Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși
Mintea contura portrete
O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine
Căci tu mereu mă faci să plâng
Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim
Mai bine ține-mă strâns la piept
și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei
Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?
Mă taie bucăți, mă îngenunchează?
Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip
Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte
Curcubeul tău ce culoare are?
Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi
însă când ajung în dreptul gurii le înghit
Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.