Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

45 + = 55