Browsing Category

Utopie

Utopie

Lumea cu eticheta

Se trezeste de dimineata, merge la baie, da drumul la apa sa curga in chiuveta si se aseaza pe buda bucuroasa ca nu ii aude cineva sunetele provenite din neputinta de a se relaxa. Trage apa, expresia fetei ii tradeaza gandurile anxioase cu privire la ziua care sta sa inceapa dar care nu va fi cu nimic diferita fata de celelalte zile care au trecut. „-Nu-i nimic!”, isi spune, se uita in oglinda pe jumatate aburita de la apa calda scursa in chiuveta, isi da doua palme pentru revigorare si isi repeta obsesiv: „Sunt frumoasa, sunt frumoasa, sunt fericita, sunt sanatoasa…” exact asa cum a auzit de la altii ca se face. Iese din baie, se imbraca, se incalta iar inainte de a pleca isi pune masca pe fata. In drum spre serviciu ii vin in cap imagini de cand era mica, cum ii facea baie mama ei, intr-o cadita de plastic pusa pe doua scaune in bucatarie si cum tipa de durere la fiecare incercare a mamei de a-i baga piaptanul prin par. O figura a unui om din autobuz ii aminteste de colegul de banca pe care l-a iubit fara  sa-i spuna. Nu intelege de ce starile, gandurile si amintirile care ii traverseaza sporadic ecranul mintii si al inimii sunt toate negative. „Poate ar trebui sa merg la terapie la autocunoastere”, dar se consoleaza cu faptul ca oricum nimeni nu o vede, doar poarta o masca incredibil de reala, pe care scrie cu pix fara culoare exact unde lucreaza si ce meserie are, prinde putere, simte cum cifra de afaceri a firmei ii creste valoarea ei ca persoana si ii contureaza sigur viitorul. Nimic nu mai conteaza din ceea ce acum o ora ii desfiinta universul, acum a intrat pe usa viitorului ei sigur, unde nimeni nu stie ce face ea fara masca, dar toti ii respecta prezenta la munca.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Utopie

Poveste fără sfârșit

A fost odată ca niciodată, într-un univers îndepărtat, o lume a stelelor. Multe, multe de tot. Și cum erau ele de mari și de tâmbușe! Cum străluceau de impetuos! Cum se mișcau oacheșe și degajat, aproape că nu-și simțeau una, alteia prezența.

Rolul fiecărei stele în această lume era bine știut de fiecare. Stelele-mamă, le deosebeai de celelalte prin statura impunătoare și rotofeie, gata-gata să își verse puii-stele în orice clipită. Stelele-muzicante, făureau din interiorul lor mic și cuprinzător, sunete angelice, de harpă, de xylofoane. Stelele-prietene, frumoase ca niște Cosînzene, cu părul lung, și împletit în mii de cozi dese și blonde. Stelele-muncitoare, trudeau din zi până-n seară să aducă bună-dispoziție pe chipul suratelor.

Plutea în jur, bucuria, mărinimia, altruismul. Iubirea era motorul de deplasare în această lume de basm. Fiecare după cât de mult iubea, făcea salturi mai mari sau mai mici spre unde dorea să ajungă. Iubirea le încălzea odăile de somn. Iubirea făcea lumina puternică. Iubirea le încălzea sufletul. Fără prezența iubirii, ținutul stelelor nu ar fi putut să existe, stelele s-ar fi transformat în praf de stele și s-ar fi risipit în univers.

Și totuși,

Într-un loc uitat de stele din acest ținut, își ducea veacul Pyxis, steaua fără lumină. Era uitată acolo, fiindcă se credea că Pyxis nu este o stea reală pentru că nu strălucea. Nimeni vreodată nu a avut curajul să se apropie de ea. Curiozitatea însă, mai strunea când și când câte o stea să se ascundă prin colțuri unghiuroase și să o urmărească pe Pyxis. Dincolo de tristețea care-i brăzda vizibil obrajii, greu de distins din cauza întunericului care o urmărea, figura ei emana o profunzime inimaginabilă, parcă ar fi trăit o mie de vieți și ar fi cunoscut toate tainele universului.

Într-o zi, Lovejoy, steaua jucăușă și mult prea iubită, furișându-se să o surprindă pe Pyxis, observă cum din proprii ochi îi curge lavă strălucitoare care la atingerea pământului, se transformă în flori. Tot pământul de sub el a fost acoperit de flori colorate, s-a speriat însă, și a rupt-o la fugă. După un timp, și-a dorit să revină la Pyxis, să o urmărească, să prindă și el măcar o bucățica din profunzimea care o învăluia. Mare i-a fost mirarea când steaua fără lumină, avea de jur împrejur o aură de culoare albastră, de fiecare dată când atingea florile curse din ochii lui. – Numai dragostea ar fi putut înfăptui așa o minune, își spuse. Paralizat de lumina orbitoare a aurei albastre își imagina cum o atinge pe Pyxis. Cum râuri de exaltare vibrează în juru-i și cum Pyxis zâmbește și plânge în același timp.

Lovejoy a plecat, târându-și corpul paralizat de iubire și nu s-a mai întors niciodată la Pyxis.

Steaua fără lumină purta în adâncu-i emoții mai puternice și mai presus decât însăși iubirea. Nici ea nu înțelegea aceste trăiri care o ghidau, dar ea se obișnuise, așa cum era.

 

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Utopie

Freza și străinul

În orașul cel ridicat în slăvi de locuitorii orașului, care nu sunt de-ai orașului ci s-au mutat aici de prin împrejurimi, s-a lăsat ceața. Lumina de pe străzile mici și pline de mașini înghesuite este difuză și îți dă o senzație de gol în stomac și de: – ce aș mânca o plăcintă și aș bea un cappuccino, în cel mai frumos local, de pe cea mai frumoasă străduță, chiar aici în cel mai frumos oraș. Frumos, da’ întunecat. Localul este plin ochi. Ceața de afară este incomparabil mai tolerabilă decât fumul de țigară care îți taie subit respirația. Asemănarea localului cu orașul încețoșat și întunecat este înfricoșătoare. Merită efortul, îmi zic. Măcar să privesc la toți oamenii ăștia frumos colorați cu freze frumoase care par să vorbească între ei fără să spună nimic. Sorb o gură de cappuccino, iau o mușcătura de plăcintă și aud zgomote de cuvinte care vin din cealaltă încăpere. Era o ea, de o frumusețe nemaiîntâlnită cu părul proaspăt coafat, tuns, vopsit, tot tacâmul. Iși mișca buzele pe după țigara rotundă pe care o ținea între dinți, iar cuvintele prindeau glas pe după nodul din gât. Era supărată. Așa am dedus. Supărată pentru că efortul ei de a fi cea mai frumoasă dintre cei mai frumoși în cel mai frumos local din cel mai frumos oraș, nu era apreciat de străinul care îi ținea companie. Deși se cunoșteau de mulți ani. Aproape am terminat de mâncat când, el s-a ridicat de la masă, a trântit telefonul și a țipat: „Mai bine îți coafai țâțele că la păr nu se uită nimeni!” Și pleacă. Am uitat să spun că oamenii din acest oraș se strigă unul pe altul: „-Om frumos!” Și nu după nume.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Hai!

Mi-am deschis carnea de pe mine ca pe niște ferestre și te-am poftit să intri. Hai! Ia un loc! Vrei o cafea? Poți să te odihnești pe intestine, sunt moi și abia le-am curățat. Dorești să-ți arăt ce am prin casă? Să știi că nu e mult de văzut, e modestă, nu am investit prea mult în ea. Mai fac curat uneori, atunci când se adună praful și pânza de păianjeni. Păianjenii, trăiesc la umezeală, să știi, dacă te uiți la rinichi e plin. Unde îmi depozitez cumpărăturile? în stomac, el e dulapul, iar pe post de pantofar e ficatul, tot noroiul de pe stradă, strâns pe talpă de la pantofi, ajunge la el. Hai să vezi totuși, oglinda, o cheamă INIMĂ. În ea s-au oglindit suflete frumoase ca tine. Odată, am spart-o în mii de bucăți, și am vrut să o înlocuiesc cu plămânii, dar nu am reușit nici pe departe să îi fac să îi țină locul. Uneori se comportă ca o gaură neagră, mare, înghite tot și returnează resturi, resturi pe care le arunc la gunoi, prin creier. el filtrează tot și se înnegrește.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Ţinutul KeepFakeing

A fost odată ca niciodată, un ținut foarte îndepărtat muritorilor de rând, acolo puteai să ajungi doar dacă aveai diplome de excelență și treceai printr-o sumedenie de teste menite să îți dezvăluie puterea ta de supraom. Locuitorii acestui ținut nu erau oameni ci niște creaturi minunate cu zâmbete largi și desaga de laude mereu pregătită la spate. De îndată ce erai primit printre ei, aveai dreptul la soldă lunară atât de mare, încât puteai să-ți plătești chiria lunară și taxiul retur în cazul în care din greaseala, evadai din lumea lor în lumea reală. Culcușul era dotat cu laptop, monitor și tastatură, ba mai mult, drept cadou de acceptare trebuia să porți mereu cu tine un device foarte la modă care te monitoriza oricât și la orice oră. Pentru că aceste creaturi erau foarte muncitoare, fiecare dintre ele avea un program foarte bine organizat de stat cu degetele pe tastatură la minut și multe alte minute petrecute cu frecatul mentei. De sărbători, se organizau petreceri în localuri nemâintalnite, totul strălucea în lumina candelabrelor din nestemate, se oferea mâncare fiecărui participant, curgea fericirea și prietenia împletită cu miros de cartofi nefierți și diverse sortimente de carne. La finalul petrecerii, primeai poze cu tine pe care trebuia să le arăți tuturor ca să moară de invidie, cei ce nu făceau parte dintre ai lor. Minutele se scurgeau, banii veneau și intrau toți în buzunarele largi ale domnului creatură supremă, o supraființă, școlită departe, îmbrăcată în blugi și cămașă, băgată elegant în pantalonii strânși delicat de o curea. Ajutorul lui principal era o prințesă dolofană, frumușică, cu gropițe în obraji și un pic săracă de minte, dar lumea o iubea pentru că era veselă și râdea tare, iar dacă te înțelegeai bine cu ea te lua sub aripa ei protectoare. Acest ținut era râvnit de mulți, din afară se vedea cum strălucește de libertate, bucurie și împlinire, dinăuntru, rămâneai eclipsat de bârfă, invidie, egoism și fățărnicie.