Pești cu Cancer

Printre nori

Norișorii pufoși se perindă prin fața geamului.

M-a cuprins o stare vegetativă care teoretic ar trebui să stingă agitația interioară. Aștept clipa de liniște, de detensionare a mușchilor. Aseară, am stat cu ochii larg deschiși și m-am uitat în întunericul din afară. Net superioară senzația de întuneric pe care îl privești față în față comparativ cu întunericul pe care doar îl simți.

Mi-a fost teamă să închid ochii, gândeam că cel mai probabil lumea va înceta să existe dacă adorm. Lumea mea.

Uneori mă cuprinde teama de moarte, o teamă organică, produsă de schimbările chimice din organism. Am vrut să pun mâna pe telefon să sun pe cineva, însă mi-a fost greu să fac asta pentru că nu voiam să deranjez, nu voiam să dezamăgesc, nu voiam mai nimic din tot ce credeam că vreau.

Crizele de anxietate au luat amploare de câteva zile.

Rigiditate musculară, transpirații, griji continue fară întrezărirea unei rezolvări, durere de cap aproape insuportabilă, nod în gând, palpitații.

O fi normal?

Punctul critic întotdeauna mă face să vreau să ies din mine și să fug departe pentru că îmi e dificil să-mi fac față. Asemeni unei decorpolarizari, mă văd pe mine din afara mea ca pe o carcasă ruginită de timp și de griji, însă, mila mă readuce în mine, mă reprogramează în rutinala încercare de a mă repara.

Sunt stricată?

Cine poate să înțeleagă toate astea?

Să discut cu cineva, îmi imaginez cum discut cu cineva care mă ascultă, așa iritată cum sunt, cu cineva care are atâta stăpânire de sine încât mă ascultă calm și îmi trimite afecțiune, fără să mă judece – fapt care ar acutiza și mai asiduu consumul interior. Imi imaginez doar, pentru că în realitate toți oamenii au problemele lor pe care vor să le povestească și să le rezolve într-un fel sau altul.

Poate că salvarea ar veni din spectrul medical, eram pe aproape să chem ambulanța, însă n-am fost în stare. Teama de intrebări și de explicații despre boală m-au determinat să renunț.

Nici nu știu când a început instalarea anxietății. Mofturi, mofturi, ar zice unii…uneori cred și eu tot așa. Poate nevoia de afecțiune este atât de mare încât mă anxiez singură și masochismul din mine se hranește cu stările de confuzie și de agitație.

Efortul de a părea normală este imens și epuizant totodată. Nu de puține ori când sunt așa, plânsul interior supurează în gât ca un furug cu puroi care stă să iasă, dar care are nevoie de un declanșator. Însă, știind fragilitatea lumii, cum să-mi vărs puroiul pe sublimul sufletesc al apropiaților?

Renunț, prin justificarea stării mele alterate, pusă pe seama prietenilor mei care au tot murit și spun că îmi e greu să rămân pasivă. E greu de dus așa ceva. Justificare nelipsită de adevăr, dar cine știe dacă ea este cauza?

Lipsa de somn profund din ultimele zile contribuie și ea la tot acest teatru absurd prin accentuarea durerilor de oase.

Câteodată îmi privesc viața – închisă într-un cerc vicios, începând de la complexitatea interacțiunii umane până la minuțiozitatea puterii de analiză a minții mele. Mă îngrozește avântul sufletesc primit pe semne, prin credința mea ascensională, dar care nu se poate materializa din cauza fizicului care pare să stea piedică de cele mai multe ori. Îmi e teamă fiindcă seamană un pic a iad, un iad personal – aici pe pământ.

Pești cu Cancer

Florile umbrele

În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu, cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute, era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.

Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.

Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și atunci mă enervam de numa-numa. – “Cum, Domne să mergi în halul ăsta pe șosele?” “Da ție nu îți e frică de nimic?” Apoi, picam în adâncul întâlnirii mele neimaginat de profundă.

Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum zicea maică-mea când eram mică -” Ce ții florile alea așa de parcă ar fi umbrele!” E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu prea mă pricep la ținut buchete de flori.

Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot nu mai vrea să o prelungească. Da’ cine l-a crezut? Pe mine nu m-a păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.

Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.

Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla pancreas.

După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.

Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. – Tu de unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.

Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.

În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv. Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el în felul meu.

Non-sens

O mie de furnici

O mie de furnici cu creier evantai
Au sosit de niciunde țipând că-s din Rai
Cu alai, energie și cuvinte magice
S-au cuibarit nostalgice
Amintindu-mi de vremurile când ființam naiv
Când ieșeam din mine aproape pentru oricine
Ele nu știau ca eu acum sunt încuiată bine
Fiindcă-s dezamagită de unii, de alții și de tine
M-au gâdilat frumos, așa cum se cuvine
Cu cuvinte multe și fapte puține
Am ras, am glumit, ne-am spart în sinonime
Semănam mult aș putea spune
Au zis că vom face și drege, vom cuceri lumea
Mă vor duce pe munte să le cunosc regina
Acolo între stânci e și un izvor
Apoi mă vor aduce acasă pe brațele lor cu săruturi și dor
Zburau te iubesc-uri din aripile lor
Imaginație din sufletele lor
M-am dus după ele zăpăugă rânjind
M-am facut mică și m-am pornit
Am scos un picior și o mână la vedere
Voiam să scot tot, să mă afund în plăcere
Voiam să am grijă de furnicile mele
Voiam să mă pierd printre poezii și desene
Apoi, m-am trezit
Brusc
Nevăzutul s-a luminat
Mi s-a ridicat vălul și m-am minunat până unde pot fugi de mine
M-am speriat
M-am alterat
M-am revoltat
M-am legumizat pentru tine
Și nici nu-mi plac furnicile.
Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Non-sens

Cosmos

Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul. Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung, de lat și de adânc.

Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea este în sus.

Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.

Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.

În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și alte asemenea.

Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.

Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.

Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit, oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.

Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.

Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta? Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita vieții pe pământ?

Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă. Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui asemenea eveniment ireversibil.

Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este sensul vieții mele?

Poți să răspunzi?

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.