Pești cu Cancer

Neputința

“În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu

Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?

În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.

M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.

Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.

Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.

Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?

Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.

Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.

Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Non-sens

Autosuficiența

Mai există altcineva pe lume în afara de eu?

Se poartă eu ca pe o haină, e cea mai bună și cea mai frumoasă, evident

Să nu cumva să zici ceva de eu

Că eu sunt eu, sunt cineva, nu altcineva

Ce fac eu e cel mai important

Ce spun eu e cel mai relevant

Eu știu tot, văd tot, simt tot

eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu.

Dar când mă duc seara la culcare sunt singură

și doare.

Unde a plecat eu-ul?

S-a risipit, s-a răspândit, s-a contopit.

Dar nu-i nimic, vine dimineața și-mi iau eu-ul înapoi

Îl port din nou ca pe o haină în fața tuturor.

Să nu cumva să zici ceva de eu.

Că eu sunt eu și îți sparg fața,

din orgoliu.

Non-sens

Mai stai un pic

Mai stai un pic, te rog, rămâi cu mine.

Mai lasă-mă să simt cum curge seva vieții

Prin venele-nțepate din floarea tinereții

Prin oasele slabite de petele tristeții.

Mai lasă-mi Doamne boala, n-o lua acum, te rog

Nu știu ce să mă fac fără de ea.

Nu știu să mai fiu altfel eu acum

Și nici n-am unde să mă mai ascund.

Mi-ai dat o viață gata plânsă

O plâng și eu acum, cumva râzând

Căci am făcut din cancer – artă

Și din durere pod spre îngeri.

Cum să mă lași acum descoperită?

Cum să trăiesc eu sănătoasă fiind?

Cum să te port în sufletul meu pătimaș?

Fiind întreagă și nesuferind.

Non-sens

îmi pare rău

Îmi pare rău că lumea detestă dreptatea

Îmi pare rău că se lasă, iar noaptea

Îmi pare rău că n-am plătit întreținerea

Îmi pare rău că mi-au tăiat, iar lumina

Îmi pare rău că fugi de albine

Îmi pare rău că stau doar cu mine

Îmi pare rău că nu pot să alerg mai bine

Îmi pare rău că inventezi scenarii

Îmi pare rău că nu cunosc marinarii

Îmi pare rău pentru tine

Îmi pare rău pentru voi

Îmi pare rău pentru mine

și-mi pare rău de albine.

Recenzie carte

Spovedanie – Lev Tolstoi

Am terminat de citit cartea intitulată “Spovedanie”, scrisă de Lev Tolstoi. O carte autobiografică, cu un puternic iz filosofic – construirea ei pleacă de la câteva întrebări esențiale, dar spre deosebire de filosofie care furnizează în special întrbări, Tolstoi oferă și un răspuns pe care, l-a căutat cum a știut el mai bine.

Îl consider pe Tolstoi ca având una dintre cele mai complexe minți ale lumii noastre. Minuțiozitatea amănuntelor și capacitatea de analiză a semenilor cu toate moravurile lor se regăsește din plin în cărți precum Război și Pace sau Anna Karenina.

Un caracter foarte controversat, a fost crescut în spiritul creștin, însă, odată ajuns să trăiască printre intelectuali s-a dezis de Bisercă și s-a autoproclamat ateu, ba mai mult a dat naștere unui întreg curent anti-religios, denumit tolstoianism. În mare parte cărțile lui au fost cenzurate de către Biserica Ortodoxă rusă.

Deloc pudic în ceea ce privește propriile caracteristici, a avut curajul de a se destăinui oamenilor prin scrierile lui, până în cele mai întunecate părți ale ființei sale.

În anii tinereții, bucurându-se de succes și de o situație materială de invidiat, a trăit în desfrâu și în dependențe, bazându-se pe propriul orgoliu și pe propria capacitate intelectuală. Deși suferea puternic atunci când simțea că se îndepărtează de bine, râvna după glorie l-a mânat în direcțiile care l-au dus în pragul anilor 50 ai vieții sale, spre depresie.

Nimic din ceea ce avea: o familie reușită, o situație materială bună, faimă și glorie nu i-au putut alina chinurile interioare a unei vieți lipsite de sens.

Care este sensul vieții? Cu această întrebare pleacă în “Spovedanie” în căutarea unui răspuns autentic, demn de luat în considerare pentru un om atât de inteligent și atât de orgolios.

M-am regăsit din plin în frământările scriitorului, eu însămi punându-mi această întrebare de-a lungul vieții.

M-am bucurat enorm, citind din carte, să descopăr sensibilitatea lui Tolstoi în ceea ce privește sufletul. Nu s-a mulțumit cu răspunsurile primite prin prisma științei, considerându-le incomplete. A săpat adânc pentru a afla ceea ce contează în această viață, a căutat în viața prietenilor lui intelectuali, a căutat în oamenii bisericii, dar spune el, nu a reușit să observe vreo diferență prea mare între cei care trăiau la dispoziția banilor și cei care îl slujeau pe Dumnezeu.

Cu gânduri de sinucidere și o puternică deznădejde se declară învins în fața vieții, neputând nicicum să accepte faptul că de fapt nu există nici un scop, iar omul ajunge negreșit o grămadă de carne plină cu viermi.

Asemeni împăratului indian căruia i s-au ascuns detaliile despre boală, bătrânețe și moarte, atunci cândd le-a aflat a refuzat să mai iasă din casă, Tolstoi, s-a refugiat printre oamenii simpli ai Rusiei, printre tărani și clasa muncitoare și a trăit printre ei aproape doi ani. Spre surprinderea lui, acolo în mijlocul lor a descoperit bucuria. Fascinat de credința puternică în Dumnezeu care îi mâna pe acești oameni prin viață, dezarmat de puterea lor de a trece peste neajunsuri și necazuri, el însuși s-a reîntors către Dumnezeu.

Mărturisește că în momentele de rugăciune, simțea cum curge viață prin el, apoi, îndepărtându-se din nou de Dumnezeu, simțea cum ghearele moarții îl cuprind și îl sufocă ducându-l spre sinucidere. A concuzionat că sensul vieții este Dumnezeu, El este viață, bucurie și nădejde, iar tot ceea ce îl ține departe de El, reprezintă moartea.

M-am mai bucurat să aflu că a refuzat premiul Nobel pentru literatură motivând că banii sunt ochiul dracului, ca mai apoi să-și doneze toată averea soției sale, trăind spre bătrânețe o viață simplă cu căutătura lui Dumnezeu.

“Nu există măreție fără simplitate”. – Lev Tolstoi.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Despuiată

Gânduri, gânduri

Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.

Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.

Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.

Este vina cuiva? Este vina noastră?

Zilnic, repetăm ritualuri – ne ridicăm din pat, mergem la muncă, venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi, o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar am făcut, nu?

Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat. Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de ceasul morții că suntem deprimați.

Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de nefericirea noastră actuală.

Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm, îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din nou epuizați și triști.

Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de condiționat – cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.

Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor. Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur, dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă fericiți.

Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului, prin vorbitul continuu despre nimic – da, sigur, nimic foarte important și crucial pentru fiecare – sugerând subtil interlocutorului că ascultatul este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a inventat-o unul care vorbea non-stop.

Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?

Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.

Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Non-sens

Fără pată

Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.

Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut. Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru și de nepotrivit.

Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.

Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar frumos.

Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.

O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.

Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta. Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.

Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.

Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.