Browsing Category

Utopie

Utopie

Poem pentru copiii mei nenăscuți

Sufletul meu pereche,

De ce m-ai ispitit să cred că tu exiști?

Tu nu știi, că eu te-am căutat?

Și încă te mai caut pe alocuri?

Am întors lumea pe toate părțile

Și tot nu te-am aflat.

Am întrebat pomii, stelele și nopțile,

Dar ei nici n-au auzit de așa ceva, măcar.

Te-am căutat sub fiecare vorbă bună

Sub fiecare zâmbet cald

Și m-am mințit că poate ești acolo,

Dar tot nu te-am aflat.

Am căzut de multe ori, legându-mă de tine

Dar tu ai insistat mereu să-mi dai o lecție nebună.

Acum, te iert, căci știu că nu exiști

Și sper din inimă că voi primi iertare

Pentru nechibzuința de care am dat dovadă

De la toți copiii mei pe care aș fi putut să-i am, dar i-am ratat.

 

Sursa photo Pinterest

Utopie

Mi-ar plăcea

Tare mult mi-ar plăcea să mă mut cu tine la țară. Într-o casă micuță, cu ferestre spre sud, cu o curte rotundă, plină de salcii. Mi-ar plăcea să creștem flori și legume în loc de copii. Nu pentru că nu-mi plac copiii, îmi plac, dar uite, dacă chiar îți dorești, am putea să luam de la alții. Sunt destui copiii părăsiți.

Mi-ar plăcea să avem și o scorbură mică, atât căt să-ncăpem amândoi.  Și să ne ascundem acolo de lume, atunci când mi se face teamă că nimeni nu mă iubește. Să stăm cu zilele-n scorbură, să ne uite acolo Dumnezeu, să privim cerul albastru printre clipele când privirea e-n gol. Să fim lipiți unul de altul, chiar dacă nimic nu vorbim, doar să simt că singurătatea nu-mi e povară atunci când lipsa încrederii în mine s-a dus. Apoi, după zilele lungi și grele, tu să-mi șoptești la ureche: “Liniștește-te! A fost greu, dar a trecut! Totul e bine acum!”

Mi-ar plăcea să alergăm peste dealuri, ba nu, tu să alergi și eu să zburd pe lângă tine, de bucurie. Să mirosim flori sălbatice până ne îngălbenim nasul de la polen și să ne amuzăm unul de altul.

Mi-ar plăcea să ne ținem de mână tot timpul, chiar și atunci când fizic nu e posibil. Timpul doar să ne mângâie existența, o zi de-a noastră să fie cât trei.

Mi-ar plăcea să îmbătrânesc  în pădure, printre păsări și lupi și cerbi. Să vorbesc cu pomii înfloriți despre tine, să le spun că n-am să uit niciodată chipul blajin. Ei nu știu că noi nu vorbim, doar rar și doar când suntem în scorbură.

Sursa photo Pinterest

Utopie

The man with no soul

În acea dimineață de primăvară, m-am trezit cu o dorință de început proaspăt, zăcea de prea multă vreme în adâncul ființei mele astfel încât n-am mai putut să mă prefac.

Mi-am spus că trebuie să-l iert. Indiferent cât de supărată am fost și sunt încă, trebuie neapărat sa-l iert. Ranchiuna asta îmi mănâncă toată energia, deși pe bună dreptate o simt, doar și-a făcut bagajele să plece și m-a lăsat așa, înmărmurită, cu certuri inexistente la mine în cap.

Poate că sunt un soi de om laș pentru că în toate situațiile în care, în mod firesc, un om reacționează cumva, eu rămân înmărmurită, trupul îmi e inert, doar mintea rămâne vie. Îmi reglez conturile cumva în cap, rememorări de conversații cu replici pe care aș fi vrut să le spun, dar nu le-am spus, tot timpul replicile bune îmi vin în minte după ce momentul propice s-a încheiat.

Așadar, m-am îmbrăcat subțire și am ieșit să-l caut, în acea dimineață proaspătă, numai bună pentru planul pe care îl derulam în gând. Știam exact unde locuiește, nu-mi rămânea decât să merg până la casa cu pricina și să-mi fac curaj să bat la ușă.

Am zăbovit un pic mai mult pe drum, cu seamă imboldul născut în mine de a ierta și a-mi vedea mai departe de viață, îmi răscolea emoțiile trăite cât timp fusesem încă împreună, parcă voiam să le mai țin acolo în suflet, la căldură, înainte să le dau uitării.

Tălpile picioarelor mele mergeau singure, nu-mi amintesc deloc vreun efort depus pentru a înainta pe străzi, spre casa lui, mai bine zis, pluteam emoționată și îngândurată.

Voiam să-i spun înainte de marea iertare, că este un ucigaș de sentimente, că pe ale mele le-a omorât prematur, asemeni unui femei care decide să-si omoare pruncul înainte ca acesta să prindă contur. Voiam să știe că o data cu plecarea lui, a făcut o gaură în mine, pe care nici un doctor nu o poate opera, fiindcă nu are cu ce să o acopere. Nu există transplant de sentimente. Și apoi să-i spun că totuși îl iert. Îl iert fiindcă am nevoie să mă știu împăcată cu el, am nevoie să mă gândesc la el ca la un prieten vechi care a plecat în altă țară, deși știu prea bine că el a plecat din frică, spre altcineva.

Mă luasem cu gândurile și nici nu mi-am dat seama că stăteam de câteva minute în fața porții lui, pregătită să bat la ușă, când, stupefiată observ că ușa este întredeschisă ca și cum cineva care locuia acolo știa că am să vin. Dar de unde? Eu nu mă confesasem nimănui despre ceea ce avem de gând să fac, nici măcar eu nu eram foarte sigură, în urmă cu câteva ore.

Am intrat în casă, cu greu, pentru că la intrare zăceau mormane de haine mototolite. Am fost nevoită să le așez în dulapul de lângăm ușă, mai mult pentru faptul că din cauza lor, aerul din încăpere avea un iz usturător sau poate aerul provenea de la resturile de mâncare mucegăită care lâncezeau în bucătarie, printre farfuriile murdare. Am spălat vasele, am aruncat la gunoi resturile de mâncare, și am îndepărtat de pe podea senzația de lichid dulce căzut pe jos. Am deschis ferestrele și am tras pe nas o porție de aer proaspăt de primăvară.

Mi se făcuse milă de omul care locuia acolo, nu mă așteptam să găsesc așa o toamnă încețoșată și înecăcioasă, metaforic vorbind bineînțeles, dar nu știam cu ce să compar sentimentul de putrefacție care pusese stăpânire pe toate camerele acelei case.

Am urcat scările la etajul unu și am văzut acolo mult mai multe uși decât îmi aduceam eu aminte, erau vreo douăzeci la număr, fiecare având câte o poză cu o figură de femeie, atârnată într-un cui. – Măi să fie, pozele acelea semănau toate cu pozele de profil a unor fete pe care le știam de pe Facebook. Am deschis o ușă, am pășit în cameră și am zărit în întuneric silueta fetei a cărei poză o știam. Am fugit să deschid și celelalte uși unde am descoperit alte siluete. – This is completely disturbing! Unde am ajuns? Unde este el?

Am vrut să fug de acolo, dar curiozitatea mă împingea de la spate să descopăr misterul acelei case pe care nu o știam deloc așa. Voiam să-l găsesc pe el, să-mi cer iertare și să plec.

Am urcat la mansarda casei cu o presimțire de rău aprope nefirească, speram printre altele, să fie și el acolo, măcar să știu ca este sănătos. Nici nu mai voiam să-l cert, mi se părea destul de grav ceea ce el trăiește deja.

În capătul holului, îi văd figura printre razele de soare care intrau în încăpere prin crăpăturile din acoperiș. Era nebărbierit și îmbrăcat foarte sumar. Îi fac semn cu mâna dar el nu reacționează în nici un fel. Mi-a trecut prin cap ideea că poate nu mă vede, așa că m-am apropiat de el. Atunci mi-am dat seama că el de fapt nu vrea să mă vadă, îmi ignoră prezența cu o tenacitate demnă de școala de teatru. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre etajul unu, eu mă țin după el, deja mă ofitcam fiindcă bătusem atâta drum iar el nici nu se sinchisește să mă salute, măcar.

Deschide una dintre uși, intră în camera fetei iar eu, din nou înmărmurită, observ din hol, un ritual aproape nefiresc de ireal, care se derulează între cei doi, fără nici cea mai mică jenă de prezența mea acolo. Omul acela pe care eu nu-l mai cunoșteam, era un fel de Dorian Grey, își lua porția de apreciere în cel mai animalic mod posibil.

Atunci am înțeles, deși groaza celor văzute îmi lăsa senzația că nu mai gândesc limpede,  unii oameni pur și simplu trăiesc pentru a fi apreciați. Aprecierea este un fel de hrană spirituală pentru ei. And this is all they know. Apreciere, apreciere, apreciere.

Utopie

Nucul și copilăria

Sunt aproape sigură că realitatea din capul nostru nu este aceeași cu realitatea în care trăim. Eu mi-s expertă la negarea vieții reale, doar am făcut asta încă de când eram mică. Nu știu sigur însă de ce. Nu este vorba de vreo boală de natură psihică, am fost la psihiatru și se pare că nu este ceva patologic. Pare-se că imaginația îmi este mult prea bogată. Sufăr de scenarită cronică.

Îmi amintesc zilele de caniculă, vara, eram micuță și rămâneam peste vacanță în orașul natal, bunicii mei deja erau cu mine în casă, așa că nu aveam unde să plec mai departe de Brașov. Băteam maidanul cât era ziua de lungă și contemplam la viața pe care mi-ar fi plăcut să o am.

Îmi făcusem prieten un nuc din curtea spitalului și mă cocoțam în el ca la hotel. Aveam în buzunarele pantalonilor scurți, îndesate și mototolite, bucăți de hârtie pe care le consideram bani. Plăteam cu ele șederea la hotel și lăsam bacșiș gras întotdeauna. Mare acrobată zăcea în mine, coboram și urcam nucul de câteva ori pe zi pentru că îmi aminteam că trebuie să cumpăr mâncare și să gătesc cum fac oamenii mari.

Fugeam repede la cofetăria din colțul blocului, unde mă cunoșteau toate femeile care lucrau. Scoteam din buzunare foi de hârtie și ceram cu nonșalanță o savarină și un fruco. Doamnele se amuzau copios pe seama mea, dar eram așa drăgălașă încât puneau mână de la mână și mă serveau cu tot ce îmi doream. Nu știau ele ce mâncăcios sălășluiește în mine. Puteam să înghit trei prăjituri aproape pe nerăsuflate și să beau două sucuri, instant.

Bunică-mea mă găsea adesea în galantarul cu prăjituri când venea de la muncă. Pleca dimineața devreme la serviciu și îmi spunea înainte să iasă din casă să nu dau drumul la ușă la nimeni pentru că a auzit ea că prin zonă se fură copii. Locuiam la parterul blocului iar în scară, lângă ușă aveam un scăunel mic pe care mă urcam să pot ajunge la ială să deschid ușa. Veșnic aveam cheia legată de gât chiar și când dormeam.

Când pleca schimbul doi îmi era cel mai frică să intru în casă pe întuneric. Deschideam ușa și aprindeam toate luminile din casă din câteva mișcări. Mă băgam sub plapumă așa îmbrăcată și începea delirul. Elefanți zburători mă vizitau prin camera, tot felul de vietăți își făceau apariția iar eu mă uitam la ele stupefiată, ca la o piesă de teatru. Apoi adormeam.

Rar mai prindeam câte un copil prin fața blocului, toți prietenii erau ba la mare, ba la țară, așa că m-am bazat pe prietenii imaginari. Îi ordonam de la mic la mare și îi puneam să facă ture de bloc, face bine mișcarea, așa îi păcăleam să se urnească din loc. Alergam și eu o dată cu ei și mereu câștigam întrecerea. Și-mi plăcea să fiu cea mai bună.

Vecina mea, tanti Stoica mă urmărea de pe geam cum mă agitam toată ziua, apoi mă chema sus la ea și-mi făcea un șpriț. Ne uitam amândouă la desene animate fiindcă acasă la mine nu aveam televizor. Îmi amintesc și cum mă certa să nu-mi mai rod unghiile, să nu mai trag de buza de jos fiindcă într-o zi n-o să mai pot închide gura. Ea mă voia o domnișoară finuță dar eu eram un băiețoi grosolan, râgâiam și râdeam și eram plină de țărână din cap în picioare.

După cum spuneam, cred că toate aceste lucruri s-au întâmplat la un moment dat în viața mea, nu pot fi însă cu certitudine sigură, la fel cum nu sunt sigură dacă viața din capul nostru există cu adevărat.

Sursă photo Pinterest

Utopie

Ochii

Într-una dintre plimbările pe care obișnuiam să le fac zilnic, m-am regăsit pierdându-mă pe alei de pădure, alei uitate de oameni, umblate doar de vietăți specifice zonelor sălbatice. Era vară, o zi de caniculă, de aici nevoia de a adulmeca răcoarea copacilor.

Am mângâiat pomii, am sărutat frunzele și mi-am făcut culcuș pe pământul moale și cald, la umbra unui pin. Am zăbovit acolo, în nesimțire. Am închis ochii și am strâns iarba în pumni. Printre crengile copacilor, cerul albastru îmi clătea irisul de toate impuritățile. Nori pufoși și jucăuși tranzitau când și când bucățica de albastru pe care o zăream și contrastau fantastic cu verdele acelor de pin.

Trilurile păsărilor îmi compuneau cea mai frumoasă melodie, o ascultam cu setea aceea pe care o ai după o ora de alergat, în toiul verii. Îmbinarea culorilor din jurul meu îmi lăsa senzația ca respir aerul dintr-un tablou impresionit de-al lui Monet. Inspiram pace și expiram liniște. Natura, din totdeauna a avut asupra mea efectul de ieșire din corp. Acolo, printre crengi de copaci, fizicul îmi dispare, rămâne doar sufletul care zburdă orgasmic printre flori, pomi și păsări.

O siluetă, puțin cam difuză, își face apariția în zare. Se apropie rapid de iubitul meu pin și recunosc înfățișarea unui bărbat. Privirea lui, ajunsă destul de aproape de mine îmi taie subit respirația și îmi da un tremur nefiresc. Ochii aceia mari, albastru închis, rămân ațintiți asupra mea și mă fac să mă simt dezgolită de toate adevărurile pe care le-am ascuns bine prin mine, numai eu știu cu câtă truda și îndemânare. Acolo în secunda aceea care a durat cât o viață, omul acela pe care nu-l mai văzusem niciodată, știa totul despre mine, fără ca eu să fi depus vreun efort.

Ciudat însă, este faptul că, și eu la rândul meu, am simțit că știu totul despre el. Eram muți amândoi. Ne pricepeam doar să ne privim. Nu mai voiam să plece. Știam că dacă va pleca, va lua cu el o bucată din mine. Îmi este familiar să mă simt pe mine ciopârțită dupa plecările oamenilor din viața mea și nu mai voiam să cad pradă din nou acestei senzații.

Ochii aceia pe care i-am văzut pentru prima oară, s-au ștanțat definitiv în memoria mea. Nu culoarea lor m-a fascinat, cât expresia și blândețea lor. Din ei, izvorau raze de bunătate care atingeau suav fiecare părticică din corpul meu aproape inexistent. Am plâns de fericire și m-am întregit pe mine ca om din acele priviri care au apărut din neant lângă mine.

Mi-am ridicat privirea spre cer, am tras aer adânc în piept pentru ca voiam să ies puțin din intesitatea momentului. Apoi am căutat ochii să mă hrănesc din nou cu ei dar ei dispăruseră. Am văzut printre copaci silueta care se depărta de mine și am început să alerg după ea. Voiam să-mi recuperez bucata din mine. Îl urmăream prin pădure sau cel puțin așa cred, fiindcă la un moment dat am avut senzația că de fapt, el este cel care mă urmărește.

Am ieșit din pădure, mergând în spatele lui, decisă să intru în prima cafenea de pe stradă pentru a mă asigura că și el mă urmărește pe mine. Dacă era așa cum bănuiam ar fi trebuit să se oprească din mers și să aștepte în fața cafenelei sau să intre acolo și să-și comande ceva de băut. M-a așteptat afară, iar din spatele ușii de sticlă a cafenelei puteam să-i văd nerăbdarea. Am terminat rapid de băut ce îmi comandasem și am ieșit afară după el. Din nou dispăruse.

Nu-mi era deloc confortabil sentimentul de panică care mă cuprinsese. M-am uitat disperată de jur împrejur și m-am gândit că asta a fost tot. Pot să plec liniștită acasă, cu gaura imensă din piept și să aștept până se vindecă, doar știam cum se face.

A fost în zadar încercarea de a-mi distrage atenția de la căldura ochilor lui. Cu cât mă încăpățânam să-i uit cu atat reveneau în memorie cu o forță mai pătrunzătoare. Am căutat pe străzi, am vrut să-i înlocuiesc cu altceva. Inutil.

Drumul până acasă a fost un calvar, un amalgam de amărăciune combinat cu deziluzie și furie pusese stăpânire pe mine. Ajunsă acasă, într-un final, îl văd acolo sprijinit de ușă. Zâmbind îmi întinde o mână și-mi spune:  – Chiar credeai că te las?

 

Utopie

Copilul

Dragi copaci,
Sunt conștientă și convinsă de faptul că nu sunteți obișnuiți să vi se adreseze cineva atât de direct și atât de uman. Am venit la voi pentru că vreau să vă cer o mână de ajutor. Păreți foarte stabili emoțional, în acord cu propria natură, motiv pentru care am îndrăznit să apelez la voi. Știu, e ciudat pentru voi să comunicați cu o făptură neînsemnată ca mine, dar promit să relatez toată întâmplarea cu lux de amănunte dacă și voi îmi promiteți că mă veți asculta.

Era o zi obișnuită de toamnă cu diminețile geroase și după-amiezile blânde și portocalii. Una dintre acele zile în care pleci de acasă îmbrăcată bine dar, după câteva ore de plimbare renunți pe rând la palton, bluză și rămâi doar în tricou. Îmi place teribil să umblu pe străzi, chiar mă gândeam acum câteva zile că, dacă s-ar inventa un job de plimbat pe străzi, aș lua cu siguranță cel mai mare salariu. Nu contează vremea de afară, eu umblu fie de-i ploaie, zăpadă sau vânt. Admir casele, pomii, oamenii, admir soarele, cerul si păsările. Inventez povești din gesturile oamenilor dar mă regăsesc suferind o dată cu ei, de vină sunt chipurile ponosite de griji și tristețe, pe care adesea le observ în ciuda zâmbetelor. Pentru mine plimbatul pe strazi este ca o putere magica venită în ajutor atunci când nu mai am putere și suflu să fac față nedreptății. Ies la plimbare și dispare orice urmă de mâhnire din sufletul meu, orice grijă sau gânduri care de multe ori mă țin legata de pat incapacitată să fac vreo mișcare.

Așadar, mă plimbam pe la Pietrele lui Solomon, cu jumătate din hainele luate de dimineață pe mine, în mână, de aici mersul strâmb pe care-l aveam. Respiram aerul proaspăt de toamnă târzie și îl simțeam ca pe un aer purificator, venit acolo in vale, de la facerea timpului. Ascultam trilurile păsărilor și eram pentru prima oară după mult timp, în acord cu toată ființa mea. Doar în natură am reușit să am așa o performanță.

În fața mea mai spre cartierul Schei, deodată observ că se întinde în vazul tuturor trecătorilor, o fastuasă înmormântare. O înmormântare cam demodată. Dricul era de fapt o căruță, trasă agale, de doi cai albi. Oamenii prezenți purtau veșminte din altă epoca, femeile aveau rochii lungi și bufante, negre, care contrastau fantastic cu stratul de pudră alb, de pe față. Bărbații și bătrânii aveau fața acoperită cu un material gri, ud de la lacrimile de pe față. Copiii, în schimb, dansau și cântau, îmi părea ca un fel de ritual, văzând totul, așa de departe.

M-am apropiat pentru a putea vedea mai bine cine este persoana care a murit. M-am gândit că moartea asta, este doar un punct suspendat într-o mare de întâmplări care ni se perindâ prin viață. Un punct încărcat de conotații și superstiții menite să terifieze absolut totul și să paralizeze în noi, orice umbră de nădejde.

În căruța dric, un trup firav cu pielea transparentă, ca de bebeluș ființa în tăcere. M-am uitat mai bine și m-am înspăimântat când mi-am dat seama că trupul acela sunt eu când eram mică. Deși nu puteam să văd bine culoarea ochilor, albastru de voroneț, pentru că erau închiși, m-am recunoscut după mimica feței. Mereu tristă și totuși jucăusă, cu acea căutătură blândă.

– Doamne, trupul acela sunt eu! am urlat așa în mine, vreo câteva minute. Sunt eu, dar eu totuși sunt vie. Cum e posibil? Poate am murit peste noapte, totul este vis. Năluci. Apoi, fără vreun efort intelectual, m-a străfulgerat ideea, că acel copil mort a fost omorât, eu m-am omorât. Și că, o data cu el am scos afară din mine toata neiubirea de copil prin care am fost nevoită să trec. Sufletul meu a tîșnit afară din el, asemeni unui furuncul, tot puroiul acumulat de la oamenii mari, cei care și-au abandonat și sacrificat propriul copil pentru propria fericire.

Un sentiment de eliberare și de exaltare a preluat controlul trupului meu. Am știut că din acel moment, nimic nu va mai fi la fel. Adultul care tânjea după orice frântură de iubire, de acum, își va furniza propria iubire, direct din interior.

De aceea, dragii mei copaci, vă vorbesc vouă acum, ca unor oameni. Vreau să vă cer voie să mă lăsați să îngrop copilul mort, printre voi. Vreau să fiu sigură că din acel copil vor crește vlăstari de speranță și de nădejde, că acei vlăstari vor deveni mari și vor rezista timpului așa cum faceți voi, dragii mei copaci.

Sursa photo Pinterest

Utopie

O zi ca oricare alta

Era într-o joi, dintr-un decembrie înfrigurat. M-am trezit de dimineață pentru a merge la vizitele săptămânale de la spital. Reușisem să mă trezesc mai devreme decât de obicei cu gândul să nu mai ajung iar ultima și să pierd pe acolo toată ziua. Ceva sau cineva mă împingea de la spate parcă, aveam foarte multă energie pentru un om care a detestat toată viața trezitul de dimineață. M-am îmbrăcat robotic, mi-am dat cu trafaletul pe față, așa îmi plăcea să denumesc operațiunea de machiaj, care întra-adevăr mă schimba complet, nemaiavând pic de par pe mine înainte de trafalet. Am baut o cafea, deși mă mustra puțin conștiința ca merg la analize cu o cană de lichoare neagră în stomac. Am zburat pe ușă direct în taxi și i-am indicat domnului de la volan să mă ducă la Sf. Constantin.

Afară crăpau pietrele de frig ce era, pe stradă nu am văzut țipenie de om. Fumul din hornurile caselor se unduia spre cer, până se pierdea în văzduh. Ajunsă în fața spitalului, am coborât energic din mașină si am rupt-o la fugă pe scările de la intrare.

În spital, o beznă de nedescris era așternută peste toate pupitrele din fața ușilor culisante. -Măi să fie! mi-am zis, – Sigur oi fi nimerit bine? Un miros foarte diferit față de ce eram obișnuită să adulmec diminețile, m-a învaluit imediat ce am reușit să fac doi pași spre liftul din hol. Pulsul începuse să-și facă de cap singur, dar trebuia să merg mai departe, doar era zi de tratament.

La etajul unu al spitalului, tot beznă. – Băi ce bine că am bricheta la mine, să fac puțină lumină, poate doar s-a luat curentul. Cu mâinile înghețate am scăpărit bricheta. În lumina difuză pe care reușisem să o propag pe pereții încăperii, am început să vad tot felul de siluete care se plimbau grațios pe lângă mine. Nici una dintre ele nu-mi era cunoscută. – Doamne, unde sunt? Ce mă fac? Am continuat totuși să merg până în fața cabinetului domnului doctor, am ciocănit timid, apoi am intrat.

În scaunul în care cu o săptămână înainte ștampila si elibera rețete, prea-bunul meu medic, astăzi își avea locul un Sfânt. Am dat mai tare volumul la gaz si mi-am fixat privirea pe el. Avea ochii mari de tot si albaștri, o silueta slăbuță cu o consistență diafană. Ne holbam unul la altul, eu cu teamă, el cu iubire.
– Știți, am venit la tratament, dar cred că am greșit spitalul! am spus, ciudat însă că vocea mea nu se făcea auzită. Am urlat din nou – Știți, am venit la tratament, dar cred că am greșit spitalul! Nimic.
Sfântul a facut un gest cu degetul, moment în care m-am trezit direct în salon, singură în întuneric. Bricheta îmi scăpase pe drum probabil, fiindcă nu o mai aveam în mână. Picioarele au început să tremure iar broboane de transpirație îmi curgeau pe șira spinării. – DE CE AM BĂUT EU CAFEA? DE CE?, sigur de la cafea am halucinații.

Țintuită pe scaunul mare de piele, dibuiesc lângă mine o altă siluetă care ținea în mână o tavă imensă plină cu fluturi. A lăsat tava pe noptieră, a bătut din palme si o lumină orbitoare și-a facut apariția în toată camera. Fluturii mari au început să zboare prin salon. Fluturi albaștri cu puncte verzuli, fluturi portocali, fluturi violet, doamne ce frumusețe. Dar stai! De unde fluturi în luna decembrie? Am luat-o pe ulei, sigur. Silueta s-a scotocit prin buzunare și a scos perfuzia de chimioterapie. M-am liniștit, am început să cred că poate totuși m-am trezit prea de dimineață și n-am lăsat visul din somn să se termine.

Când ce să îmi fie dat să vad? Din perfuzia roșie, se ramificau multe pene albe de porumbel. Pene care îmi atingeau ușor corpul firav și tremurând. Exaltare totală. Spa, masaje de relaxare, orgasme multiple toate senzațiile astea la un loc mi-au învăluit spiritul. Uaaaaa! Ce bine e la spital, am să vin zilnic. Fluturii zburau, penele de porumbei îmi gâdilau existența, fulgi de zăpadă și-au făcut apariția, ca niște cristale mici sclipeau în lumina orbitoare din cameră.

Nu știu cât a durat totul pentru că la un moment dat am pierdut noțiunea timpului. Nu mai știam dacă este zi sau noapte, vară sau iarnă, daca sunt bolnavă sau sănătoasă, dacă întâmplarea asta avea să se termine, pierdusem firul existenței monotone. Am fost dată peste cap de Sfinți, de siluete, de fluturi și de orgasme.

Am închis ochii, voiam să traiesc doar din senzații. Voiam să rămân așa suspendată în neant, printre vietățile alea calde, acolo unde până și chimioterapia este un fel de masaj al sufletului.

Am deschis ochii și m-am văzut din nou în taxi, șoferul mă întrebă nervos unde să mă ducă. Pe drum mi-a spus că m-am urcat în mașină și am stat cu ochii închisi vreo 10 minute, fără să scot un cuvânt, doar cu un zâmbet pe față.

Am ajuns acasă, pe scări m-am întrebat touși, ce au însemnat toate astea. Am luat-o razna? Delirez? Cât timp a trecut de când am plecat?

Am intrat în casă unde mă aștepta bunicămea cu un pachet în mână. Era o icoana cu un Sfânt, învelită într-un ambalaj plin cu fluturi mari și albaștri.

Utopie

Despre cum să fim mai buni

Să fim buni, pe această afirmație joacă dracii țonțoroiu cel mai aprig. După cum spunea un om tare desculț la minte : „Să fii bun, este investiția cea mai usora cu dobânda cea mai mare.”, un act de egoism, deci. Mi s-a spus de multe ori să fiu mai bună, să fac mai mult bine, am preluat sfaturile ad litteram și m-am dat de ceasul morții să fac să fie bine, luptându-mă în paralel cu trăirea interioară de a fi un om rău. Zic, luptându-mă în paralel, pentru că aparent nu e suficient niciodată pentru cineva, să fii bun. Trebuie să fii bun în contextul prezentat de el și în detrimentul ideilor lui.

Este cel mai ușor să accepți invitația cuiva de a face o ieșire împreună și a-i asculta povestea de viață, e mult mai ușor decât să refuzi, în orice caz, deși știi clar că nu vrei să petreci timp cu persoana respectivă, dar vrei să fii bun. Terenul propice pentru ieșirea la iveală a unor caracteristici mult mai josnice precum repulsia, iritarea și blestemul asupra faptului de a fi ieșit cu el. Acesta este doar un exemplu mai simplu care mi-a venit în minte, acum.

Cea mai perfidă formă de manipulare a semenilor este această expresie „trebuie să fii mai bun”. Este perfidă în primul rând, pentru că nici măcar cel care manipulează nu realizează ce face de fapt. Și apoi te regăsești înlănțuit cu bile mari și grele de picioare, pe care nu vrei și nici nu poți să le cari după tine.

Să fii bun că să te iubească lumea, să fii bun ca să primești recunoaștere, să fii bun ca să ajungi în Rai. Și uite așa trufia își face loc, încet și sigur, cu primul act de mărinimie pe care îl faci conștient pentru ce îl faci, ca să ai parte de ceva, mai bun.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Muzica

Muzica, intră exact acolo unde trebuie şi te face să nu te mai gândeşti, e un soi de meditaţie cică, nemaigândind, corpul  se armonizează  cu mediul şi începe să se mişte împreună cu el, aşa a luat naştere dansul, cred, atunci când dansezi ai cea mai înaltă vibraţie, nimic negativ nu trece prin tine.
Dacă mă gândesc la poveştile prin care se spune că dansul a stat la baza multor iubiri, aş putea spune că în iubire nu mai gândeşti, doar simţi, te armonizezi cu mediul, cu universul.
Interesant că am scos asta din mine, pentru că stau şi mă gândesc ce este de fapt universul şi de ce vorbim atât de mult despre el? La fel şi cu iubirea, se spun o grămadă de poveşti cică tot ce ne înconjoară este ea, oare? ştim noi de fapt sau eu, ce este iubirea şi universul,  când de cele mai multe ori nu vedem mai departe de propria persoană? Am auzit şi poveşti de genul, că tot universul este în noi, deci acolo ar trebui să fie şi iubirea, universul+iubirea+încă ceva=NOI. Da, tare, în cazul asta poate doar trebuie să ne reamintim, că iubirea este în noi şi nu trebuie să o căutăm în afară, oaaa, îmi place ideea, de fapt aşa este, că tot ce facem noi se reflectă tot asupra noastră. Dacă iubim pe cineva de fapt ne iubim pe noi, dacă ne purtăm într-un anume fel cu cineva de fapt cu noi o facem.
Ziceam la un momendat cuiva care se simţea singur, să se gândească dacă el la rândul lui face pe cineva să se simtă singur, când mi-am dat seama de chestia asta am avut remuşcări, fiindcă m-am gândit la bunicamea, o fac de atâtea ori să se simtă singură. Dar oare astea nu sunt decât aşteptări? Să aştepţi să te bage cineva în seama, apoi să te bage şi mai mult în seama, apoi să devii dependent, să te obişnuieşti şi să îl învinuieşti pe celălalt că nu se comportă cum te aştepţi. Când iubeşti laşi totul să curgă dai din tine tot şi nu aştepţi nimic, conform teoriei cică se întoarce. Din ce am văzut eu până acum în practică, nu prea se poate, doar pe perioade nu foarte lungi. Şi cu restul timpului în care nu putem ce se întâmplă? Sau stai, că nici timpul nu există, şi atunci cum măsurăm cum şi cât iubim? IUBIREA ESTE ÎN NOI…NOI SUNTEM IUBIRE, da, înţeleg acum, exact aşa cum suntem noi acum în momentul de faţă cu tot ce este bun cu tot ce este rău, suntem. Suntem=iubire. Simplu.

Sursa photo: Pinterest

Utopie

Lumea cu eticheta

Se trezeste de dimineata, merge la baie, da drumul la apa sa curga in chiuveta si se aseaza pe buda bucuroasa ca nu ii aude cineva sunetele provenite din neputinta de a se relaxa. Trage apa, expresia fetei ii tradeaza gandurile anxioase cu privire la ziua care sta sa inceapa dar care nu va fi cu nimic diferita fata de celelalte zile care au trecut. „-Nu-i nimic!”, isi spune, se uita in oglinda pe jumatate aburita de la apa calda scursa in chiuveta, isi da doua palme pentru revigorare si isi repeta obsesiv: „Sunt frumoasa, sunt frumoasa, sunt fericita, sunt sanatoasa…” exact asa cum a auzit de la altii ca se face. Iese din baie, se imbraca, se incalta iar inainte de a pleca isi pune masca pe fata. In drum spre serviciu ii vin in cap imagini de cand era mica, cum ii facea baie mama ei, intr-o cadita de plastic pusa pe doua scaune in bucatarie si cum tipa de durere la fiecare incercare a mamei de a-i baga piaptanul prin par. O figura a unui om din autobuz ii aminteste de colegul de banca pe care l-a iubit fara  sa-i spuna. Nu intelege de ce starile, gandurile si amintirile care ii traverseaza sporadic ecranul mintii si al inimii sunt toate negative. „Poate ar trebui sa merg la terapie la autocunoastere”, dar se consoleaza cu faptul ca oricum nimeni nu o vede, doar poarta o masca incredibil de reala, pe care scrie cu pix fara culoare exact unde lucreaza si ce meserie are, prinde putere, simte cum cifra de afaceri a firmei ii creste valoarea ei ca persoana si ii contureaza sigur viitorul. Nimic nu mai conteaza din ceea ce acum o ora ii desfiinta universul, acum a intrat pe usa viitorului ei sigur, unde nimeni nu stie ce face ea fara masca, dar toti ii respecta prezenta la munca.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/