Non-sens

o mie de melci uriaşi

O mie de melci uriaşi măncau liniştiţi rezidurile gândurilor. Bine, e drept, nici eu nu mă strofocam prea tare să diminuez fluxul mental în care mă zbăteam de o vreme…

Toate întâmplările cotidiene erau fix inversul a ceea ce mă aşteptam de la viaţă. Sănătatea – şubredă, viaţa amoroasă – un dezastru, linia financiară – întreruptă brusc.

Un pierzător pe toate liniile care se mai şi văicăreşte pe ici pe colo.

Nu tu progres, nu tu viziuni de viitor, nu tu liste cu dorinţe şi satisfacţii prin magazinele cu haine.

Oamenii de succes îşi flutură ţanţoş reuşitele pe la nasul spectatorilor. Fiecare adulmecă mirosul flouoreşcent al schimbărilor interioare. Oamenii de succes nu mai cred în Dumnezeu. Îl blamează pe la toate colţurile, cu feţe zâmbitoare şi creierul gol de adâncuri, dar plin de slavă de sine.

Am şi obosit să mă mai cert cu ei, în gândul meu, fiindcă în realitate nu mă bagă nici unul în seamă, dar ce le-aş zice vreo câteva.

  • Păi bine măi, scriitoare-o, tu crezi că le ştii pe toate? Ştii cum e cu religia, ştii cum e cu psihologia, ştii cum e cu amanţii, iubiţii sau ce or mai fi? Nu ştii nimic, blufezi doar, ascultă aici la mine, un nimeni care vorbeşte despre nimic.

M-am şi întâlnit într-o zi cu cineva care le ştia pe toate şi mai avea şi succes în a-i împovăra pe alţii cu fraze pompoase despre cine a fost şi cine a ajuns. I-am zis în gândul meu că şi-a asortat prost culoarea părului cu geanta, unde mai pui că avea şi şliţul desfăcut la pantaloni. Trebuie să recunosc faptul că îl purta cu eleganţă, eu personal n-aş fi reuşit.

Asta îmi lipseşte, rafinamentul în exprimare. Bine, la mine se pun şi emoţiile care mă copleşesc şi ajung să mă comport tot invers decât ar fi normal, deaia mi-am luat măsuri de precauţie, adopt postura fără expresie facială. În felul acesta nu mai sunt susceptibilă de a fi tristă, a fi bucuroasă, a fi sictirită sau ce se mai întreabă oamenii unii pe alţii în ziua de azi.

Până şi fericirea ieşită pe gura oamenilor de succes îmi pare o porcărie. Vorbesc despre fericirea în zece paşi sau despre cum au învăţat la cursul de autovindecare spontană să îşi preţuiască eu-ul suprem şi să-şi asculte vocea interioară. După parcurgerea acestor etape se declară pe deplin satisfăcuţi de evoluţia fericirii în propria lor viaţă şi propovăduiesc paşii de urmat peste tot pe unde apucă.

Melcii ăştia tot nu-mi dau pace, este ca şi cum se mai află cineva lângă mine. Cineva care mănâncă firimituri, cineva care se hrăneşte cu respiraţii sacadate din suflet şubred de om.

Este ca şi cum melcii uriaşi sunt atenţia obsesivă pe detalii, obsesii care duc inevitabil la frământări. La frământări şi la dor. Mult dor de Ansamblu, de Chip şi de Sens.

Previous Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

− 2 = 5