Browsing Category

Pești cu Cancer

Pești cu Cancer

Păduchii

Am fost un copil păduchios. Eram trimisă frecvent de la școală – acasă, pentru că eram plină de păduchi. Mi se spunea să nu mă întorc înapoi în clasă până nu scap de ei. Îmi amintesc pasaje în care băgam mâna prin păr și îl prindeam de viu mergând pe pielea capului. Îmi amintesc și pieptenul cu dinți deși, așa se numea, stând pe marginea chiuvetei de la baie, pregătit să-și facă loc prin parul meu, des și el. Bunică mea a fost nevoită să mă radă în cap pentru a mă scăpa de păduchi, lindeni și toată fauna care își făcea veacul prin părul lung și creț. Cred că dezvoltasem o specie mutant, fiindcă clasicul petrol nu mai avea efectul dorit.

Nu știu ce era mai rău, să fiu rasă în cap sau să fiu plină de păduchi.

Poate într-o zi o să se descopere vreo paralelă între păduchi și cancer, ambele maladii te lasă fără păr, asta e sigur.

Noiembrie 2014
Această lună am să o trec în calendarul minții mele ca fiind una dintre cele mai frumoase luni din viața mea. Am petrecut-o făcând curățenie. Am șters faianța, aragazul, pereții, podelele, am reconfigurat mobila, am și vopsit-o pe alocuri, am cumpărat dulap de haine și mașină de spălat. O luna întreagă, full time job de lustruit și curățat.

Toate lucrurile astea le-am făcut împreună cu el, munceam toată ziua iar seara ne hlizeam, dansam, cântam, ca niște pui de țigani, murdari de funingine și praf. Ne făceam planuri pentru viitor, poate singurele planuri făcute vreodată de mine.

Am respirat amândoi aerul proaspăt al căsuței noastre uitate de lume. Am gătit prăjituri pe care le admiram minute în șir înainte să le mâncăm. Stăteam mult în casă pentru că era bine.

Cumva, simțeam că sunt în sânul familiei mele nou născute, protejată de toate relele de după zidurile mari ale curții.

Ianuarie 2015
Primele certuri, primele zile în care nu vorbeam cu orele, unul cu altul, primele lacrimi adevărate de deznădejde și furie. Dar și împăcările erau dulci. Poate petreceam prea mult timp împreună, eram ca doi frați siamezi, absolut tot ce făceam avea legătură cu celălalt și invers.

Mai 2015
M-am angajat la două ONG-uri din Sibiu, eram bucuroasă și entuziasmată de domeniile noi în care aveam să investesc timp. Umanistul din mine, ascuns bine de contabilul din mine, și-a dorit de-a lungul timpului să iasă la suprafață, acum era ocazia perfectă.

Iunie 2015
După o excursie cu bicicletele la Ocna Sibiului și stat o zi întreagă în soare, am ajuns acasă și mi-a fost foarte rău, am crezut că am făcut insolație, oricum era destul de plauzibil.

După o săptămână, insolația, persista, așa am ajuns la urgențe în Sibiu, cu o stare de rău destul de greu de suportat. Le-am povestit despre diagnosticul meu pus în urmă cu câțiva ani, au spus că nu are nici o legătură una cu alta, mi-au dat o rețetă cu pastile și un diagnostic de toxinfecție alimentară.

La o săptămână după ce am luat toate pastilele și părea că mă simt mai bine, am căzut din picioare cu un junghi ca de cuțit în mijloc și nu m-am mai putut mișca de la brâu în jos.

Am ajuns pentru a doua oară la Urgențe în Sibiu.

Sursă photo Edvard Munch – The Sick Child, 1907. Oil on canvas.

Pești cu Cancer

El

Mulți ani, complexele de pe urma înălțimii mele nu mi-au dat pace. Mă visam mică de statură, purtam încălțăminte cu talpa lipită de pământ și deseori veneam plângând acasă de la școală după ce colegi de-ai mei râdeau de faptul că sunt înaltă.

Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu corpul meu care, se încăpățâna să o ia înaintea dezvoltării mele psihice. Fără să realizez, într-o vară, prin clasa a șasea, am crescut în înălțime 20 cm, am realizat apoi, când toate hainele din dulap mi-au rămas mici și îmi priveam fizicul mare, în oglinda din sufragerie cu ochii unui copil.

Ciudat este faptul că după atâția ani de neacceptare, ajunsă la Sibiu, unde oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau mici de statură, am considerat propria înălțime ca pe o binecuvântare. Deseori îmi îndreptam spatele cocoșat și pășeam pe străduțele orașului ca un cocoș semeț și mândru de noua descoperire.

Râdeam în sinea mea cănd comparam înălțimea fizicului cu informația care trebuie să circule prin el, râdeam de prostia și naivitatea ființei mele.

Aprilie 2014
Durerile de spate îmi îngreunau activitățile zilnice. Nu știam motivul acelor dureri, dar aveam multe justificări. Îmi imaginam că poate corpul meu se revoltă acum când am început să țin spatele drept, era normal, l-am agresat prea mult cu nemulțumire.
Aerul condiționat din biroul în care lucram, nu-mi era nici el de ajutor. În unele nopți, abia dormeam.
L-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta, părea priceput. A acceptat. Apoi, am pierdut noțiunea timpului în discuții și emoții.

Mă observam ziua cu un zâmbet tâmp pe față și inima aproape să-mi iasă din piept. Îmi plăcea așa de mult de el, încăt durerea de spate, cancerul și toate celelelate care îmi umbreau existența s-au spulberat. Mă uitam la el, prin el, îi vedeam în suflet, era transparent, jucăuș și bun. Energia lui era ce căutam, fără să stiu măcar că aveam nevoie.

Mai mult de nevoie, am venit la Brașov să refac ecografia mamară care ieșise atat de prost în februarie, la Sibiu.

Rezultatul a fost aproape identic, recidivă mamară cu metastază apropiată. Eram cu mama pe stradă, a insistat să vină cu mine, eu țipam la ea, ea plângea la mine.

– Trebuie să mergem la oncologie, mi-a spus. Eu, nu și nu. Nu voiam să ajung legumă după urma chimioterapiei, știam că e inevitabilă degradarea corpului meu, în condițiile prezente și că probabil procesul o să fie mult mai rapid fără medicație, dar voiam să trăiesc normal, atât cât îmi era dat.

Mai 2014
El aproape că se mutase la mine, dormeam, mâncam, ne iubeam și mergeam la muncă. Toate cele descrise se desfășurau într-un decor emoțional de o intensitate numai bună de orice reușită umană. Noaptea, în timp ce dormea lângă mine, îmi plăcea să-mi imaginez cum sănătatea lui este o plapumă pentru mine, mă înveleam cu ea și dimineața mă simțeam bine.

Durerile de spate au dispărut. În locul lor, și-au făcut apariția, zâmbetele, cheful de viață, bucuria și entuziasmul.
Am trăit așa multe luni, în octombrie 2014, mi-am dat demisia, m-am mutat la el acasă. Ne-am izolat de lume și ne-am concentrat pe emoție.

Pești cu Cancer

Trenul

Sânul drept este bolnav. Are cancer. Celulele sânului meu drept s-au reconfigurat în haos. Haos în partea opusă inimii. Corpul meu este atat de deștept încât a produs dezordine pe partea dreaptă ca să balanseze gaura din partea stângă, adică din inimă. Trebuie să cresc iubire în palma dreaptă ca să-mi readuc inima în forma ei inițială.

Un copil avea cancer, o tumoare măricică pe creier. În fiecare seară înainte de culcare își imagina un trenuleț care-I circulă prin creier și mănâncă din boală. Într-un final, după multe stații de tren, copilul s-a vindecat.

August 2013
Am coborât din tren în gara din Sibiu, căram după mine un rucsac de vreo 30 de kg și o bicicletă de vreo 20 de kg. Afară erau cel puțin 30 de grade, asfaltul se topea sub tălpile grele la fiecare pas pe care îl făceam. Oamenii erau mici de staură, mă simțeam un fel de Guliver trist și obosit. Unde îmi era entuziasmul? Începeam o viață nouă cu stângul.

Două zile am dormit non-stop, nici mâncare nu mi-a trebuit. Grele schimbările la 30 de ani. Cum mi-o fi trecut prin cap că pot să schimb orașul, oamenii, locul de muncă și prietenii fără să mă deprim? Bine măcar că aveam unde să dorm.

Mergeam pe stradă, nici eu nu știu unde, pentru că nu cunoșteam orașul deloc, și vedeam figuri cunoscute, voiam să merg să le salut, apoi realizam că este o iluzie, în acest oraș cunosc doar două persoane.

Aura, un omuleț mișto pe care l-am zărit în centrul orașului, mi-am imaginat că o să devenim prietene, părea idealul feminim, dacă eram băiat aș fi avut curaj să o invit la o cafea.

Septembrie 2013
M-am angajat. Birou open space, salariu mare, șef mișto, oameni buni. Aura s-a dovedit a-mi fi colegă de muncă. Avea biroul la 5 m de al meu, ne-am împrietenit.

Noiembrie 2013
Paul lucra la etajul 1 al clădirii, acolo unde aveam cele mai multe ședințe. Am crezut că suntem suflete pereche, pe vremea aia mai credeam în așa ceva. Într-o zi mi-a scris, mă invita să ieșim, spunându-mi că atunci când se uită la mine cum trec coridorul spre sala de ședință își recunoaște toate stările interioare prin mine. M-a dat pe spate cu replica asta, dar nu am ieșit, decât mult mai târziu, poate aprilie anul următor.

Februarie 2014
Sânul drept făcea figuri, începuse să se deformeze vizibil. M-am dus la un nou control la o clinică din Sibiu. Diagnostic – recidivă mamară cu metastaze apropiate, adică în axilă.
Din nou am ignorat tot, eram convinsă că neîncrederea pe care o am mă pune la încercare. M-am decis să fiu mai încrâncenată în drumul meu de a mă vindeca fără medici. Am început să mă rog. Mă liniștea.

Pești cu Cancer

Mutarea

Ianuarie 2012 – August 2013

Am mers la medic, prima oară după toată aventura prin care trecusem. Ecografia mamară îmi părea analiza cea mai relevantă pentru situația în care mă aflam. Așadar, am căutat pe internet unde se poate face așa ceva, mi-am făcut programare și m-am prezentat la spital. Era 8 dimineața, oră la care în mod normal toate simțurile mele sunt reduse la minim. Am intrat în cabinet, am explicat ce s-a întâmplat în urmă cu 5 ani și m-am dezbrăcat pentru evaluare.

Răspunsul nu a fost deloc cel pe care îl așteptam, se pare că tumoarea de la sân se refăcuse și am primit diagnosticul de carcinom mamar, recidivă de aproximativ 3 cm, adica dublu față de cât fusese inițial. Am început să plâng și am plecat nervoasă pe doamna doctor, aveam impresia că se joacă cu starea mea emoțională. Cum să am recidivă dacă eu nu simțeam nimic?

Am ignorat din nou tot ce se întâmplă și m-am prezentat la ușa doamnei care măsura cu ansa câmpurile energetice pentru a mă convinge dacă este adevărat sau nu. M-a asigurat că totul este în regulă, medicii se mai înșeală când pun diagnostice, corpul meu este perfect sănătos.

Credeam fiecare cuvânt care îmi era spus, în special cele împotriva spitalelor, sistemului farmaceutic sau a medicilor. Văzusem un documentar care explica faptul că nu există cancer, sunt minciuni lansate spre populație de clasa superioară a planetei care își dorește să înjumătățească numărul de oameni de pe pământ. Se folosesc de tratamente scumpe precum chimioterapia pentru a obține profit și putere. Totul avea sens.

Tot în această perioadă, devenisem expertă în mutări. M-am mutat de aproximativ 5 ori, din garsonieră în garsonieră, până am reușit să cheltui toți banii pe care îi pusesem pentru zile negre, pe comisioanele de la agentiile imobiliare sau pe garanțiile cerute în avans de către proprietari.
În schimb, aveam mulți prieteni iar viața mea era o petrecere continuă, exceptând orele de muncă, deloc puține, ieșeam în oraș, făceam planuri pentru o viață mai bună, dansam, cântam prin păduri cu tot felul de instrumente aborigene, găteam naturist și făceam mult sport.

Iulie 2013

Am primit vestea de la proprietarul garsonierei în care locuiam că trebuie să mă mut, din nou, fiindcă își va reamenaja casa. Ușor de zis, greu de făcut, nu mai aveam energie să mă mut încă o dată. Un prieten din Sibiu, căruia îi povestisem toată întâmplarea, mi-a propus să mă mut la el. Am zis da, mi-am dat demisia, mi-am făcut bagajul și am plecat. Într-o singură zi am fost în stare să iau această decizie. Mă consideram sufiecient de echilibrată, matură și aveam nevoie de un suflu nou, alt oraș părea soluția ideală.

Pe 15 august 2013 am plecat spre Sibiu.

Pești cu Cancer

Îndrăgosteala

Îndrăgosteala este o pisică care își ascute ghearele în canapeaua cea nouă. Îndrăgosteala este un pește mic și portocaliu, închis într-un borcan cu apă. Îndrăgosteala este o gogoașă umflată în tigaia cu ulei încins. Îndrăgosteala este un vierme care circulă prin vene. Nu-mi place deloc întorsătura vieții în prag de îndrăgosteală. Îmi ruinează liniștea interioară. Înăuntrul meu am un vulcan, erupe în condiții favorabile de agonie sentimentală. De ce se îndrăgostesc oamenii? Ce au nevoie unii de la alții?

Garsoniera îmi era acoperiș pentru toate gândurile. Priveam apusul de soare de după geamul închis ermetic, să nu aud gălăgia de la birtul din colțul blocului. Seara se adunau acolo, siluete umane, care mai de care mai degradată de la cantitatea de alcool introdusă în sistem. Vorbeau verzi și uscate, de cele mai multe ori non-sensuri cu voce tare. Așa le place lor să trăiască, au eșuat emoțional și își îneacă amarul în vicii. Vor să distrugă viermele intravenos, nerealizînd că se distrug singuri, sursa nefericirii este în afara corpului fizic.

Cum poți să ai cancer și să fii bucuros, mic ghid în trei pași.

  1. Ignori cu desăvârșire că ai cancer.
  2. Dacă nu poți să ignori, te minți că te vei vindeca.
  3. Dacă nu poți să minți, începi și mulțumești pentru fiecare zi în care ai mai ridicat o dată capul de pe pernă.

Oamenilor nu le place să audă despre cancer. Nici mie. Universul clădit în anii de singurătate din garsoniera verde, se ținea bine, pe fondul naivității și încrederii pe care o aveam. Culcușul îmi era ca o pernă moale în prag de somnolență, mă susținea aproape întru-totul. În el aveam iubire cât să-mi ajungă, aveam iertare cât să dau și altora și aveam speranță și entuziasm.

Eram frumoasă, înaltă, ochi albaștri, părul creț, băieții se foiau pe lângă mine. Îmi declarau tot felul de fraze capcană. N-am picat în ele din două motive, primul – chiar nu voiam milă, priviri pierdute sau pusee de eroism nefondat, la aflarea diagnostiului, al doilea – mi se părea tristă fiecare abordare lipsită de emoție, condusă doar de instincte.

O perioadă am trăit ca un bărbat. Meet the guy, have sex, good bye.

M-am îndrăgostit totuși o dată, era mișto tipul, mă suna noaptea, făceam schimb de muzică, și ne pupam când nu ne vedea nimeni. Când nu eram în preajma lui, făceam ture de oraș cu bicicleta și îmi imaginam că mă vede. Uneori mă vedea, îmi spunea când ne întâlneam la muncă. Apoi i-am spus că am cancer. Am vorbit în continuare dar nimic nu a mai fost la fel. Mi-a lăsat senzația că sunt o greșeală, uneori chiar așa mă simțeam.

Alteori mă simțeam un impostor în propria viață. E al naibii de greu să ascunzi de ceilalți un adevăr aproape fundamental.  Dezvoltasem un tic, îmi pipăiam sânul de câteva ori pe zi să văd daca este totul în regulă, la sfârșitul lui 2011, încă era.

Pești cu Cancer

Viitorul

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi viața ta dacă nu ar exista viitor? Ai putea să stai liniștit câteva minute să simți momentul prezent ca fiind singurul? Cum te simți? Ușurat? Nu-i așa că povara sisifică pe care o simți adesea când te gândești  la ce să mai proiectezi in viitor, pentru binele tau sau al familiei tale, s-a evaporat în neant? Nu-i așa că este eliberator? Să fii, aici, acum și atât.

Trăiam fără viitor, sigur, dead-line-urile de la serviciu îmi confirmau existența unui viitor matematic, salarii de plătit, bugete de terminat sau diurne în avans, pentru un viitor incert, dar îmi reușea destul de bine să stau bine înfiptă în prezent.

De mică, viitorul pentru mine era o mare gaură neagră, când priveam spre el, nu reușeam să vad nimic. Pe alocuri mă consideram defectă, când, în discuții amicale apărea tema timpului. Cred că mă complexa acest fapt de a nu putea proiecta nimic în viitor.

Îmi lipisem pe frigider, la vedere, un postit pe care scria mare THE ONLY TIME IS NOW, să nu cumva să uit și să mă apuce din urmă gândurile viitorului meu inexistent, dar mai ales foarte trist.

Propoziții precum: “Sunt sănătoasă; Sunt vie; Sunt vindecată” făceau parte din rutina mea zilnică. Eram nespus de bucuroasă pentru faptul că puteam să mă ocup în liniște de mine, fără apăsarea vreunei responsbilități. Spun asta, pentru că sentimentul responsabilității nu mi-a dat pace mai deloc. Reușeam performanța de a mă simți responsabilă pentru orice situație exterioară mie, dacă cumva printr-un accident aveam o cât de mică tangență cu ea.

Totuși, specific caracterului meu ușor paranoic, aveam nevoie de confirmări.

Prima întâlnire în sensul ăsta a fost cu o doamnă, expertă în reki, radiestezie și nu mai știu ce, care mi-a făcut o scanare a fizicului, sufletului, a spiritului sau cam așa ceva. Nu știam prea multe lucruri despre practicile astea, dar de la distanță păreau că vor elucida misteriosul diagnostic. Mi-a explicat că boala de fapt nu este a mea, eu plătesc păcatele neamului meu de acum șapte generații încoace. Dacă reușesc să trec prin necazurile astea cu demnitate, practic mă salvez pe mine și în egală măsură îmi salvez și neamul. Mi-a făcut nu știu ce aliniere de energii, mi-a vindecat rupturile de aură și mi-a spus să plec acasă fiindcă sunt ca nouă.

Apoi, o altă doamnă care se pricepea să citească cu ansa, mi-a spus că în câmpul meu energetic nu extista nici o boală, de altfel se vede din fizicul meu cât sunt de sănătoasă.

Am tot mers o perioadă la diverse persoane care mi-au explicat, fiecare în felul său, că nu sunt bolnavă, n-am fost niciodată, medicii m-au mințit ca să obțină profit, că mi-au fost făcute vrăji de către cineva, habar n-am cine, șamd. Ba chiar un domn, priceput în citirea irisului mi-a spus că de fapt sânul meu stâng e bolnav, nu cel drept. În fine.

Am primit ceea ce am căutat, bine, adevărul este că nici nu m-am strofocat prea tare să-i găsesc, întâmplarea făcea ca lucrurile să se lege de la sine, iar eu îmi întăream convingerea că universul este bun și răspunde la tot ceea ce gândim. Uneori îmi era teamă să mai gândesc, îmi știam dedesubturile tenebroase și credeam că accesându-le fac boala să revina, asta, dacă a existat vreodată cu adevărat.

 

 

Pești cu Cancer

Întâlnirea

Noiembrie 2010

Garsoniera mea era verde. Îmi place verdele, mă înveselește. Ciudat că am spus garsoniera mea, în primul rând fiindcă nu era a mea, locuiam în chirie, apoi pentru că singurul sentiment de posesie fața de lucruri materiale era cel pe care îl dezvoltasem pentru haine. Atașamentul real care m-a bântuit și încă o face, este cel fața de sentimente și apoi implicit, față de oameni. Într-un fel, acolo la capătul lumii, la ultimul etaj al unui bloc de nouă etaje, mă simțeam acasă.

Citeam mult, de fapt în afară de muncă, cititul și gătitul îmi ocupau tot timpul. Cartea preferată pe vremea aceea era Inteligența materiei  a scriitorului Constantin Dulcan. În ea am citit că pe lumea asta, orice este posibil, chiar și vindecarea instantanee a celor mai grave maladii. Îmi dădea speranțe acest domn, prin scrierile lui, dar mai ales îmi întărea convingerea că am ales cea mai bună cale de vindecare.

Trebuia să iert, iertarea este primul pas spre schimbarea fundamentală a unui om. Tatăl meu era primul pe lista celor care trebuiau iertați. Îmi dădusem seama că așteptările noastre de la părinți sunt peste măsura puterilor lor, sunt și ei oameni, sortiți greșelilor. Voiam să-l întâlnesc, să am cu el o relație de prietenie, nici măcar nu mă mai interesa de ce a plecat.

6 noiembrie 2010

În centrul orașului Baia Mare, găsisem o cafenea mică unde am stat cu prietenii mei până a apărut el. Între timp, emoțiile întâlnirii m-au făcut inaptă, stăteam lipită de scaun cu un zâmbet înghețat pe față. Prietenii încercau să destindă atmosfera cu glume și încurajări, dar privirea mea era ațintită pe geamul cafenelei. Așa emoții nu am trăit niciodată.

Când și-a făcut apariția, am țâșnit pe ușa și m-am îndreptat spre el, cu același zâmbet înghețat, habar nu aveam ce trebuia să spun, dacă era potrivit să-l îmbrățișez, eram aproape într-o stare de leșin. M-a șocat asemănarea fizică dintre noi, aceeași înălțime, nas, buze, zâmbet, parcă eram o celulă divizată din el, fix acolo în acel moment. Mi-a spus că nu poate să stea mult fiindcă trebuie să meargă la cumpărături, dar că se bucură să mă vadă. Mi-a promis că se va schimba totul între noi. La final m-a îmbrățișat și a plecat. Totul a durat aproximativ 20 de minute.

Mi-am întors privirea spre cafenea, prietenii mei stăteau toți aliniați la geamul acelui bar și se uitau la noi. M-am amuzat.

Nu s-a schimbat nimic între noi, a continuat să mă evite, îmi mai dădea câte un telefon să mă întrebe de sănătate, dar în principiu vorbea numai despre el.

Acea zi a rămas în memoria mea drept una dintre cele mai fericite. L-am iertat, nu pentru că făcuse ceva ieșit din comun ci pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu mai voiam să-mi pierd timpul cu resentimente așa că am schimbat perspectiva asupra lucrurilor pe care le credeam adevărate și am continuat să-mi duc viața în garsoniera mea verde.

Începutul lui 2011

Eram foarte bine cu mine, pentru prima oară în viața mea, aveam libertate, independență și un sentiment de mulțumire pentru că încă trăiesc.

Am început să caut din nou tratamente alternative, deși le consideram inutile, forța gândirii îmi părea singura metoda plauzibilă de vindecare, m-am dus totuși la niște oameni despre care citisem că se pricep la energii, bioenergii, citiri cu ansa și alte asemenea lucruri.

Pești cu Cancer

Fedo

După câteva luni, căsnicia mea era un dezastru. Știam cumva de la început că nu o să meargă, dar îmi place să cred că așa este și cu viața, știm că vom muri la un moment dat și totuși încercăm să trăim. Nu mă consideram suficient de bună pentru el iar sentimentul de inferioritate îmi dădea mari dureri de cap. Nu înțelegeam de ce aproape nimic din ceea ce spuneam, făceam sau gândeam trebuia schimbat. Aveam zile când nu mă mai recunoșteam, asta dacă m-am cunoscut vreodată până atunci. Nu știu. Îmi amintesc seri sau nopți întregi de plâns, pentru că îmi era greu să accept că am eșuat încă o dată într-o relație. Trebuie să recunosc faptul că relațiile nu au fost punctul meu forte niciodată, deși în perna mea de copil mi-am ascuns multe vise în care iubeam, eram iubită, liniștită și împăcată.

Complexul bolii pe care o aveam era bine ascuns, să nu-l observe cineva, îmi zdruncina însă universul  cu fel de fel de frici. De aceea îmi era dificil să iau decizia unui divorț, îmi era teamă că nu o să se mai uite nimeni la mine, fata cu cancer. Dar mimam, și mă pricepeam de minune să par o femeie normală, pozitivă și sănătoasă.

Decembrie 2009 – Octombrie 2010

La muncă nu îmi făcusem prieteni, munceam destul de mult într-un ritm alert, lucru care îmi consuma energia și așa scăzută din cauza neînțelegerilor de acasă.

Fedo a apărut cumva de nicăieri, nu îmi amintesc prea bine cum am intrat în vorbă, dar a fost pentru mine gura de aer proaspăt de care aveam atâta nevoie. Destul de repede am început să plecam împreună de la serviciu, să ne plimbam pe străduțe și să povestim.

Cel mai mult îmi plăcea:

Să bem expresso lung cu lapte la My Place.

Să mâncam felii de pâine cu zacuscă și ceapă tăiată peștișori.

Să ascultăm muzică și să ne uităm pe pereți.

Să ne plimbăm cu bicicletele.

Să povestim despre energie, univers, viață, moarte și iubire ca și cum am știi despre ce vorbim.

Să umblăm tot orașul la picior și să ne imaginăm că suntem în altă țară.

Să dorm peste zi , în hamacul din sufragerie.

Să aud cum mă strigă: “Luca!”.

Într-o zi de vară, în fața blocului unde munceam, l-am așteptat să vină să ne plimbăm. L-am așteptat cu plâns interior care îmi înăbușea respirația. I-am mărturisit că am cancer. M-a luat după umăr și mi-a spus: “Luca! Ești super tare, dacă eram eu în locul tău, mă căcam pe mine de frică!” Am rămas prieteni buni și după ani, încă suntem.

Octombrie 2010

Am divorțat și m-am mutat singură într-o garsonieră mică. Aveam deja 27 de ani, trecusem printr-un cancer și un divorț. Simțeam că am crescut, copilul interior zburda entuziasmat la mirosul independenței, recent dobândită.

Noiembrie 2010

M-am decis să-l caut pe taicămiu și l-am găsit, în Baia Mare.

 

 

Pești cu Cancer

Bătrânul obosit

Ianuarie 2009

Am început să lucrez la un mall din Brașov, țineam contabilitatea. Salariul era dublu față de cât câștigam la locul de muncă de unde fusesem expediată pe motiv că nu mai sunt productivă. Îmi plăcea, oamenii erau prietenoși iar șeful meu, un evreu mișto, mă amuza de fiecare dată când schimbam câteva replici în engleză cu el. I-am câștigat destul de repede încrederea și chiar se mândrea cu mine spunând că sunt cel mai inteligent angajat pe care l-a avut. Îmi prindea bine încrederea pe care o aveau ceilalți oameni față de mine, cumva, acest lucru mă făcea să îmi scadă neîncrederea pe care eu însumi o simțeam față de propria persoană.

Un om prea fericit nu fusesem niciodată iar atașamentul față de suferință îmi era cel mai bun prieten. Nici cu o copilărie prea veselă nu mă puteam mândri. Am crescut cu bunicii iar de la șase ani, doar cu bunica. Fapt care m-a maturizat brusc și înainte de vreme. Bunica, muncea femeie de serviciu la o bodegă împuțită din Tractorul, banii erau puțini, aproape inexistenți. Îmi amintesc zile din acea perioadă când stăteam pe băncuța din fața blocului și îmi imaginam cum pică din cer un sac plin cu mâncare, mai mereu eram cu burta goală.

Pe tata nu-l cunoșteam, plecase subit la aflarea veștii că mama este însărcinată. Știam de la bunicămea că locuiește în Baia Mare, îi plăceau cartofii prăjiți și semănam leit cu el. Visam uneori că vine să mă caute, nu s-a întâmplat niciodată, probabil nu avea timp. Nu îi purtam pică doar că nu înțelegeam cum este posibil să dai cu piciorul unui pui de om, rupt din tine, fără vreo vină de a se fi născut. Din aceste trăiri s-a născut prima dezamăgire față de specia umană. Îmi venea să-i iau sub aripa protectoare pe toți copiii părăsiți.

Trăiau în mine doi oameni. Un copil naiv, necopt la minte cu o veselie interioară  fără vreun motiv anume  și un bătrân trecut prin viață, obosit de la nedreptate și indiferență.

*

Ajunsesem în punctul în care trebuia să exocizez bătrânul care locuia în mine, trebuia să transform tot interiorul meu plin de oboseală, dezamăgire și neiubire într-unul viu, plin de speranță și iubitor. Eram convinsă că resentimentele pe care adesea le simțeam, mi-au cauzat boala. Cumva îmi dădusem shut down înainte de vreme, printr-un cancer, total inconștientă de ceea ce fac. Și a fost teribil de greu să învaț să mă bucur. Să învaț că și eu contez, nu doar ceilalți, a fost teribil de greu să înțeleg că sunt bine așa cum sunt și nu trebuie să mă strofoc până la epuizare să fiu un om bun pentru ca ceilalți să mă accepte. Trăiam sub apăsarea vinovăției, deși nu am știut niciodată exact, cu ce am greșit.

Mai 2009

M-am căsătorit. Da, cu Ovidiu.

Septembrie 2009

Mi-am dat demisia de la mall și m-am angajat la o firmă de IT.  La controlul de medicina muncii, am mințit din nou. Eram sănătoasă, tânără și dornică de nou, dar mai ales scăpasem cât de cât de bătrânul deprimat din interior.

 

Pești cu Cancer

Cuvinte interzise

Ovidiu îmi spunea adesea să nu vorbesc despre cancer. Nu știți cine este Ovidiu?  În toată aventura pe care am trăit-o în 2008 și-a făcut apariția un băiat. Nu voi insista pe descrierea lui pentru că la momentul prezent este șters oricum din memoria mea și cel mai probabil îi voi deforma imaginea.

Așadar, încercam pe cât posibil să nu pronunț acest cuvânt, dar cu cât îl evitam mai tare cu atât el revenea în viața mea cu o forță izbitoare. Știu sigur că nu trecea o zi, fără ca eu să nu aud măcar o dată cuvântul cancer. Cineva, știa pe altcineva care a avut cancer sau are cancer sau a murit de cancer. Întotdeauna cel care a murit de cancer, a avut dureri groaznice. Două cuvinte pe care le detestam, durere și cancer.

Îmi dezvoltasem un fel de radar interior de detectat femei cu perucă și nici măcar nu mă străduisem să fac asta, se întâmpla foarte natural. Mă plimbam pe stradă sau oriunde altundeva și cu siguranță întâlneam pe cineva care purta perucă sau batic, nu avea sprâncene si gene și probabil se simțea rău.

De ce? De ce suntem noi oamenii nevoiți să trecem prin așa ceva? Cine a inventat boala asta care transformă corpul uman într-o ruină mergătoare?

Cu toată gândirea pozitivă pe care mi-am însușit-o în ultimul timp, tot nu puteam să evit senzația de cuțit înfipt în inimă atunci când auzeam că cineva a mai murit de cancer. Mă visam noaptea în laboratoare de chimie, printre eprubete și substanțe încercând să găsesc antidotul.

Eram într-un fel, disperată și îmi doream din tot sufletul să evit durerea fizică. Nu-mi plăcea deloc să mă doară ceva, dar cu cât fugeam de durere cu atât ea venea spre mine.

Îmi amintesc discuții lungi pe care le aveam cu Ovidiu, despre cât de greșit abordez subiectul.

-Trebuie să trâiești ca și cum nu ești bolnavă, tu nu ai cancer, cancerul nici nu există, chimioterapia este o minciună iar corpul tău reacționează așa de dur pentru că tu singură bagi energie negativă în el. Te distrugi singură și îți place. Încetează!

Voiam să-l cred, aveam nevoie ca de aer să cred ceea ce el îmi explica, părea că știe multe, nu știu de unde, dar chiar știa.

În ianuarie 2009, am început munca, economist la un mall din Brașov, evident la controlul de medicina muncii, am mințit, eu nu eram bolnava și nici nu avusesem vreo operație în viața mea.