Pești cu Cancer

Întâlnirea

Noiembrie 2010

Garsoniera mea era verde. Îmi place verdele, mă înveselește. Ciudat că am spus garsoniera mea, în primul rând fiindcă nu era a mea, locuiam în chirie, apoi pentru că singurul sentiment de posesie fața de lucruri materiale era cel pe care îl dezvoltasem pentru haine. Atașamentul real care m-a bântuit și încă o face, este cel fața de sentimente și apoi implicit, față de oameni. Într-un fel, acolo la capătul lumii, la ultimul etaj al unui bloc de nouă etaje, mă simțeam acasă.

Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era Inteligența materiei  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta, orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Trebuia să iert, iertarea este primul pas spre schimbarea fundamentală a unui om. Tatăl meu era primul pe lista celor care trebuiau iertați. Îmi dădusem seama că așteptările noastre de la părinți sunt peste măsura puterilor lor, sunt și ei oameni, sortiți greșelilor. Voiam să-l întâlnesc, să am cu el o relație de prietenie, nici măcar nu mă mai interesa de ce a plecat.

6 noiembrie 2010

În centrul orașului Baia Mare, găsisem o cafenea mică unde am stat cu prietenii mei până a apărut el. Între timp, emoțiile întâlnirii m-au făcut inaptă, stăteam lipită de scaun cu un zâmbet înghețat pe față. Prietenii încercau să destindă atmosfera cu glume și încurajări, dar privirea mea era ațintită pe geamul cafenelei. Așa emoții nu am trăit niciodată.

Când și-a făcut apariția, am țâșnit pe ușa și m-am îndreptat spre el, cu același zâmbet înghețat, habar nu aveam ce trebuia să spun, dacă era potrivit să-l îmbrățișez, eram aproape într-o stare de leșin. M-a șocat asemănarea fizică dintre noi, aceeași înălțime, nas, buze, zâmbet, parcă eram o celulă divizată din el, fix acolo în acel moment. Mi-a spus că nu poate să stea mult fiindcă trebuie să meargă la cumpărături, dar că se bucură să mă vadă. Mi-a promis că se va schimba totul între noi. La final m-a îmbrățișat și a plecat. Totul a durat aproximativ 20 de minute.

Mi-am întors privirea spre cafenea, prietenii mei stăteau toți aliniați la geamul acelui bar și se uitau la noi. M-am amuzat.

Nu s-a schimbat nimic între noi, a continuat să mă evite, îmi mai dădea câte un telefon să mă întrebe de sănătate, dar în principiu vorbea numai despre el.

Acea zi a rămas în memoria mea drept una dintre cele mai fericite. L-am iertat, nu pentru că făcuse ceva ieșit din comun ci pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu mai voiam să-mi pierd timpul cu resentimente așa că am schimbat perspectiva asupra lucrurilor pe care le credeam adevărate și am continuat să-mi duc viața în garsoniera mea verde.

Începutul lui 2011

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply