Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

86 − 79 =