Pești cu Cancer

Îndrăgosteala

Îndrăgosteala este o pisică care își ascute ghearele în canapeaua cea nouă. Îndrăgosteala este un pește mic și portocaliu, închis într-un borcan cu apă. Îndrăgosteala este o gogoașă umflată în tigaia cu ulei încins. Îndrăgosteala este un vierme care circulă prin vene. Nu-mi place deloc întorsătura vieții în prag de îndrăgosteală. Îmi ruinează liniștea interioară. Înăuntrul meu am un vulcan, erupe în condiții favorabile de agonie sentimentală. De ce se îndrăgostesc oamenii? Ce au nevoie unii de la alții?

Garsoniera îmi era acoperiș pentru toate gândurile. Priveam apusul de soare de după geamul închis ermetic, să nu aud gălăgia de la birtul din colțul blocului. Seara se adunau acolo, siluete umane, care mai de care mai degradată de la cantitatea de alcool introdusă în sistem. Vorbeau verzi și uscate, de cele mai multe ori non-sensuri cu voce tare. Așa le place lor să trăiască, au eșuat emoțional și își îneacă amarul în vicii. Vor să distrugă viermele intravenos, nerealizînd că se distrug singuri, sursa nefericirii este în afara corpului fizic.

Cum poți să ai cancer și să fii bucuros, mic ghid în trei pași.

  1. Ignori cu desăvârșire că ai cancer.
  2. Dacă nu poți să ignori, te minți că te vei vindeca.
  3. Dacă nu poți să minți, începi și mulțumești pentru fiecare zi în care ai mai ridicat o dată capul de pe pernă.

Oamenilor nu le place să audă despre cancer. Nici mie. Universul clădit în anii de singurătate din garsoniera verde, se ținea bine, pe fondul naivității și încrederii pe care o aveam. Culcușul îmi era ca o pernă moale în prag de somnolență, mă susținea aproape întru-totul. În el aveam iubire cât să-mi ajungă, aveam iertare cât să dau și altora și aveam speranță și entuziasm.

Eram frumoasă, înaltă, ochi albaștri, părul creț, băieții se foiau pe lângă mine. Îmi declarau tot felul de fraze capcană. N-am picat în ele din două motive, primul – chiar nu voiam milă, priviri pierdute sau pusee de eroism nefondat, la aflarea diagnostiului, al doilea – mi se părea tristă fiecare abordare lipsită de emoție, condusă doar de instincte.

O perioadă am trăit ca un bărbat. Meet the guy, have sex, good bye.

M-am îndrăgostit totuși o dată, era mișto tipul, mă suna noaptea, făceam schimb de muzică, și ne pupam când nu ne vedea nimeni. Când nu eram în preajma lui, făceam ture de oraș cu bicicleta și îmi imaginam că mă vede. Uneori mă vedea, îmi spunea când ne întâlneam la muncă. Apoi i-am spus că am cancer. Am vorbit în continuare dar nimic nu a mai fost la fel. Mi-a lăsat senzația că sunt o greșeală, uneori chiar așa mă simțeam.

Alteori mă simțeam un impostor în propria viață. E al naibii de greu să ascunzi de ceilalți un adevăr aproape fundamental.  Dezvoltasem un tic, îmi pipăiam sânul de câteva ori pe zi să văd daca este totul în regulă, la sfârșitul lui 2011, încă era.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

86 + = 88