Utopie

Nucul și copilăria

Sunt aproape sigură că realitatea din capul nostru nu este aceeași cu realitatea în care trăim. Eu mi-s expertă la negarea vieții reale, doar am făcut asta încă de când eram mică. Nu știu sigur însă de ce. Nu este vorba de vreo boală de natură psihică, am fost la psihiatru și se pare că nu este ceva patologic. Pare-se că imaginația îmi este mult prea bogată. Sufăr de scenarită cronică.

Îmi amintesc zilele de caniculă, vara, eram micuță și rămâneam peste vacanță în orașul natal, bunicii mei deja erau cu mine în casă, așa că nu aveam unde să plec mai departe de Brașov. Băteam maidanul cât era ziua de lungă și contemplam la viața pe care mi-ar fi plăcut să o am.

Îmi făcusem prieten un nuc din curtea spitalului și mă cocoțam în el ca la hotel. Aveam în buzunarele pantalonilor scurți, îndesate și mototolite, bucăți de hârtie pe care le consideram bani. Plăteam cu ele șederea la hotel și lăsam bacșiș gras întotdeauna. Mare acrobată zăcea în mine, coboram și urcam nucul de câteva ori pe zi pentru că îmi aminteam că trebuie să cumpăr mâncare și să gătesc cum fac oamenii mari.

Fugeam repede la cofetăria din colțul blocului, unde mă cunoșteau toate femeile care lucrau. Scoteam din buzunare foi de hârtie și ceram cu nonșalanță o savarină și un fruco. Doamnele se amuzau copios pe seama mea, dar eram așa drăgălașă încât puneau mână de la mână și mă serveau cu tot ce îmi doream. Nu știau ele ce mâncăcios sălășluiește în mine. Puteam să înghit trei prăjituri aproape pe nerăsuflate și să beau două sucuri, instant.

Bunică-mea mă găsea adesea în galantarul cu prăjituri când venea de la muncă. Pleca dimineața devreme la serviciu și îmi spunea înainte să iasă din casă să nu dau drumul la ușă la nimeni pentru că a auzit ea că prin zonă se fură copii. Locuiam la parterul blocului iar în scară, lângă ușă aveam un scăunel mic pe care mă urcam să pot ajunge la ială să deschid ușa. Veșnic aveam cheia legată de gât chiar și când dormeam.

Când pleca schimbul doi îmi era cel mai frică să intru în casă pe întuneric. Deschideam ușa și aprindeam toate luminile din casă din câteva mișcări. Mă băgam sub plapumă așa îmbrăcată și începea delirul. Elefanți zburători mă vizitau prin camera, tot felul de vietăți își făceau apariția iar eu mă uitam la ele stupefiată, ca la o piesă de teatru. Apoi adormeam.

Rar mai prindeam câte un copil prin fața blocului, toți prietenii erau ba la mare, ba la țară, așa că m-am bazat pe prietenii imaginari. Îi ordonam de la mic la mare și îi puneam să facă ture de bloc, face bine mișcarea, așa îi păcăleam să se urnească din loc. Alergam și eu o dată cu ei și mereu câștigam întrecerea. Și-mi plăcea să fiu cea mai bună.

Vecina mea, tanti Stoica mă urmărea de pe geam cum mă agitam toată ziua, apoi mă chema sus la ea și-mi făcea un șpriț. Ne uitam amândouă la desene animate fiindcă acasă la mine nu aveam televizor. Îmi amintesc și cum mă certa să nu-mi mai rod unghiile, să nu mai trag de buza de jos fiindcă într-o zi n-o să mai pot închide gura. Ea mă voia o domnișoară finuță dar eu eram un băiețoi grosolan, râgâiam și râdeam și eram plină de țărână din cap în picioare.

După cum spuneam, cred că toate aceste lucruri s-au întâmplat la un moment dat în viața mea, nu pot fi însă cu certitudine sigură, la fel cum nu sunt sigură dacă viața din capul nostru există cu adevărat.

Sursă photo Pinterest

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

95 − = 88