Pești cu Cancer

Chimioterapia

La un moment dat, cineva te rănește atât de tare încât nu mai ești capabil să simți durere. Trăiești închis în tine cu sentimentele bine ascunse, nici măcar tu, nu realizezi unde s-au dus și dacă se vor mai întoarce. Dar, apoi îți repeți că este bine să fii vulnerabil, să te mai deschizi câte un pic, poate nu este chiar atât de denaturată lumea în care trăiești. Vrei să simți din nou, pentru că îți place, durerea nu mai pare amară, e doar o amintire. Și este bine, atât de bine încât te întrebi ce urmează să se întâmple rău, pentru că știi deja, binele nu este pentru oameni ca tine. Cel mai bine, tu te pricepi să suferi. Te consolezi cu gândul că suferința este evoluție iar ție îți place să evoluezi. Pentru asta te-ai născut.

Cum o să poți vreodată să înțelegi de unde vin? Chiar dacă mă întrebi, chiar dacă mă asculți, adevărul este că nu mă asculți, îți auzi mintea paralizată de frică și crezi că sunt eu, când de fapt ești doar tu. Mă poți minți cu un “va fi bine”, deși, amândoi stim ce urmează să fie.

Septembrie 2015
Brașov

Mama se ținea bine psihic, cel puțin, de față cu mine, dar știu că noaptea plângea. Eu nu mai plângeam, am plâns destul, pe avion, pe mașină, când l-am văzut pe el la aeroport, când mi-am revăzut orașul natal, când am văzut spitalul din Brașov și bolnavii de cancer de pe hol.

Am intrat în cabinet pentru consult, medicul ne aștepta. S-a uitat peste analize, s-a uitat la mine și a înțeles.

– Îți este rău, așa-i? Te dor oasele? Cum ai rezistat până acum? Răspunsurile îmi erau sacadate, auzeam întrebări ca printr-un vis, îmi venea să vomit. Singurul dialog coerent era purtat doar în capul meu, vorbeam eu cu mine. Mai și râdeam de mine în minte, cum să vomit dacă nu am mai mâncat de o veșnicie. Ce bine că nu am mâncat, mă făceam de râs aici în fața doctorului. În fine.

Prima zi de chimioterapie
11 Septembrie 2015

La 8 dimineața am plecat cu mama și cu el la spital. Urma să încep tratamentul, era vineri. Am mai făcut câteva analize, RMN-ul la cap a exclus metastaza cerebrală, eram bucuroasă, cred.

Foarte multă lume pe holurile spitalului, nu m-aș fi gândit că există atâția oameni bolnavi. Femeile păreau aranjate, bărbații, dărâmați. Apoi am văzut-o pe Olivia, m-am bucurat, știu, e monstruos să te bucuri când cineva este bolnav, dar m-am simțit mai puțin singură. Mi-am imaginat că vom deveni prietene și că peste ani, vom râde amândouă la amintirea celor întâmplate. Aveam aceeași vârstă, același cancer de sân, ea era mai frumoasă, în schimb.
Mi se părea nedrept ca un om așa frumos să aibă cancer.

În salonul de spital, erau trei paturi, în fiecare pat, câte un pacient. Asistenta a venit cu perfuzia, am întrebat dacă îmi va cădea părul. Mereu am avut fobie de ace și de sânge.

Lângă patul meu, o doamnă, prima zi de tratament și la ea, fusese în remisie o perioadă iar acum lucrurile scăpaseră puțin de sub control. Am intrat în vorbă, diagnosticul ei era la fel ca al meu, cancer de sân cu metastază osoasă. M-a încurajat, am îndrăgit-o instantaneu.

Oamenii la spital sunt sinceri, buni și se încurajează unii pe alții. Medicul meu este fain de tot, ba nu, mint, este cel mai fain medic peste care am putut să dau. Știe să asculte, calitate esențială pentru bolnavii ca mine.

Perfuzia se scurgea încet în vena care căpătase o culoare verzuie. Așteptam să mi se facă rău, apoi, îmi aminteam că îmi este deja rău. Spre seară m-am supărat pe domnul doctor fiindcă mi-a adus vestea că va fi posibil să urmeze o operație pe coloană. Partea cu chimio, am acceptat-o, dar operația pe coloană mi se părea începutul sfârșitului.

Până unde puteau să meargă toate încercările astea? Exista o limită? Când o să rămân fără păr? O să-mi cadă dinții? Unghiile? Am să supraviețuiesc? Dar cei de lângă mine?

Mă doare, mă doare atât de tare corpul încât mi-aș dori să mă metamorfozez într-o muscă, să trăiesc o zi, dar să fiu fericită.

El a stat lângă mine toată ziua, nici nu știu dacă a mâncat, nu știu ce-i în sufletul lui, nu știu dacă mai rezistă, mă detestam pentru ce i-am provocat. M-am decis că voi face tot posibilul să-l îndepărtez. Și îmi ieșea.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

8 + 1 =