Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Non-sens

Fără pată

Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.

Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut. Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru și de nepotrivit.

Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.

Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar frumos.

Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.

O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.

Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta. Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.

Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.

Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.

Utopie

De vorbă cu durerea

Durerea fantomă

Mă ia de mână și mă duce departe

Spre tărâmuri date în uitare, tărâmuri singure și sumbre

Și mergem noi așa mână în mână, mă strânge bine ca nu cumva să scap

Eu o ignor, ea se întărâtă și mai tare

Aproape că o văd plângând.

Mă-n duioșez, o-ntreb ce are

Cum să se piardă așa cu firea

Doar nu e ea cea care, e mai puternică decât noi toți?

Îmi spune vrute și nevrute

Mă simt un psiholog bătrân

O mângâi, o sărut și îi spun

Că-mi pare totuși bine c-a venit.

Se-n moaie sub asediul meu de vorbe, se pierde sub privirea mea copilăroasă

Și-mi zice cu o voce tremurândă, că e prea mult

Ea a venit ca să dezbine, să zgudie zidirea Sfinților din temelii, nu-i place dragostea, ci ura

Și pleacă disipându-se în vânt.

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Non-sens

Poem despre așteptare

Ochii îmi sunt tulburi de dimineață

Umflați de nesomn

Sufletul îmi e strâns în cristale de gheață

și aștept să vii

Pielea îmi e pătată de trecerea timpului

Parcă aș fi trăit o sută de ani

Sunt un bătrân sătul de neodihnă

Sunt un copil

Sunt o femeie

Razele soarelui încă mai gâdilă suficient pământul

cât să mă mai târâi în așteptarea ta

și aștept să vii

Chiar dacă vor mai trece o sută de ani de osteneală

m-am obișnuit să-mi adun în găleata minții cristalele de gheață topite de soare

m-am obișnuit să-mi spăl cu apă murdară cugetul rătăcit

În dor, în durere și-n așteptarea ta

și aștept să vii

Înghețată și topită.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Despuiată

Despre carte

A trecut aproape o lună de la lansarea cărții Cine mi-a pus albinele-n piept?. Lansarea oficială a fost frumoasă, cu lume multă, curioasă, dar mai ales prezentă trup și suflet. Am plecat de acolo mai întreagă ca niciodată. Am fost bucuroasă să observ cum, atunci când oamenii se unesc pot face împreună pământul să se miște.

Impresiile despre rândurile scrise nu au întârziat să apară, las aici câteva dintre ele:

Manuela Poclitaru

Cascada care urcă muntele

Din seninul cerului şi liniştea ierbii, sub blânda veghe a luminii, se naşte izvorul care ne însuflețeşte. Nu ştim niciodată unde duce. Timpul e prieten şi vrăjmaş. Taie în stâncă, şi albia lină se prăbuşeşte, devine cascadă.

“Cine mi-a pus albinele-n piept” este o carte despre devenire. Despre escaladarea piscurilor lăuntrice. Despre frumusețea curajului şi riscurile călătoriei.

Are greutatea încercărilor trăite intens, până la depersonalizare, împletită cu puritatea sufletului sincer, deschis, şi uşurința de a scrie.

Andreea stă de fapt cu tine pe sofà şi-ţi povesteşte, privindu-te în ochi. Te poartă prin viața ei, te duce într-o lume dureros de reală, greu de digerat pentru cei ce se îmbată cu iluzii.

Este lumea în care îngenunchezi până la sânge, din care noi suntem parte, şi cu fiecare filă întoarsă a cărții ai şansa să schimbi tot ce-ai înțeles până atunci despre viață.

De sus, lumina veghează împăcată. Nimic nu e la voia întâmplării.

Crâmpeie de viață adunate-ntr-o carte reuşesc să facă din picuri de blândețe izvor. Pentru că, în cădere, cascada se transformă în apă lină şi limpede, oglindind cerul cu toate cele sfinte.

Cascada care urcă muntele, muntele abrupt care se oglindeşte în apa curată ca lacrima care-l spală.”

Leon, 8 ani, a citit cartea închis în podul casei

” Vreau să o cunosc pe Andreea. Mi-am făcut o imagine despre ea. Trebuie să recitesc cartea. Mai sunt amănunte pe care să le descifrez.” 

Codruț Beleaua

Servus. Am citit cartea. Deși “oamenii spun așa și pe dincolo”, deja cred că ți.am zis și eu câteva din arsenalul respectiv😊… , cred că stilul tău de scris este de admirat, franc și contemporan. Se distinge expresia sufletului tău, a gândurilor desnodate în expresie. Demolezi și ridici, incarci și descarci ideea. Mi.ai stârnit gânduri și autopolemică, nu numai pentru că mă regăsesc în trăirile tale, ci pentru că ai stârnit mintea cititorului. Mi se confirmă o idee, aceea că noi toți suntem parte dintr.un Suflet unic, dar ne manifestăm în materie uneori diferit, aparent… Felicitări! Și…Mulțumesc!”

Alexandru Abdulaki

Despre învingători

N-am scris niciodată recenzia unei cărţi. Deşi, e adevărat, uneori am vrut. Prin urmare, critica am plămădit-o adesea pentru mine, în intimitate facilă şi benignă, cu ironie şi superioritate, sau, în cele cazuri, vezi Poclitaru, cu ciudă. Nici de data asta nu mi-am propus, doar că volumul ăsta mă leagă cu o poveste, despre un destin în oglindă cu al unui geamăn. Şi a ieşit aşa…
Am citit cartea domnişoarei Luca ca pe un prospect. Sub aspect temporal şi intenţional. Am căutat o reţetă fantastică despre reuşită, despre izbânda unei eroine mistice, în luptă inechitabilă cu un Goliat parşiv, flămând şi necruţător, pe care eu însumi îl uram cu patimă. Un manual al celui/celei care a învins… frica. Ceea ce eu şi alţii nu am putut. Un manual al noncomformistei despre care am auzit de la Manuela Poclitaru că a îndrăznit să se opună totului cât i-a fost, zice-se, scris.
Am greşit. Am citit un jurnal al unui om ca toţi oamenii, decât că viu. Cu deznădejdea perpetuă, cu imagini ale absurdului, cu desene ale unei lumi prăbuşindu-se şi renăscând. O carte despre fobiile fardate strident, despre supravieţuire mentală înaintea celei trupeşti, schiţe ale unor caractere, radiografia unor gânduri absolut umane, cum ştii că există dar pe care nu le mai găseşti nicăieri.
Încerc obsesiv să îmi aduc aminte de un alt exemplu în care să fi regăsit atâta onestitate. Poate că lipsa unei structuri organizate, alta decât cea cronologică, sau tocmai inocenţa scriitoricească să dezvăluie lectorului această senzaţie de spovedanie. Pe mine, unul, m-a onorat. Mi-a construit, din ruinele unei iluzii incipiente, respectul desăvârşit nu pentru un scriitor, ci pentru omul care are curajul să pună pe masă trupul său întors pe dos. Şi aceasă mutare, am constatat cu uimire, nu trădează slăbiciune, nu pretinde compasiune, ci generează forţă, creionând pe David care nu învinge prin piatră, cu acea lovitură divină, ci prin simpla sa prezenţă, înfricoşată şi deznădăjduită pe dinăuntru, dar fermă absolut, în luptă nu cu Goliat, ci cu propria frică, cu propria fiinţă. Lupta unde, până să citesc cartea asta, nu ştiam că se poate, vreodată, învinge.
O carte nu despre boală, nu despre leacuri şi, în niciun caz, despre învins. Cuvântul de căutat, între paginile ei, nu e „Cine”, nici „albine”, ci „piept”. Din sintagma „în piept”.”

 

În perioada următoare vor mai fi două lansări: 19 ianuarie – Iași și pe 20 ianuarie – Gura Humorului, alături de Sorin Poclitaru.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Despuiată

Indiferența

Te uiți la mine cu privirea aceea pe care o știu deja, au mai fost mulți înaintea ta care s-au uitat așa. Ai vrea ca eu să nu exist, îți perturb starea de bine, iar berea răsuflată din care bei de o oră nu mai are efectul dorit. Nu-i așa? Te mustră conștiința fiindcă ai rămas paralizat, fără putere să faci ceva pentru mine. Crezi că trebuie să faci ceva pentru mine, așa e frumos, așa e nobil. Mă detești pe mine pentru incapacitatea ta. Îmi atribui caracteristici de cerșetor, caz umanitar, bolnav incurabil.

Faci tot posibilul să mă eviți, îți cari fericirea prin magazine. Cumperi compulsiv haine. Dacă arăți bine nu se prinde nimeni că în interior ai deja un bolnav incurabil. Nu se prinde nimeni ca pe interior porți deja un cerșetor. Cerșetor de atenție.

Fugi de mine pentru că ai impresia că te voi întrista. Capacitatea ta de empatie cu suferința mea, dai vina și pe ea, dacă nu ai fi așa empatic, ce bine ar fi, nu? Mă vezi cu moartea deasupra capului și îți imaginezi că te voi trage după mine.

Îți este frică de moarte? Îți este frică de viață? Îți este frică de mine? Îți este frică de tine?

Mă rănești.

Vreau să mă izolez. Privindu-ți reacția îmi dau seama de nenorocirea în care mă zbat. Prin ochii tăi sunt pierdută. Mă condamn pentru tot ceea ce simți atunci când mă vezi, atunci când auzi de mine.

Îți este mai bine fără mine. Cel puțin nu ești nevoit să faci slalom printre perfuzii și fire de păr. Te poți ocupa în liniște de prietena ta care te înșeală, de lipsa de bani sau de indiferența oamenilor din jurul tău.

Te poți ocupa în liniște de lipsa lui Dumnezeu din tine, căutându-L în iubirea de sine.