Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

53 + = 60