Pești cu Cancer

Fedo

După câteva luni, căsnicia mea era un dezastru. Știam cumva de la început că nu o să meargă, dar îmi place să cred că așa este și cu viața, știm că vom muri la un moment dat și totuși încercăm să trăim. Nu mă consideram suficient de bună pentru el iar sentimentul de inferioritate îmi dădea mari dureri de cap. Nu înțelegeam de ce aproape nimic din ceea ce spuneam, făceam sau gândeam trebuia schimbat. Aveam zile când nu mă mai recunoșteam, asta dacă m-am cunoscut vreodată până atunci. Nu știu. Îmi amintesc seri sau nopți întregi de plâns, pentru că îmi era greu să accept că am eșuat încă o dată într-o relație. Trebuie să recunosc faptul că relațiile nu au fost punctul meu forte niciodată, deși în perna mea de copil mi-am ascuns multe vise în care iubeam, eram iubită, liniștită și împăcată.

Complexul bolii pe care o aveam era bine ascuns, să nu-l observe cineva, îmi zdruncina însă universul  cu fel de fel de frici. De aceea îmi era dificil să iau decizia unui divorț, îmi era teamă că nu o să se mai uite nimeni la mine, fata cu cancer. Dar mimam, și mă pricepeam de minune să par o femeie normală, pozitivă și sănătoasă.

Decembrie 2009 – Octombrie 2010

La muncă nu îmi făcusem prieteni, munceam destul de mult într-un ritm alert, lucru care îmi consuma energia și așa scăzută din cauza neînțelegerilor de acasă.

Fedo a apărut cumva de nicăieri, nu îmi amintesc prea bine cum am intrat în vorbă, dar a fost pentru mine gura de aer proaspăt de care aveam atâta nevoie. Destul de repede am început să plecam împreună de la serviciu, să ne plimbam pe străduțe și să povestim.

Cel mai mult îmi plăcea:

Să bem expresso lung cu lapte la My Place.

Să mâncam felii de pâine cu zacuscă și ceapă tăiată peștișori.

Să ascultăm muzică și să ne uităm pe pereți.

Să ne plimbăm cu bicicletele.

Să povestim despre energie, univers, viață, moarte și iubire ca și cum am știi despre ce vorbim.

Să umblăm tot orașul la picior și să ne imaginăm că suntem în altă țară.

Să dorm peste zi , în hamacul din sufragerie.

Să aud cum mă strigă: “Luca!”.

Într-o zi de vară, în fața blocului unde munceam, l-am așteptat să vină să ne plimbăm. L-am așteptat cu plâns interior care îmi înăbușea respirația. I-am mărturisit că am cancer. M-a luat după umăr și mi-a spus: “Luca! Ești super tare, dacă eram eu în locul tău, mă căcam pe mine de frică!” Am rămas prieteni buni și după ani, încă suntem.

Octombrie 2010

Am divorțat și m-am mutat singură într-o garsonieră mică. Aveam deja 27 de ani, trecusem printr-un cancer și un divorț. Simțeam că am crescut, copilul interior zburda entuziasmat la mirosul independenței, recent dobândită.

Noiembrie 2010

M-am decis să-l caut pe taicămiu și l-am găsit, în Baia Mare.

 

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

34 − = 27