Pești cu Cancer

Metanie

Radu Gyr – Metanie

Doamne, fă din suferință,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velință
Ca intr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se și vin.
Din înfrângeri, scări și trepte,
Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cadelnița spre cer;

Și din fiece dezastru
și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înțelept.

Aprilie 2016

Corpul meu se vindeca văzând cu ochii. Mama mă ajuta să schimb bandajele și făceam cu rândul la starea de leșin. Când o apuca pe ea, preluam eu controlul la dezlipit plasturi și la uns rănile cu dezinfectant, când mă apuca pe mine, mă curăța ea. Trebuia să îmi înving odată teama de sânge, iar acesta părea momentul cel mai potrivit. Am reușit să privesc în oglindă tăieturile fără să mi se incețoșeze privirea. Recunosc, nu mi-am imaginat vreodată că la 33 de ani voi arăta pe o parte a corpului ca ieșită de pe front, dar rănile mele fizice erau incomparabil mai tolerabile față de golul din inimă pe care l-am simțit după plecarea Oliviei.

Sentimentul de vinovăție nu-mi dădea pace deloc. De ce ea și nu eu? Cu ce sunt eu mai importantă? Mă consola ideea că s-a terminat totul rapid și nu a apucat să se chinuie prea tare.

Viața asta de care ne agățăm cu dinții, vrem să trăim cât de mult, să acumulam cât de multe lucruri materiale, să avem dreptate în tot ceea ce zicem, să ni se recunoască valoarea, ne părăsește brusc fix atunci când vrem cel mai mult să trăim și nici măcar nu depinde de noi. Viața asta de care vrem să profităm în toate sensurile posibile, iar pentru a face aceasta ajungem la a provoca adevărate catastrofe, este ca un fulger pe cer în timp de furtună, ca o milisecundă într-o mare de secunde. Și atunci ce rămâne după noi? Rămâne durerea celor care încă mai sunt în viață și ne-au iubit. Adică rămâne iubirea – singurul “lucru” care contează.

Tot în această perioadă am remarcat faptul că sunt ca o adevărată fântână arteziană. Replica mamei de bază, când mă vedea era: – Hai! Te rog eu nu mai plânge! Dar eu voiam să plâng, să-mi plâng durerea până la epuizare și apoi să uit de ea.

Încet, am început să privesc din nou spre cer, îi vedeam chipul Oliviei – îmi zâmbea – eram bucuroasă, acest zâmbet al ei îmi era un fel de mângâiere, dar și o confirmare a faptului că trebuie să am încredere în Doamne că știe El ce face. Și am avut, chiar dacă am reînceput chimioterapia și chiar dacă prietenul meu a dispărut.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

40 − 32 =