în apa curată ca lacrima care-l spală.”

Leon, 8 ani, a citit cartea închis în podul casei

” Vreau să o cunosc pe Andreea. Mi-am făcut o imagine despre ea. Trebuie să recitesc cartea. Mai sunt amănunte pe care să le descifrez.” 

Codruț Beleaua

Servus. Am citit cartea. Deși “oamenii spun așa și pe dincolo”, deja cred că ți.am zis și eu câteva din arsenalul respectiv😊… , cred că stilul tău de scris este de admirat, franc și contemporan. Se distinge expresia sufletului tău, a gândurilor desnodate în expresie. Demolezi și ridici, incarci și descarci ideea. Mi.ai stârnit gânduri și autopolemică, nu numai pentru că mă regăsesc în trăirile tale, ci pentru că ai stârnit mintea cititorului. Mi se confirmă o idee, aceea că noi toți suntem parte dintr.un Suflet unic, dar ne manifestăm în materie uneori diferit, aparent… Felicitări! Și…Mulțumesc!”

Alexandru Abdulaki

Despre învingători

N-am scris niciodată recenzia unei cărţi. Deşi, e adevărat, uneori am vrut. Prin urmare, critica am plămădit-o adesea pentru mine, în intimitate facilă şi benignă, cu ironie şi superioritate, sau, în cele cazuri, vezi Poclitaru, cu ciudă. Nici de data asta nu mi-am propus, doar că volumul ăsta mă leagă cu o poveste, despre un destin în oglindă cu al unui geamăn. Şi a ieşit aşa…
Am citit cartea domnişoarei Luca ca pe un prospect. Sub aspect temporal şi intenţional. Am căutat o reţetă fantastică despre reuşită, despre izbânda unei eroine mistice, în luptă inechitabilă cu un Goliat parşiv, flămând şi necruţător, pe care eu însumi îl uram cu patimă. Un manual al celui/celei care a învins… frica. Ceea ce eu şi alţii nu am putut. Un manual al noncomformistei despre care am auzit de la Manuela Poclitaru că a îndrăznit să se opună totului cât i-a fost, zice-se, scris.
Am greşit. Am citit un jurnal al unui om ca toţi oamenii, decât că viu. Cu deznădejdea perpetuă, cu imagini ale absurdului, cu desene ale unei lumi prăbuşindu-se şi renăscând. O carte despre fobiile fardate strident, despre supravieţuire mentală înaintea celei trupeşti, schiţe ale unor caractere, radiografia unor gânduri absolut umane, cum ştii că există dar pe care nu le mai găseşti nicăieri.
Încerc obsesiv să îmi aduc aminte de un alt exemplu în care să fi regăsit atâta onestitate. Poate că lipsa unei structuri organizate, alta decât cea cronologică, sau tocmai inocenţa scriitoricească să dezvăluie lectorului această senzaţie de spovedanie. Pe mine, unul, m-a onorat. Mi-a construit, din ruinele unei iluzii incipiente, respectul desăvârşit nu pentru un scriitor, ci pentru omul care are curajul să pună pe masă trupul său întors pe dos. Şi aceasă mutare, am constatat cu uimire, nu trădează slăbiciune, nu pretinde compasiune, ci generează forţă, creionând pe David care nu învinge prin piatră, cu acea lovitură divină, ci prin simpla sa prezenţă, înfricoşată şi deznădăjduită pe dinăuntru, dar fermă absolut, în luptă nu cu Goliat, ci cu propria frică, cu propria fiinţă. Lupta unde, până să citesc cartea asta, nu ştiam că se poate, vreodată, învinge.
O carte nu despre boală, nu despre leacuri şi, în niciun caz, despre învins. Cuvântul de căutat, între paginile ei, nu e „Cine”, nici „albine”, ci „piept”. Din sintagma „în piept”.”

 

În perioada următoare vor mai fi două lansări: 19 ianuarie – Iași și pe 20 ianuarie – Gura Humorului, alături de Sorin Poclitaru.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Despuiată

Indiferența

Te uiți la mine cu privirea aceea pe care o știu deja, au mai fost mulți înaintea ta care s-au uitat așa. Ai vrea ca eu să nu exist, îți perturb starea de bine, iar berea răsuflată din care bei de o oră nu mai are efectul dorit. Nu-i așa? Te mustră conștiința fiindcă ai rămas paralizat, fără putere să faci ceva pentru mine. Crezi că trebuie să faci ceva pentru mine, așa e frumos, așa e nobil. Mă detești pe mine pentru incapacitatea ta. Îmi atribui caracteristici de cerșetor, caz umanitar, bolnav incurabil.

Faci tot posibilul să mă eviți, îți cari fericirea prin magazine. Cumperi compulsiv haine. Dacă arăți bine nu se prinde nimeni că în interior ai deja un bolnav incurabil. Nu se prinde nimeni ca pe interior porți deja un cerșetor. Cerșetor de atenție.

Fugi de mine pentru că ai impresia că te voi întrista. Capacitatea ta de empatie cu suferința mea, dai vina și pe ea, dacă nu ai fi așa empatic, ce bine ar fi, nu? Mă vezi cu moartea deasupra capului și îți imaginezi că te voi trage după mine.

Îți este frică de moarte? Îți este frică de viață? Îți este frică de mine? Îți este frică de tine?

Mă rănești.

Vreau să mă izolez. Privindu-ți reacția îmi dau seama de nenorocirea în care mă zbat. Prin ochii tăi sunt pierdută. Mă condamn pentru tot ceea ce simți atunci când mă vezi, atunci când auzi de mine.

Îți este mai bine fără mine. Cel puțin nu ești nevoit să faci slalom printre perfuzii și fire de păr. Te poți ocupa în liniște de prietena ta care te înșeală, de lipsa de bani sau de indiferența oamenilor din jurul tău.

Te poți ocupa în liniște de lipsa lui Dumnezeu din tine, căutându-L în iubirea de sine.

Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.

Non-sens

Promit

Îmi vine să-mi bag degetul în nas

Să-mi scormonesc creierul de impurități

Să gâdil cu unghia degetului bucățile de creier stricat

Tu ce te uiți ca și cum nu știi ce fac

Creierul tău e mai bine?

Câtă impertinență ascunzi în zâmbetul tău de ființă care pare că știe ce face

Toți te urmează în scheme și gesturi

doar bucata mea de creier care mai e sănătoasă

Te vede și-mi pune piedici

Îmi vine să-mi scot pe-o ureche nopțile de gânduri și panică

Să-mi împletesc părul cu funde

Să-ți prind ție funda la spate

Măcar să fii ambalat frumos

Prin ochi îmi curge puroi și lavă vulcanică

Prin suflet îmi intră cuțite cu lamă ceramică

Hai fugi de aici

promit că-ți arunc un os

E tot ce pot să promit

PROMIT.

Non-sens

Canapeaua din sufragerie

Canapeaua din sufragerie era din lemn masiv, acoperită cu tapițerie verde închis, plină de pete. Pe alocuri, arcurile erau ieșite. Canapeaua din sufragerie era impozantă, acoperea trei sferturi din camera în care dormeam. Nu aveam bani să cumpărăm altă canapea, pe vremea lui Ceaușescu erau scumpe. La capătul ei se afla o ladă din lemn în care ascundeam pe timpul zilei plapuma și așternuturile de pat. Tot în lada de lemn mă ascundeam și pe mine, în momentele în care nu voiam să mă găsească nimeni. Zăceam cu orele printre pene și puf.

Când alunecam spre lumea viselor, peretele de lângă canapea, prindea viață. Se deschidea o ușiță urmată de câteva trepte, care mă duceau negreșit de fiecare dată, spre o lume subterană, animată de o doamnă bătrână cu un neg mare în mijlocul frunții. Avea fuste peste fuste și fierbea ceva într-un cazan mare, în mijlocul încăperii subterane. Nu îmi plăcea atmosfera aburindă și întunecoasă de acolo, pentru un copil era prea mult de suportat. Trăiam cu senzația că poate într-o bună zi mă va tăia bucățele și mă va învârti în oala ei mare, în care nu am aflat nici până azi ce anume fierbea.

Sutienul cu o singură cupă, mi-a captat toată atenția. M-am gândit toată ziua cu groază la persoana care-l poartă. Era atârnat pe o sârmă de uscat rufe, la mare. L-am zărit în timp ce mergeam spre plajă cu ai mei. Nu îmi trecuse niciodată prin cap, până atunci, că există femei cu un singur sân. Cum e posibil?

Peste ani, amintirea acestei întâmplări a rămas vie, o mai accesez și acum spunându-mi că a fost un fel de avertisment pentru ce urma să fie.

Atunci când ai cancer, viața se prezintă asemeni unui acrobat de la circ care merge pe o sârmă foarte îngustă. În orice moment este pregătit să cadă, deși în fiecare moment, zâmbetul există pe fața circarului. Moartea țipă din toate direcțiile, sub aplauzele spectatorilor și a zâmbetului înghețat de pe fața curajosului acrobat.

Îmi place să-mi imaginez cum Dumnezeu are legat de mijlocul circarului, un fir lung din cer până în cupola cortului.

Firul acesta este siguranța nevăzută a fiecărei persoane. Putem să o denumim – iubire sau nădejde. Nădejdea lui Dumnezeu în puterea de îndreptare a omului.

În umbra circului, clovnii fac giumbușlucuri pentru resuscitare, iar femeile cu fuste multe care fierb iluzii deșarte în cazane, au îmbătrânit de tot.

Lumea îmi pare mai mult moartă, decât vie. Umblăm de colo-colo asemeni unor sicrie, cărând după noi kilograme de carne colcăind de dorințe neîmplinite și spaimă. E drept, ambalajul este colorat foarte frumos, reduceri promoționale, operații estetice, haine de firmă cu iz de pachiulli.

Canapeaua din lemn masiv cu tapițeria tocită de frică s-a disipat în amintirile copilăriei cu miros de umezeală, pene și puf.

Pești cu Cancer

Cine a inventat fundița roz?

De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia dintre noi?

Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta de ajutor pentru cei în suferință.

Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.

Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar, psihologic și așa mai departe.

Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși, nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?

Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.

Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.

Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce? Pentru bani?

Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!” Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani, ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în marșuri și fundițe roz.

Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?

Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?

Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie, când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare, curățenie sau ce mai trebuie prin casă.

De ce nu se ajută oamenii în mod real?

Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?

Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.

Pești cu Cancer

Na, că am scris și cartea.

În iarna anului trecut, după o perioadă dificilă prin care am trecut, după mai mulți ani în care am ascuns faptul că mă confrunt cu un diagnostic necruțător, m-am regăsit deznădăjduită, însingurată și cu o nevoie acută de a face ceva, altceva față de ceea ce eram obișnuită.

Așa a luat naștere blogul pe care scriu. Inițial, am început prin a scrie despre subiecte ușoare, o combinație între real și suprareal, apoi am simțit că a sosit momentul să aștern pe hărtie experiența de a trăi ca-n cer.

Îmi amintesc adevărate momente de panică prin care am trecut, după publicarea vreunui articol menit să dezvăluie dedesubturi ale bolii – greu de digerat pentru cei mai mulți dintre noi. Îmi amintesc momente în care am vrut să renunț, trăind sub povara de a întrista oamenii.

Însă, cu timpul, au început să apară și ceilalți oameni. Oameni care îmi scriau că așteaptă cu sufletul la gură fiecare postare de-a mea. Oameni care mă încurajau prin cuvintele lor frumoase. Oameni care se confruntă și ei cu același diagnostic. Ei mi-au dat curajul necesar pentru a continua să scriu. Degrabă rușinea și panica au luat forma nerăbdării și a entuziasmului de a scrie.

Între timp, am publicat articole în reviste online, precum Catchy.ro, DOR – Decât o revistă, plus o revistă de sănătate pentru femei din Republica Moldova.

Eram oarecum mulțumită de activitatea pe care o desfășuram în ale scrisului, spunându-mi că într-un timp relativ scurt, de nici un an, am reușit să ajung în sufletul multor cititori.

Acum aproximativ o lună, am primit însă, vestea cea mare, aceea de a scrie o carte despre ce vreau eu. Am ales să relatez în această carte experiența de care m-am rușinat aprope 11 ani. Am înțeles că este nevoie mare de astfel de cărți pe piața românească, deoarece trăim încă în negare față de realitatea care ne înconjoară.

Nu este un subiect ușor, nu stârnește râsul, mai degrabă este menit să șifoneze aura roz-bonobon pe care majoritatea dintre noi o afișăm prin viața de zi cu zi.

Bineînțeles, nu este niciun subiect de tăiat venele. O astfel de experiență, dincolo de aparența înfricoșătoare, aduce cu ea schimbare, profunzime, curaj. Caracteristici pe care toți ni le dorim.

Așadar, vă invit, sâmbătă – 9 decembrie, de la ora 14.30, la teatrul Arlechino din Brașov, pentru a vă face cunoștință cu experiența mea, cu oamenii faini din jurul meu, dar și cu emoțiile prin care trec.

Cine mi-a pus albinele în piept? – se numește cartea. A fost realizată cu ajutorul unor oameni care mi s-au lipit de suflet: Sorin Poclitaru, Manuela Poclitaru, Hetti Adriana Benedek și Iulia Olariu.

Editura care se va face vinovată de întristarea voastră se numește Fair Play și este din Gura Humorului – Bucovina.

Pentru comenzi online, nu ezitați să-mi scrieți, cartea costă 25 lei.

🙂

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Non-sens

Cine mi-a pus albinele-n piept?

Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a terminat totul, de acum pot să fiu eu.

Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane, că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde. Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme, anume – îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și sufletul.

M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea voia să-i aline prezența smerită.

M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.

Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult, bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.

Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.

Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească, care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.

Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar, în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.

Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.

Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.

N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.

Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate, dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.