Recenzie carte

Spovedanie – Lev Tolstoi

Am terminat de citit cartea intitulată “Spovedanie”, scrisă de Lev Tolstoi. O carte autobiografică, cu un puternic iz filosofic – construirea ei pleacă de la câteva întrebări esențiale, dar spre deosebire de filosofie care furnizează în special întrbări, Tolstoi oferă și un răspuns pe care, l-a căutat cum a știut el mai bine.

Îl consider pe Tolstoi ca având una dintre cele mai complexe minți ale lumii noastre. Minuțiozitatea amănuntelor și capacitatea de analiză a semenilor cu toate moravurile lor se regăsește din plin în cărți precum Război și Pace sau Anna Karenina.

Un caracter foarte controversat, a fost crescut în spiritul creștin, însă, odată ajuns să trăiască printre intelectuali s-a dezis de Bisercă și s-a autoproclamat ateu, ba mai mult a dat naștere unui întreg curent anti-religios, denumit tolstoianism. În mare parte cărțile lui au fost cenzurate de către Biserica Ortodoxă rusă.

Deloc pudic în ceea ce privește propriile caracteristici, a avut curajul de a se destăinui oamenilor prin scrierile lui, până în cele mai întunecate părți ale ființei sale.

În anii tinereții, bucurându-se de succes și de o situație materială de invidiat, a trăit în desfrâu și în dependențe, bazându-se pe propriul orgoliu și pe propria capacitate intelectuală. Deși suferea puternic atunci când simțea că se îndepărtează de bine, râvna după glorie l-a mânat în direcțiile care l-au dus în pragul anilor 50 ai vieții sale, spre depresie.

Nimic din ceea ce avea: o familie reușită, o situație materială bună, faimă și glorie nu i-au putut alina chinurile interioare a unei vieți lipsite de sens.

Care este sensul vieții? Cu această întrebare pleacă în “Spovedanie” în căutarea unui răspuns autentic, demn de luat în considerare pentru un om atât de inteligent și atât de orgolios.

M-am regăsit din plin în frământările scriitorului, eu însămi punându-mi această întrebare de-a lungul vieții.

M-am bucurat enorm, citind din carte, să descopăr sensibilitatea lui Tolstoi în ceea ce privește sufletul. Nu s-a mulțumit cu răspunsurile primite prin prisma științei, considerându-le incomplete. A săpat adânc pentru a afla ceea ce contează în această viață, a căutat în viața prietenilor lui intelectuali, a căutat în oamenii bisericii, dar spune el, nu a reușit să observe vreo diferență prea mare între cei care trăiau la dispoziția banilor și cei care îl slujeau pe Dumnezeu.

Cu gânduri de sinucidere și o puternică deznădejde se declară învins în fața vieții, neputând nicicum să accepte faptul că de fapt nu există nici un scop, iar omul ajunge negreșit o grămadă de carne plină cu viermi.

Asemeni împăratului indian căruia i s-au ascuns detaliile despre boală, bătrânețe și moarte, atunci cândd le-a aflat a refuzat să mai iasă din casă, Tolstoi, s-a refugiat printre oamenii simpli ai Rusiei, printre tărani și clasa muncitoare și a trăit printre ei aproape doi ani. Spre surprinderea lui, acolo în mijlocul lor a descoperit bucuria. Fascinat de credința puternică în Dumnezeu care îi mâna pe acești oameni prin viață, dezarmat de puterea lor de a trece peste neajunsuri și necazuri, el însuși s-a reîntors către Dumnezeu.

Mărturisește că în momentele de rugăciune, simțea cum curge viață prin el, apoi, îndepărtându-se din nou de Dumnezeu, simțea cum ghearele moarții îl cuprind și îl sufocă ducându-l spre sinucidere. A concuzionat că sensul vieții este Dumnezeu, El este viață, bucurie și nădejde, iar tot ceea ce îl ține departe de El, reprezintă moartea.

M-am mai bucurat să aflu că a refuzat premiul Nobel pentru literatură motivând că banii sunt ochiul dracului, ca mai apoi să-și doneze toată averea soției sale, trăind spre bătrânețe o viață simplă cu căutătura lui Dumnezeu.

“Nu există măreție fără simplitate”. – Lev Tolstoi.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Despuiată

Gânduri, gânduri

Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.

Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.

Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.

Este vina cuiva? Este vina noastră?

Zilnic, repetăm ritualuri – ne ridicăm din pat, mergem la muncă, venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi, o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar am făcut, nu?

Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat. Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de ceasul morții că suntem deprimați.

Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de nefericirea noastră actuală.

Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm, îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din nou epuizați și triști.

Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de condiționat – cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.

Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor. Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur, dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă fericiți.

Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului, prin vorbitul continuu despre nimic – da, sigur, nimic foarte important și crucial pentru fiecare – sugerând subtil interlocutorului că ascultatul este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a inventat-o unul care vorbea non-stop.

Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?

Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.

Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Non-sens

Fără pată

Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.

Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut. Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru și de nepotrivit.

Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.

Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar frumos.

Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.

O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.

Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta. Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.

Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.

Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.

Utopie

De vorbă cu durerea

Durerea fantomă

Mă ia de mână și mă duce departe

Spre tărâmuri date în uitare, tărâmuri singure și sumbre

Și mergem noi așa mână în mână, mă strânge bine ca nu cumva să scap

Eu o ignor, ea se întărâtă și mai tare

Aproape că o văd plângând.

Mă-n duioșez, o-ntreb ce are

Cum să se piardă așa cu firea

Doar nu e ea cea care, e mai puternică decât noi toți?

Îmi spune vrute și nevrute

Mă simt un psiholog bătrân

O mângâi, o sărut și îi spun

Că-mi pare totuși bine c-a venit.

Se-n moaie sub asediul meu de vorbe, se pierde sub privirea mea copilăroasă

Și-mi zice cu o voce tremurândă, că e prea mult

Ea a venit ca să dezbine, să zgudie zidirea Sfinților din temelii, nu-i place dragostea, ci ura

Și pleacă disipându-se în vânt.

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Non-sens

Poem despre așteptare

Ochii îmi sunt tulburi de dimineață

Umflați de nesomn

Sufletul îmi e strâns în cristale de gheață

și aștept să vii

Pielea îmi e pătată de trecerea timpului

Parcă aș fi trăit o sută de ani

Sunt un bătrân sătul de neodihnă

Sunt un copil

Sunt o femeie

Razele soarelui încă mai gâdilă suficient pământul

cât să mă mai târâi în așteptarea ta

și aștept să vii

Chiar dacă vor mai trece o sută de ani de osteneală

m-am obișnuit să-mi adun în găleata minții cristalele de gheață topite de soare

m-am obișnuit să-mi spăl cu apă murdară cugetul rătăcit

În dor, în durere și-n așteptarea ta

și aștept să vii

Înghețată și topită.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.