Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua unu

Venite din războiul interior direct pe patul de spital

Doamna doctor pe post de pacientă

Doamna bunică mândră de nepoți

Domnișoara tânără fără origini exacte

Fiecare mănâncă ce-i lipsește: creier pane, rață la cuptor, cartofi prăjiți

– Poftă mică! așa ar fi normal

Cercul meu le cuprinde pe doamne, cercul lor mă înghite curios

Cancer de sân

Cancer de sân cu metastaze

Cancer de ovare cu metastaze

Ducă-se undeva de imbecili

Gânduri pozitive

Proștii ne fură căciula, deștepții stau cu mâna în sân

Gândurile pozitive vindecă

Iubește viața fetiță

P O Z I T I V

Morții au zâmbet pe față

Pozitiv

negativ

neutru

Salata de sfeclă e toată pe fustă

– Lasă fetiță arăți bine și așa

noi să fim sănătoși

Iubește viața pozitiv

Negativ nu există

E lipsa de pozitiv din viața ta

– Hai că eu am plecat amețită

Mă duc să caut pozitivul prin oraș.

Pești cu Cancer

Păpușa de plastic

Mă simt ca o păpușă de plastic, goală pe interior.

Măicuța mea dragă, nu mă lăsa așa, mă doare goliciunea aceasta. Ai uitat că te rog aproape în fiecare seară sa-mi umpli inima cu dragostea Ta? Acoperă-mă cu brațele Tale și permite-mi să simt bucurie. Îmi e dor. Ascultă-mă când strig către Tine și-mi vărs amarul din suflet prin lacrimi, eu fără sentimente sunt un om mort.

Cancerul ăsta mi-a furat liniștea. Dorm și nu dorm. Mănânc și nu mănânc. Tot ce mai există prin mine este agitație. Inima e turată la maxim, bate cum vrea ea. Gândurile și ele săracele, parcă sunt ale altcuiva. Sunt eu și nu sunt eu.

Zici că trăiește în mine un pitic care aleargă la maraton și e mereu transpirat.

Oasele au luat-o razna, nici măcar nu mai știu ce-i cu ele, aș vrea doar să nu mă mai doară, m-am săturat.

Închid ochii și văd lumini colorate. Vreau să-mi bată inima mai încet, te rog Doamne, se poate? Vreau să adulmesc luminile, să le miros, să-mi scufund mintea în ele, să uit tot. Dar inima se încăpățânează și nu cedează deloc, și-mi disipă luminile. Acum chiar că-mi vine să urlu. Îmi vine să mă bat singură, să iau un ac și să sparg păpușa de plastic.

Mă strigă cineva, nu știu cine, nu pare din lumea noastră. Pentru câteva secunde mă străfulgeră ideea că poate trebuie să plec. Îmi vine să plâng căci îmi dau seama că nici măcar nu mi-am făcut bagajul, nu-s pregătită, chiar dacă lumea reală nu este și nici nu a fost pe gustul meu.

Se face liniște, Măicuța mă aude, așa cred. Inima s-a domolit, gândurile îmi sunt de pace. Oasele încă dor. E totuși bine. E bine și-mi pare rău, îmi pare rău că mi-am dorit să mor.

Non-sens

Poem despre broaște

Păi dacă așa stau lucrurile cu voi și cu ceilalți

Mă duc să locuiesc într-o broască

O rog pe ea să-mi înghită frământările

Să le dospească la foc mic

O rog pe ea să-mi vitaminizeze resursele

În stomacul ei de broască minusculă pregătit să înghită tot

Mă voi culca împreună cu gândurile din creierul ei

Mă voi odihni în lichidul efervescent care-i curge prin oase

Și n-am să mai scot un cuvânt nici două poate doar trei

Pentru că dacă tot am adus vorba

Vreau să înțeleg neparat tot ceea ce este de neexplicat.

Despuiată

Milă? Nu, mulțumesc.

Mila aceea născută din iluzia superiorității față de oamenii pe care îi întâlnim în diferite contexte, mila aceea ucide viața din omul spre care este îndreptată. Îl reduce pe năpăstuit la statutul de obiect nefericit. Ea mistuie pe interior și pe cel care o simte, prin sentimentul superiorității, care este o minciună.

După cum zicea Beethoven – nu este de recunoscut al semn al superiortății umane, în afară de bunătate.

Putem în schimb să-l iubim pe nefericitul de lângă noi. Să punem în el, prin simțămintele noastre, picuri de viață.

Să înțelegem că, în aparenta înfățișare care se derulează în fața ochilor noștri, nimic nu este așa cum pare a fi. Dar când îndreptăm spre oameni iubire, bucurie, compasiune, ei se deschid, din copiii necăjiți, bătuți de soartă, devin ei înșiși purtători de viață și de lumină.

Iubirea manifestată față de semeni, aduce sens vieții, domolește dureri și alungă frici. Iubirea aceea care îți permite să plângi cu cel care este în durere, dar din care se naște mare bucurie, când scopul de a scoate omul din hăul durerii, este îndeplinit, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care te îndeamnă să râzi cu cel care râde, să simți bucuria lui până în măduva oaselor, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care transmite celuilalt, că ești umăr la umăr cu el, între ale durerii sau ale bucuriei, ea este cea care odihnește indiferent cât de obositor pare a fi.

Mila născută din ego, sufocă și încătușează firescul din om, îl face să se simtă victimă stingheră, prin viața aceasta pasageră.

De iubire avem nevoie, de iubire manifestată, nu de mila care apasă și mai tare pe rana deja avută, aceea de a exista.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Pești cu Cancer

Împreună

Mie îmi plac oamenii ciudați. Alături de ei, inima mea bate la unison. Sunt atrasă spre tiparele comportamentale care rup barierele normalității.

Îmi plac oamenii-poveste, oamenii cu lumi interioare bogate, oamenii timizi, oamenii emoționali, oamenii-artiști, oamenii marginalizați, oamenii inventivi, oamenii curioși, oamenii excluși, oamenii etichetați, oamenii care poartă dialoguri cu ei înșiși.

Cu cât o persoană este mai arătată cu degetul de majoritate, cu atât dorința de a o cunoaște crește exponențial.
Am fost numită și eu la rândul meu, ciudată, motiv care probabil mă îndreptățește să empatizez mai bine cu cei din categoria mea.

Bolnavii de cancer au un fel de bulă a lor. Noi trăim împreună chiar și atunci când suntem fizic separați. În bula noastră există un fel de conștiință comună pe care o accesăm când avem nevoie.

Prietenii din bula mea de cancer sunt alifie pe rană vie, balsam pentru suflet, dar și pansament gastric în momentele de greață indusă de chimioterapie.

Elena

Este mai mare cu un an decât mine. Cancer de sân. Am făcut cunoștință pe holul spitalului, acolo unde trăirile sunt mai autentice ca oriunde altundeva. Plângea. Mi-a atras atenția delicatețea fizicului și debitul verbal. Vorbește mult, dar și mai mult vorbește în sensuri. Uneori îmi lasă senzația că întreaga ei viață este o metaforă. Mama a doi copii și soție iubitoare cum îi place ei să se descrie. În momentele de deznădejde, furie, anxietate accesez prietenia mea cu ea, întodeauna mă face să mă simt mai bine. Ne înțelegem reciproc stările, și mă bucur nespus că nu se suprapun. Când este ea jos, încerc eu să o ridic, când sun eu jos, mă ridică ea. Și uite așa, locul din inima mea a devenit mai cuprinzător cu o persoană.

Cristina

Ea este copilul, mi-a luat locul, fiind mai mică cu doi ani decât mine. Cancer de sân. Ne-am cunoscut pe holul spitalului. Foarte timidă, stătea singură într-un colț al banchetei și aștepta sentința la distracție. Minionă, slăbuță cu ochi rupți din cer. Privirea ei topește ghețare. Sufletul ei de copil fragil mă îngenunchiază. În toată fragilitatea ei, nu de puține ori m-a șocat puterea care îi iese prin toți porii. Rezistă.

Smaranda

Viața asta trăită în cercuri, mi-a adus ca prin minune acest omuleț. Este artistă, pictează de mama focului. Cancer de plămâni cu metastază cerebrală. Nu ne-am văzut fizic până acum, dar am avut ocazia să locuim în aceeași casă, la Sibiu, doar că în alinieri de timp diferite. A fost printrele primele persoane căreia i-am dezvaluit prin ce trec, telefonic, iar ea ca o adevărată supraviețuitoare a acestei maladii, a știut exact ce să-mi spună. Îi iubesc naturalețea.

Robert

Habar nu am câți ani are. Sufletul lui este tânăr. Aleargă maratoane așa cu cancerul după el. Ba unde mai pui că acum s-a pricopsit cu metastaza cerebrală, aleargă și cu ea. E tare. Este unul dintre eroii mei. Nu de puține ori mi-am imaginat că alerg maratoane cu el, dar îmi e teamă sincer că mă fac de râs. Respect.

Bătrânelul pe care nu știu cum îl cheamă

Ne întâlneam zilnic pe holul spitalului. Galant, îmi săruta mâna aproape de fiecare dată. Zâmbetul îi trăda bătrânețea, dar cu siguranță a fost un băiat tare cuceritor. Mi-a propus că mă ia de nevastă dacă ne mai întălnim la spital pe viitor. Nu ne-am mai întâlnit, dar eu îl port în gând.

Toate doamnele pe care le-am întâlnit în viața asta, cu părul ras, cu fața palidă, cu ochii triști

Mi-am format un detector de bolnavi de cancer. În autobuz, pe stradă, oriunde aș fi, îi văd. De fiecare dată când îi văd, vizualizez cum scot o bucată de inimă din mine și le-o înmânez mental. Sper să o folosească pe post de iubire.

În bula noastră a bolnavilor de cancer, iubirea este ingredientul principal de supraviețuire.

Pești cu Cancer

Mă numesc Luca

Mă numesc Luca. Am 34 de ani. De aproximativ 11 ani sunt bolnavă de cancer.

Nu îmi amintesc foarte bine dacă am fost un om fericit. Nici nu prea contează. Nu îmi amintesc foarte bine nici ce înseamnă viața fără spital.

De doi ani, spitalul a devenit a doua mea casă.

Chimioterapie, operație, analize, chimioterapie, operație, analize, iar chimioterapie. Cam așa se derulează firul liniștit al vieții mele.

Cea mai mare bucurie o am atunci când markerii tumorali ies buni. Asta înseamnă că pentru o perioadă limitată de timp, scap de perfuzii.

Îmi place să cred că mă voi vindeca, deși știu că acest lucru este o utopie.

Am învățat să trăiesc fără vise.

Mă întristează diferențele dintre oameni.

Mă întristează răutatea gratuită îndreptată spre bolnavii ca mine.

Am fost numită cerșetoare, proastă, păcătoasă, hipsteriță dependentă de atenție.

Am fost părăsită de oamenii pe care i-am considerat cei mai apropiați. Încă repar găurile din suflet.

M-am apucat de scris cu speranța că voi spulbera rușinea care m-a chinuit 8 ani în care, nu am spus celorlalți despre boala mea.

Muncesc de la 18 ani, dar după 14 ani de muncă cu acte în regulă, pensia de boală pe care mi-o oferă statul îmi ajunge fix o săptămână.

Tratamentele pe care le urmez, necesită eforturi financiare supraomenești. Pentru cei ca mine, este mai ieftină moartea. SOCIETATEA încurajează mortalitatea.

Oamenii normali se bucură fiindcă își cumpără mașină nouă, oamenii ca mine se bucură că au mai făcut rost de bani pentru spital.

Nu am apelat niciodată la strângere de fonduri, poate dintr-un orgoliu personal, poate pentru că m-am gândit că sunt alți oameni mai năpăstuiți ca mine.

Primesc multe sfaturi. Cele mai multe dintre ele sunt nerealiste.

Mă amuză persoanele care își dau cu părerea pe Facebook despre cancer, fără să fii avut vreo experiență în sensul ăsta. Sunt destui, câtorva dintre ei le-am cerut ajutorul în ale scrisului, m-au ignorat cu desăvârșire. Am înțeles că pentru ei cuvântul cancer însemnă de fapt vizualizări și trafic pe paginile personale, nimic mai mult. Suferință mimată.

Mă numesc Luca, și cred că în următorii ani, voi merge pe mașini, literalmente, așa de tare s-au înmulțit oamenii normali.

Non-sens

Hilar

Viața este un cerc. Sunt învăluită într-o sferă. Am cumpărat carioci colorate pentru a desena puncte pe foi nude.

Mi-am imaginat că datorită punctelor voi face mai ușor conexiunea experiențelor.

Când am început să-mi desenez mie cercul? Când eram mai mică, cercul eram eu.

Totul se repetă cu aproximație de matematician. Îmi ascult pattern-ul, îmi strigă frică.

Merg pe linii paralele, creez raze ajutătoare. Introduc în cerc, persoane. Le împrumut metode de mișcare în propriul cerc. Fără să vreau, dar uite, că uneori vreau. Dar ce vreau eu, ele nu vor și uite așa cercul se micșorează, doar ca să crească iar.

În cercul meu am o plasă de pescar. Mă pescuiesc singură, hilar. Prind pești, unul mai victimă ca celălalt. Îi adulmesc cu foame de om nemâncat, de alții.

Șterg o bucățică de cerc, o numesc lumină. Am nevoie de ea pentru a-mi lumina gândurile. Cine ne bagă ideile cu pâlnia în cap?

E aglomerație, iar aerul din cerc e sufocant. Mă ascund și mă descopăr iar. Tot în cerc și tot la fel.

Îi scot afară pe cei pe care nu-i mai plac. Ei urlă la mine, că ei mă plac. Sunt rea.

Sunt autentică în cercul meu, în afara lui, sunt identică.

Și ce dacă viața mi se derulează pe langă cerc?

Și ce dacă mi-am dorit să fiu Zenobia și mi-am dorit să mă îmbrac în folie de plastic, pentru ca tu să mă iubești sufletește? Dar tu m-ai iubit după rochie.

Iubirea e un cerc vicios. Iubirea din cercul fiecăruia. Iubești, iubești, iubești, pâncă cazi lat. Te ridică viciul și crezi că o întâlnești iar, doar ca să te vindeci.

Pești cu Cancer

Stări iluzorii

Sunt fe-ri-ci-tă. Da. Sunt atât de fericită că îmi vine să despart cuvântul în silabe pentru a părea mai lung. Sunt cel mai fericit om de pe planeta asta. Sunt fericită că plouă. Sunt fericită că ninge. Sunt fericită că începe să-mi crească părul. Sunt fericită că am terminat chimioterapia. Îmi vine să zburd precum căprioara în vârf de munte. Îmi vine să mă tăvălesc pe jos prin zăpadă. Îmi vine să îmbrățișez pe toată lumea de pe stradă. Îmi vine să râd într-una și să plâng într-una. Îmi vine să mă urc pe bloc și să țip: S U N T   F E R I C I T Ă Ă Ă!

Sunt atât de fericită că începe să doară. Pe mine mă doare fericirea. E prea dusă la extrem. Și durerea o duc la extrem. M-a înzestrat Dumnezeu cu o bombă cu ceas, cum s-ar spune. Trăirile îmi sunt foarte puternice și uneori total pe dos, neconforme cu ce se așteaptă lumea. Motiv pentru care am învățat să le camuflez.

Adevărul este că îmi e și mie frică de ce poate să iasă la suprafață, așa că, le-am închis acolo bine și le știu numai eu. Uneori, mai ies la iveală, atunci când nu sunt atentă. Văd cum se mișcă lucrurile în tot felul de direcții pe fondul vulcanului din interior. Și atunci, mă închipui mică și mă feresc de explozie.

Odată, am întâlnit o persoană care m-a dat pe spate. Vedeam în ea tot ce era mai frumos. Îmi venea să stau numai prin preajmă ei ca să mă contamineze și pe mine cu frumusețe. Era un fel de muzica lui Mozart, un fel de cea mai bună prăjitură făcută de mama, un fel de orășelul copiilor dintr-o țară săracă. Mă tot holbam la el și așteptam să iasă din el frumusețea, să se dezlănțuie. M-am apucat să-i compun poezii, moment de ieșire la iveală a ceea ce simțeam și eu pe dinăuntru, ce o fi fost în capul meu? Mi-a zis: -Ce-s cu porcăriile astea? vezi că mă confunzi!
Na, în asta a constat frumusețea.

Dar să revin la oile mele. Remisie completă – asta da întâmplare demnă de a fi spusă mai departe. Bine, remisie completă înseamnă că datorită tratamentului au dispărut simptomele bolii. Au fost niște prieteni care au înțeles că m-am vindecat și ulterior când am reînceput chimioterapia mă întrebau cu ce am greșit iar. Când cancerul se extinde și prin alte părți, în afara tumorii inițiale, treburile se complică, șansele de vindecare scad dramatic, spre zero. Omul în cauză devine dependent de spital și de tratamente.

Omul în cauză, devine dependent și de Dumnezeu, dacă până atunci se gândea doar că e posibil să existe. Dependența de Dumnezeu este cel mai tare și mai senzațional drog. Cum zicea N.S în al lui Jurnal al fericirii că acidul lysergic dietilamid îți da exact aceeași senzație pe care o ai în timpul rugăciunii, cu excepția faptului că nu ajungi să fii scurs de toată energia din interior, după ce efectul se consumă. Din contră, rugăciunea te umple. Iar Dumnezeu este cel care decide într-un final ce se întâmplă, indiferent cât de atoateștiutor se crede omul.