Non-sens

Musca

Un liant între mine şi ceilalţi a devenit diagnosticul pe care-l port. Cel mai adesea observ că, singurul subiect de interes sunt stările şi senzaţiile pe care le simt sau le percep.

Un interes morbid aş putea spune, pentru că, nu se simte în conversaţiile avute un vădit interes pentru condiţia mea ci, mai degrabă, o teamă a interlocutorului de a nu dobândi maliţioasa boală.

Cuvintele mele devin fără tăgadă, ori cuţite vii care sfârtecă mintea ori punţi de speranţe spre un final fericit.

Nu cred în finaluri fericite. Am văzut suficient de multe încât, să ştiu să-mi îmi ofer echilibrul unei resemnări. Mă disperă extazul gândirii pozitive, sinceră să fiu, n-am înţeles niciodată la ce ajută. Mi se pare chiar hilar să observ combinaţia dintre zâmbetele forţate de pe feţele oamenilor şi logorea verbală compusă din exagerări propulsate într-un viitor în care, absolut nimeni nu se poate încrede.

Când am ieşit la masă cu cele două fete, cunoscute şi necunoscute în acelaşi timp, am vrut mai mult să scap din lâncezeala în care mă zbat adesea. Am vrut să mă îmbat din vitalitatea şi elitismul pe care le percepeam la ele.

Reţinută în reacţii, zâmbeam plăpând după fiecare răspuns mecanic pe care îl ofeream întrebărilor curioase. Mă întrebam totuşi de ce simt nevoia să punctez interacţiunea cu zâmbete. O cereau ele? Mă liniştea pe mine?

Am simţit adesea cum între mine şi ceilalţi, cancerul a luat conturul unei persoane care stă întrepătrunsă între mine şi ei. O persoană care mănâncă fără încetare gânduri şi cuvinte. Nici nu pot spune mai mult decât curiosul prieten vrea să afle şi rămân înecată în propriile cuvinte, înfipte ca nişte ţepuşe, direct în gât.

Mă întristează faptul că nu pot să mă golesc de mine în nici o circumstanţă, să pot să uit pur şi simplu bagajul cu informaţii undeva, într-un loc neştiut ulterior, nici de mine.

Mâncarea părea a fi bună, exceptând excesul de grăsime lipit pe marginea farfuriilor. O lingură de mâncare contracara efectul de epuizare mentală, provenit din insistenta încercare a mea, de a părea totuşi un om normal. Cred că şi zâmbetul plăpând, uşor forţat îşi avea rădăcina într-o nevoie absurdă de-a mea de a proteja fetele de tristeţea ştanţată în mine.

Subiectul nu este deloc simplu. Greutatea vine însăşi din faptul că pe undeva, suspendată în neant, se vede o licărire a morţii. Cine vrea să se gândească la moarte într-o zi minunată de primăvară când absolut totul, învie?

Dar iată cum ironica viaţă îmi arată că moartea, este mult mai aproape de noi, ba mai mult, zace în farfuria alăturată, într-o baltă de grăsime. Era o muscă fleşcăită, cu aripile întinse în sosul maroniu. Cum să-i spun prietenei elitiste, că pozitivismul ei s-a metamorfozat într-o muscă moartă? Simţeam că nu merită ceea ce i se întâmplă, simţeam că este mult prea sensibilă pentru a suporta elegant aşa o înfăţişare grosolană. Îmi era teamă că odată observată cruda realitate, vitalitatea îşi va lua zburdalnic tălpăşiţa lăsând în urmă un dezgust total.

La un moment dat am avut senzaţia că biata muscă îşi mişcă picioruşele în lichidul vâscos, vrând parcă să ne scutească de penibilul situaţiei şi să se târâie într-un loc unde să nu fie văzută.

Probabil că era imaginaţia care proiecta propria-mi tendinţă de salvare a celor două din ghearele înfricoşătoare ale morţii, cea care vedea musca vie.

Într-un final, fata a luat cu un şerveţel vişiniu musca din farfurie.

Pentru o clipă, am zărit în colţul gurii ei un zâmbet plăpînd, forţat.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

17 − = 10