Browsing Category

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Scrisoare către tata

Dragă tată,

Iartă-mă pentru că îndrăznesc să mă adresez ție așa de familiar, știu că nu ne cunoaștem. Ce mai faci? Îți merge bine? Mi s-a spus că sunt copilul tău.

Când eram mică, tata era bunicul. Mă ducea la orășelul copiilor și îmi cumpăra portocale. Odată l-am supărat, mergând cu el de mână pe stradă am pierdut punga cu portocale pe drum, s-a supărat fiindcă erau scumpe și se găseau greu. Bunica era mama, mama era Egela. Semăna cu Angela Similea, iar eu am crezut că e ea. Le spuneam vecinilor de la bloc că mama mea e cântăreață și când venea în vizită la noi o puneam să cânte așa cum vedeam la televizor. Era înaltă și frumoasă, mă uitam la ea ca la o prințesă.

Bunicul s-a dus, aveam 6 ani, am rămas cu bunica. Am încurajat-o cum am putut. I-am spus să nu mai fie supărată că de acum nu ne mai ceartă nimeni dacă pierdem pungile cu portocale.

Bunica îmi povestea despre tine fiindcă o întrebam eu. Îmi spunea că ești deștept, că ai terminat o facultate grea. Îmi mai spunea că semăn cu tine, la mers, la râs, la ochi, la nas. Eram bucuroasă.

În anul acela am început școala. Copiii au început să pună întrebări, la fel și învățătoarea. Mă întrebau cine este tatăl meu. Nu prea știam ce să le răspund. Apoi a venit revoluția. Am mers cu bunica să cumpărăm cozonaci pentru Crăciun. În parcul Tractoru, ne-au controlat sacoșele, bunica a zis să mergem mai repede ca să nu ne fure comuniștii cozonacii.

Uneori mă băteam cu copiii de la bloc, mă amenințau că vin cu tatăl lor. Îi băteam întotdeauna, să știi, fiindcă eram un copil voinic. Când le-am spus că vin și eu cu bunica au râs de mine.

Vecinele de la bloc vorbeau despre mine că sunt copil din flori și că sunt săraca. Mie îmi plăcea natura, mă înveseleam să fiu copil din flori.

Mama nu prea vorbea despre tine, iar eu nu aveam curajul să o întreb, aveam impresia că o supăr.

Mă gândeam adesea la tine, tată, oare cum arăți, cum îți sună vocea, speram să fii un om bun, mi te imaginam înalt și deștept. Aveam zile când stăteam pe canapea în sufragerie și îmi imaginam că ai venit să mă vezi, ne jucam amândoi, apoi venea bunica de la serviciu și mă găsea ascunsă în lada de lenjerie de pat. Îmi zicea că stăteam acolo cu orele. Îi era teamă că într-o zi am să mă sufoc.

Voiam să cresc mai repede mare ca să pot să vin să te caut.

Apoi am crescut, am început cu adevărat să-ți simt lipsa. Tot așteptam să vii, dar nu veneai. Am crezut că sunt un copil rău, deaia nu mă vrei. Vorbeam cu tine în capul meu și te rugam să vii. M-ai auzit, oare? M-ai auzit când plângeam nopțile fiindcă nu mă puteam identifica cu nici un tată? Plângeam fiindcă vedeam la prietenele mele ce bine e să ai un tată, voiam și eu să am. Dar tot n-ai venit.

Păstram ca pe o comoară singura poză pe care o aveam cu tine. Erai îmbrăcat în militar, eram mândră că ai făcut armata. Într-o zi am rupt poza. Apoi mi-a părut rău. Am încercat să te uit. Dar prima dezamăgie în iubire pe care am avut-o m-a adus înapoi cu gândul la tine.

Am mers și eu la facultate. Bunica îmi zicea că sunt deșteaptă ca tine. Uneori îi mințeam pe oameni că mă cheamă Livia, de la Liviu, ca pe tine. Te uram și te iubeam, tată. Trăiam într-o controversă continuă.

Apoi, m-am îmbolnăvit. Atunci mi-a fost frică, nu avea cine să mă apere. Nu avea cine să-mi spună că o să fie bine. Mi-a fost teamă că voi muri, fără să te cunosc. Apoi, te-am căutat. Au fost cele mai frumoase 20 de minute din viața mea. Am văzut că sunt într-adevăr copia ta fidelă. M-ai păcălit că o să se schimbe totul de acum, iar eu te-am crezut.

Ai fi fost mândru de mine, să vezi cum bolnavă fiind, nu m-am lăsat. Am muncit mult ca să mă pot întreține și nu am spus oamenilor de boala mea. Recunosc, golul din suflet, nimic din lumea asta nu l-a putut umple. Dar te-am iertat, tată.

Iartă-mă și tu, tată. N-am vrut să fiu un copil rău.

Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată

Septembrie, 2013

Când te indrăgostești de o altă persoană, adesea există o experiență de intensă încântare, la începutul relației. Pare ca și cum ceva se deschide larg în fața ta, ceva care pentru multă vreme a fost ascuns și care poate fi deblocat numai prin aspectul acelui celălalt.  Alți oameni par să nu observe acel ”ceva” din tine, dar persoana pe care o iubești trezește frumusețea nudă a cine ești. Pasiunea și entuziasmul pentru viață se întoarce, te simți văzut și iubit și vei experimenta propria ta profunzime – minunea a cine ești. Asta este ceea ce se experimentează în iubirea nebună. Și deși pare să aibă legătură cu celălalt, ea are legătură doar cu tine, cu ceea ce celălalt trezește în tine și care este ceva delicios, este un miracol! Se pare că numai atunci te inzestrezi și simți cât de mult ai de dat și cât de mult poți fi iubit.

De obicei în acel moment, oamenii se intoxică cu venerația și minunăția acestei iubiri nebune pe care ei o experimentează și, orbește, se atașează de cea/cel care a trezit acest sentiment în ei. Ea sau el are ”bagheta magica” în mână, și ceea ce de prima dată a condus la o revelație și la un sentiment de iubire față de tine însuți cât și față de celălalt, gradat va duce la o migrare din tine însuți în timp ce devi tot mai concentrat pe celălalt.

Apoi începe o luptă cu celălalt. Vei dori să posezi acea parte din celălalt care te face să te simți atât de bine. Adeseori și celălalt face același lucru cu tine și amândoi veți deveni extrem de confuzi datorită acestui joc de-a trasul-de-funie. În acest fel, cel mai bun lucru pe care îl poate oferi unul celuilalt, în cele din urmă devine cel mai rău, și anume gelozia, dependența și lupta pentru putere. Aceasta este o cădere extrem de dureroasă pe care aproape toată lumea a experimentat-o.

Când te iubești pe tine însuți, este mult mai ușor pentru tine să vezi cealaltă persoană într-o perspectivă autentică. Nu vei mai lua atât de personal lucrurile uneori ofensatoare sau jignitoare pe care el sau ea le spune sau le face. Acțiunile și reacțiile lor le aparțin, și devine mai ușor să nu răspunzi la ele prea emoțional. Cealaltă persoană nu mai este responsabilă pentru mântuirea sufletului tău.

Cam asta am vrut să-ți explic uneori când îți spunem că nu trebuie să te concentrezi pe mine, eu sunt bine oricum, cu fricile, trăirile, experiențele mele, desigur e mai ușor când e cineva alături și poți să discuți despre ceea ce simți și trăiești, însă devine complicat când celălalt și le asumă și se simte responsabil de fiecare gest sau cuvânt implicat.

Mai vream să-ți spun că teama mea vis-a vis de această relație cu tine, este că la un moment dat tu să simți că te-ai consumat pentru că acorzi prea multă atenție și simți că nu se întoarce la tine și în acel moment cred că poate să existe o răbufnire. Ideea nu este să tragem energie de la celălalt pentru a ne susține existența ( trăiri, sentimente, etc) pentru că după cum ți-am mai spus, din punctul meu de vedere singura sursă de energie valabilă este de la Cel care ne-a creat.

Astăzi controlul la medic m-a făcut să-mi dau seama de un lucru foarte important, ideea de control medical este pentru că angajatorul să fie sigur că merge la drum mai departe cu o persoană aptă, ceea ce mi se pare foarte corect, păcat că aceste lucruri se fac superficial. Așa este și în viață de zi cu zi, când intri într-o relație este bine ca cei doi oameni să fie apți și conștienți de ei, în primul rând, altfel relația va șchiopăta și se va ajunge la un final în care nu se mai știe care ce si cum a greșit pe parcursul ei sau relația nu ajunge la final din teama de a nu rămane singur si lipist de energie, ceea ce este cam de căcat.