Pești cu Cancer

Nemurirea

Cu adevărat boala este cel mai mare învăţător al omului. Nimic, dar nimic din lumea aceasta nu-l poate antrena pe om mai bine ca boala în adevărata înţelegere de sine.

Nu mai este loc de minciună atunci când ceasul biologic se dezintegrează, atunci când vezi cum fizicul tău tinde tot mai tare spre a deveni ţărână.

Totul este deşertăciune! Îţi răsună în cap, în timp ce lacrimile fricii îţi fac adevărate cratere pe obrazul brăzdat de lacrimile rugăciunii, pentru tine, pentru ceilalţi.

Îţi analizezi viaţa şi ce observi?

Ai iubit un pic, ai muncit un pic, dar cel mai mult te-ai temut, căci n-ai avut vreodată curajul să-l înfrunţi pe cel care a zăcut amorţit în tine, acoperit, prăfuit chiar, de o imagine confortabilă pe care ţi-ai creat-o singur, ajutat de ceilalţi, despre tine.

Oamenii din jurul tău nu mai contează acum, ei oricum au contat în măsura în care au fost capabili să-ţi îndeplinească nevoile. Nimic profund. Nimic adevărat. Doar amăgire.

Ai vrea să te agăţi de ceva, de orice în trecut îţi aducea întru-câtva puţină bucurie. Poate o haină, poate o mărire de salariu sau poate o mâncare bună. Însă, observi cum dulapul plin de haine nu te mai încântă, ele oricum nu se mai aşează bine pe trupul deformat de tratamente şi gânduri. Mâncare nu-ţi trebuie, aproape orice îţi provoacă greaţă. Banii pe care i-ai strâns nu te mai ajută la nimic, acum.

A sosit clipa de care nu mai poţi să fugi, clipa în care trebuie să te înfrunţi pe tine, să te scoţi la suprafaţă şi să te pui jertfă în faţa Creatorului, arătându-i ce ai făcut din tine.

Unde te-ai risipit şi mai ales, de ce?

____________________________

Doamna de la spital mergea cu tubul de oxigen în permanenţă după ea. Părea extrem de tristă, temându-se pentru timpul care i-a mai rămas. Un zgomot ciudat se auzea la fiecare respiraţie şi de acolo din patul meu, părea că o chinuie şi pe ea.

  • Cea mai frumoasă zi din viaţa mea este atunci când vin la spital, mi-a spus. Aici, uit de ce sunt aici, timpul stă în loc şi, pentru câteva ore am senzaţia că am devenit nemuritoare!

Metastaza osoasă nu-i provoca prea multă durere însă, ea se extinsese şi la plămâni.

  • Aici, între pereţii ăştia goi, aici printre bolnavii din care se scurge viaţa pe zi ce trece, am văzut oameni vii. Pe afară, când ies, mă cuprinde depresia. Oamenii vii sunt mai morţi decât mine. Cum e posibil?

Când este acasă la ea, se roagă la bunul Dumnezeu să-i taie de tot zilele, când vine la spital, se roagă la bunul Dumnezeu să-i prelungească puţin timpul.

  • Viaţa vie stă în sinceritate, să poţi să arăţi cine eşti, nu cine ai vrea să fii!

_________________________________

Omule! Unde te-ai ascuns de tine?

Tu nu vezi că setea de adevăr ne chinuie pe toţi?

Pe unde te-ai rătăcit şi de ce tot fugi ca un animal hăituit, după fericire?

Când am plecat acasă de la spital, am îmbrăţişat-o pe doamna în care licărea viaţa, şi setea de sens, şi dragostea pentru ţoţi tinerii bolnavi de cancer pe care i-a întâlnit la spital.

Pentru câteva secunde am simţit ce înseamnă nemurirea.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

71 + = 72