Browsing Category

Pești cu Cancer

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Oul cu surprize

Când experimentezi această boală numită cancer, viaţa devine ca un ou cu surprize. Niciodată nu ştii ce durere te aşteaptă după colţ.

Puseurile de transpiraţie – sunt nelipsite din viaţa cotidiană şi se repetă cam o dată la jumătate de oră, iar pe timp de căldură şi o dată la zece minute. Mai mereu sunt cu hainele ude pe mine şi cu o dorinţă de a-mi baga capul în frigider. Am reuşit performanţa de a transpira din cap până în picioare la temperatura de -15 grade. Întotdeauna începe de la cap, se extinde pe spate, mâini, ulterior acaparând tot corpul. Partea amuzantă este că nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să iasă transpiraţie din degetele de la mâini.
Uneori chiar mă prăpădesc de ras privind-mi fizicul cum se dezlănţuie singur, iar oamenii care sunt prin preajma mea se uită terifiaţi fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Durerile de oase şi de încheieturi – aici este o întreagă poveste. Sunt zile când mă doare câte un os pe care nici nu ştiam că îl am. În special: coloana vertebrală, humerusul, falangele degetelor, femurul, coastele, sternul, coccisul, osul sacru, dar şi oasele mici din vecinătatea încheieturilor. Durerea de oase n-am reuşit încă să o explic în cuvinte, dar ea poate fi asemănată cu un cuţit înfipt în osul respectiv.
Antiinflamatoarele au devenit nelipsite din lista de pastile pe care le iau, iar aerul condiţionat sau vântul, îmi sunt cei mai mari duşmani.
Partea bună este că am învăţat un pic de anatomie pe seama scheletului uman.

Greaţa – drăguţa de ea, se instalează când nu te aştepţi, întotdeauna după chimio, dar şi la diferite mirosuri cum ar fi cele de parfum sau prăjeli. Nu mai pot să înţeleg de ce se parfumează oamenii. Sunt situaţii când trec pe lângă cineva pe stradă şi am senzaţia că şi-a scăpat toată sticlă de parfum pe haine.

Durerile de stomac – bineînţeles că stomacul se încăpăţânează să mai digere mâncarea, nu de puţine ori trăiesc cu senzaţia de a fi înghiţit un bolovan care stă să explodeze. Pofta de mâncare este şi ea pe cale de dispariţie, deşi sunt zile când mă speriu singură văzând ce pofte ciudate pot să am. Au fost zile când puteam să mănânc doar parizer prăjit deşi în viaţă mea nu am mâncat parizer, înainte.
Remuşcările sunt şi ele pe listă, de cele mai multe ori nu pot mânca ceva liniştită, gândindu-mă că ceea ce mănânc este dăunător sau îmi face boala să avanseze sau altele asemenea.
Sunt oameni care mă ajută cu sfaturi în legătură cu ce ar trebui să mănânc sau nu, din păcate ele ajung să mă tulbure şi mai tare pentru că după ce ajungi să te distrezi cu chimioterapie totul se schimbă. Au fost zile când n-am mâncat nimic, uneori nici apă nu puteam baga în gură şi zile când se declanşau poftele şi atunci era musai să profit.

Lipsa de somn – oboseala şi extenuarea fizică sunt şi ele nelipsite. Au fost zile când aş fi dormit pe orice bancă din parc pentru că abia mă tărâm pe străzi. Apoi veneau nopţile când contemplam pereţii din cameră pentru că nu reuşeam să închid un ochi. Am fost genul de om care adormea instant, unde mă aşezăm acolo adormeam în maximum câteva secunde.

Atacurile de panică se declanşează în special noaptea, fix atunci când dorm cel mai bine, o zguduitură a inimii şi o lipsă acută de aer pun stăpânire pe mine. Au fost momente când am avut senzaţia că am murit fiindcă nu reuşeam să respir.

Odată ce eşti nevoit să treci printr-o boală de genul acesta, nimic nu mai poate să fie cum a fost înainte. Există o singură variantă, să accepţi ceea ce se întâmplă.
Deşi mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc cu toate schimbările prin care am trecut, am reuşit să privesc cumva şi din altă perspectivă, una care îmi îndulceşte traiul.
A! Da! Şi îi mulţumesc lui Doamne pentru că durerea oricât ar fi ea de rea, se uită repede.

Pești cu Cancer

Metanie

Radu Gyr – Metanie

Doamne, fă din suferință,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velință
Ca intr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se și vin.
Din înfrângeri, scări și trepte,
Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cadelnița spre cer;

Și din fiece dezastru
și crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
și fă zâmbet înțelept.

Aprilie 2016

Corpul meu se vindeca văzând cu ochii. Mama mă ajuta să schimb bandajele și făceam cu rândul la starea de leșin. Când o apuca pe ea, preluam eu controlul la dezlipit plasturi și la uns rănile cu dezinfectant, când mă apuca pe mine, mă curăța ea. Trebuia să îmi înving odată teama de sânge, iar acesta părea momentul cel mai potrivit. Am reușit să privesc în oglindă tăieturile fără să mi se incețoșeze privirea. Recunosc, nu mi-am imaginat vreodată că la 33 de ani voi arăta pe o parte a corpului ca ieșită de pe front, dar rănile mele fizice erau incomparabil mai tolerabile față de golul din inimă pe care l-am simțit după plecarea Oliviei.

Sentimentul de vinovăție nu-mi dădea pace deloc. De ce ea și nu eu? Cu ce sunt eu mai importantă? Mă consola ideea că s-a terminat totul rapid și nu a apucat să se chinuie prea tare.

Viața asta de care ne agățăm cu dinții, vrem să trăim cât de mult, să acumulam cât de multe lucruri materiale, să avem dreptate în tot ceea ce zicem, să ni se recunoască valoarea, ne părăsește brusc fix atunci când vrem cel mai mult să trăim și nici măcar nu depinde de noi. Viața asta de care vrem să profităm în toate sensurile posibile, iar pentru a face aceasta ajungem la a provoca adevărate catastrofe, este ca un fulger pe cer în timp de furtună, ca o milisecundă într-o mare de secunde. Și atunci ce rămâne după noi? Rămâne durerea celor care încă mai sunt în viață și ne-au iubit. Adică rămâne iubirea – singurul “lucru” care contează.

Tot în această perioadă am remarcat faptul că sunt ca o adevărată fântână arteziană. Replica mamei de bază, când mă vedea era: – Hai! Te rog eu nu mai plânge! Dar eu voiam să plâng, să-mi plâng durerea până la epuizare și apoi să uit de ea.

Încet, am început să privesc din nou spre cer, îi vedeam chipul Oliviei – îmi zâmbea – eram bucuroasă, acest zâmbet al ei îmi era un fel de mângâiere, dar și o confirmare a faptului că trebuie să am încredere în Doamne că știe El ce face. Și am avut, chiar dacă am reînceput chimioterapia și chiar dacă prietenul meu a dispărut.

Pești cu Cancer

Bun sau ne-bun

Binele ăsta pe care îl purtam ca pe o bijuterie de mare valoare după noi, o fi într-adevăr bine? Deseori mă uit în interiorul meu și decopăr după masca de bine – înțeglată pe față, ascunsă și mai bine, dar totuși la vedere asemenea un ruj prost întins pe gură, mândria. Am făcut mult bine la viața mea, doar așa ca să fiu apreciată și iubită. Și atunci mă întreb din nou, cât de bun este binele acesta care are ca unic scop, recunoașterea faptului că ești și tu un om valoros.

Dar recunosc, fără apreciere și iubire din partea semenilor suntem pierduți, eu cel puțin.

Martie 2016

Luna aceasta a început bine, cu bucurie pentru finalizarea ședințelor de chimioterapie dar cu o ușoară teamă pentru operația care se anunța pe 9 martie. Mi-au spus domnii doctori că operația va fi dificilă, dat fiind faptul că sânul îmi era în proporție mare – distrus.

Olivia terminase și ea chimioterapia și urma la operație pe 21 martie. Mi se părea incredibil faptul că urma să avem fix același tip de operație. Mastectomie radicală cu grefă de piele de pe spate pentru închiderea găurii. Ne ziceam în convorbirile telefonice: – Uite băi, că până și la operație suntem una după alta!

Ziua de naștere mi-am petrecut-o în spital. A fost greu, M-am trezit din anestezie după șase ore de intervenție, cu trei cabluri atârnate de mine care aveau la capăt o butelcuță de plastic pentru scurgerea limfei din axilă. Spatele nu îl simțeam deloc, era țeapăn, la fel și mâna dreaptă și zona sânului. Capul îmi era amețit cu stare generală de confuzie.

Olivia m-a sunat curioasă și dornică să mă audă, îmi amintesc și acum și râd în sinea mea, cum o încurajam în confuzia în care mă aflam: – Băi, domniță, am un sân bionic, tu știi ce fain e?

După trei zile de spitalizare am plecat acasă cu butelcuțele din axilă, ascunse într-o plasă, trebuia să rămân cu ele în jur de două săptămâni. Mergeam la control regulat.

Pe 14 martie, la control, m-am întâlnit cu mama Oliviei pe holul spitalului, mi-a spus că este internată la oncologie fiindcă se simte rău. M-am dus la ea să o văd, era palidă și cu burtica umflată, dar cu zâmbetul ei specific pe față. Mi-a spus că îi e rău tare și că speră să își revină până la operație, altfel se va amâna. Recunosc, m-am îngrijorat, dar niciodată nu mi-am imaginat cât de gravă este starea ei de fapt.

A fost ultima zi în care am văzut-o, ulerior a murit. N-am putut să înțeleg cum și de ce s-a întâmplat așa. Nici o clipă nu m-a lăsat să știu că ea știa ce urmează, știa de la bun început că viața ei se număra în luni și nu în ani așa cum mă lamentam eu adesea când povesteam cu ea, despre cât mai am de trăit.

Uneori gândesc despre ea că a fost un înger care mi-a ușurat mie traiul din spital și apoi a plecat. E bine să gândesc așa? Nu știu! Dar știu însă că deși îmi spunea uneori: – Andreea! Eu nu sunt un om bun, mă duc acasă mai beau câte un pahar de vin, mai bag câteva țigări, a fost de departe unul dintre cei mai buni oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc.

P.S Astăzi ar fi fost ziua ei.

Pești cu Cancer

Ce contează!

Îmi amintesc bine ziua de 11 septembrie 2015. A fost ziua în care am început chimioterapia. Mereu am avut ceva cu cifra 11, poate fiindcă m-am născut într-o zi de 11, dar poate că nici măcar nu contează. Mi-aș dori să pot striga în gura mare, ceea ce contează, doar că imediat îmi vine în minte întrebarea, ce contează pentru mine, asta vreau să strig? Sau ce contează pentru tine? Pentru ceilalți? În acest “ce contează” suntem băgați cu toții ca un tot unitar, dar fiecare ne luam frânturi pe măsura înțelegerii avute.

Una dintre fricile mele a fost cândva, un gând că as putea să mor fără a înțelege nimic din viața asta. Totuși, ceața prin care am umblat mulți ani la rând, mi-a dat iluzia că puțin am înțeles, ca mai apoi, să observ că de fapt nu știu nimic.

Știu că atunci pe 11 septembrie am scris pe hârtie: “Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, frază pe care am citit-o într-una din cărțile lui Huxley, apropo, dacă aveți timp de citit, e unul dintre cei pe care îi consider genii.

Acum stau și mă întreb, ce o fi fost în capul meu să scriu așa ceva. Din cât poate mintea mea să reconstituie trăirea de atunci, sunt aproape sigură că era vorba despre dezamăgire. Da, dezamăgire față de propria persoană fiindcă am ales să cred în ideea de rai, a altcuiva. Am preluat convingerile celeilalte persoane și mi le-am asumat ca fiind ale mele. În timp, am uitat cumva de la cine sau cum a început, dar nu mai era cale de întoarcere, cel puțin nu pentru mine. M-am pus pe un drum greșit cu zâmbetul pe buze și cu inima făcută pungă. Drum care m-a dus spre spital, în ultimul hal. Am știut tot timpul că așa se va întâmpla, deși am vrut să cred că există totuși o mică posibilitate să evit această cădere.

E atât de greu când te încăpățânezi să duci ce este de dus, de unul singur! În orice caz, de ce ar căra cineva cu tine, crucea?

Nu sunt absolut convinsă că dacă urmam în 2008 tratamentul prescris de medic, nu aș fi intrat în recidivă, dar măcar nu aș fi avut regeretul de a nu fi încercat, deși medicul la care merg acum mi-a spus că dacă făceam tot ce trebuia atunci, aș fi fost bine.

Sunt în schimb convinsă că raiul cuiva, poate să devină iadul altcuiva, cu toate intențiile bune.

Pești cu Cancer

Iubirea de sine

Nu de puține ori mă regăsesc contemplând la iubire. Ce este ea? De unde vine?

Această temă a iubirii mă urmărește încă din copilărie. Primul pas către înțelegerea ei a fost prin intermediul gândurilor, printr-o analiză a ceea ce eu percepeam în jurul meu ca fiind iubire. Nu mi-a fost dat să simt, trăind într-o famile dezbinată, iar acest lucru mi-a fost motiv de căutare a unei definiții matematice care să cuprindă această minune de a iubi sau a fi iubit.

Vedeam în jurul meu, la alți oameni, momente de blândețe, de mângâiere, auzeam spunându-se cuvinte frumoase și am asociat acest sentiment cu binele. Pentru că da, iubirea asta, fără îndoială, trezește în tine și în ceilalți, o stare de bine, îmi spuneam adesea.

Apoi, am căutat-o în cărți, am citit romane despre iubire, în care oamenii se iubeau, dar se și urau în același timp. Sufereau din cauza iubirilor neîmplinite sau mai bine spus, iubiri nematerializate în ceva concret, trupesc. Îmi plăcea să-mi alimentez setea de cunoaștere a iubirii prin descrierile pe care le regăseam iar și iar. M-am observat suferind la o laltă cu personajul din carte dacă iubirea lui ajungea să îi chinuie sufletul. Unul dintre aceste personaje este Julien Sorel, din romanul Roșu și Negru a lui Stendhal.

Recunosc, mi-a fost greu să înțeleg cum este posibil ca iubirea să provoace suferință, să îți tulbure într-atât existența încât să vrei să-ți pui capăt zilelor. De ce oamenii îi dau iubirii o conotație tragică și totuși, aleargă după ea o viață întreagă?

M-am regăsit apoi, preluând în comportament ad litteram, ceea ce studiasem despre iubire și mi-am însușit fără excepție, iubirea cu părțile ei bune și iubirea cu tragismul ei curmător de vieți.

Crescând, am aflat că sursa nefericirii mele constante își are sâmburele din lipsa de iubire fața de propria persoană și că trebuie neapărat să învăț cum se face. De multe ori am auzit această frază Iubește-te pe tine însuți. Am întrebat prietenii, oamenii din jur care păreau experimentați cu această acțiune, voiam să-mi spună și mie cum să fac să ajung și eu la realizarea de a mă iubi. Unii dintre ei mi-au spus că trebuie să mă privesc în oglindă și să-mi zic te iubesc până voi ajunge să cred, alții, mi-au spus că răsfățul este primul pas, apoi, trebuie să fiu blândă cu mine, să iert trecutul, iar pe alocuri să fiu egoistă, fiindcă înainte de toate, propria persoană contează cel mai mult.

Ianuarie 2016

Mulți ani am considerat că lipsa de iubire fața de propria persoană mi-a provocat cancerul de sân. Explicațiile care îmi întăreau convingerea erau multe și păreau adevărate:

Lipsa de iubire încă de mic copil a determinat ulterior, adultul din mine să nu știe ce-i aia iubire.
– Cancerul de sân are legătură cu iubirea, fiind situat în zona apropiată inimii.
– Neștiința de a iubi corespunzător duce la autodistrugere, chiar și printr-un cancer.
– Daca nu te iubești pe tine însăți nu te poți vindeca.

Luna ianuarie a fost o lună grea. Stările de rău din cauza tratamentului mă determinau să stau zile întregi în pat, fără vlagă sau dorință de a ieși pe afară să interacționez cu lumea. Răul se manifesta la nivel psihic prin stări de nervozitate accentuată, plâns isteric – uneori fără motiv, anxietate și uneori atacuri de panică, în special noaptea, mă trezeam din somn crezând că am murit.

Tot în ianuarie, o persoană dragă mie, s-a îmbolnăvit și a fost nevoie de o spitalizare mai lungă. Persoana respectivă neavând pe cineva care să-i fie de ajutor a apelat la mine. Cu greu m-am dus prima oară în vizită fiindcă starea de vomă pe care o aveam aproape constant, se accentua din cauza mirosului de spital. Cu greu am mers și a doua oară, apoi gândurile că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc au început să își facă apariția. – Doar și eu sunt bolnavă! îmi spuneam adesea.

Cum era cu iubește-te pe tine însăți? Așa am făcut în luna ianuarie, m-am pus pe mine pe primul loc, m-am gândit că persoana mea este mai importantă. De un egoism crâncen, am fost. Și am să regret toată viața, fiindcă acea persoană s-a dus, iar eu am rămas cu iubirea de sine care mi-a făcut o gaură imensă în piept și mi-a arătat că iubește-te pe tine însuți este cea mai mare minciună.

Pești cu Cancer

Povești cu spini

Cine ești? Eu unde sunt?

De ce mă chemi când vrei să plec? De ce m-alungi când vrei să vin? Tu nu știi? Sau poate știi, c-atunci când stau mă-nțepi în spini. Aș vrea să uit, aș vrea să plâng și plâng, acum că am aflat că florile de-s dulci, nu dor, dar te împroșcă cu venin.

Și dacă pleci, tot nu te duci, n-ai cum!

Suntem suma tuturor oamenilor care s-au perindat prin viața noastră. Unii dintre ei, au sădit în grădina sufletului, semințe de flori colorate, care prind rădăcini în conștiinta noastră și cresc mari pentru a fi date mai departe altor suflete care așteaptă. Alții, au lăsat găuri imaginare dar vii, atât de vii, că sângerează și îți pătează chipul.

Decembrie 2015

Mergeam la spital în fiecare săptămână. Dimineața făceam analize de sânge, după-masa, chimioterapie. Eu și cu Olivia eram copiii. Beneficiam de atenție sporită dar și de tot felul de bunătățuri pe care doamnele în aceeași situație ca noi, ni le aduceau la spital.

Mie, cel mai mult îmi plăcea să descos poveștile din spatele bolii. Nu era greu, trebuia să am răbdarea necesară pentru a asculta și tăria de a nu plânge de față cu povestitorul. Am auzit adevărate drame, povești cu spini, cum îmi plăcea să le denumesc. Într-o seară, după ce am terminat tratamentul, m-am oprit pe băncuța din Parcul de la Hidro, ningea, era ger, dar tare bine mi-a prins. Am scos afară găleți de lacrimi și durere sufletească, în timp ce povesteam cu Dumnezeu. Voiam să-mi spună de ce este îngăduită atâta suferință, de ce oamenii aștia atât de frumoși, sunt supuși trăirilor care înțeapă. Apoi mi-am amintit de Fiul Său, El era cel mai frumos și totuși, fruntea Lui a purtat coroană de spini.

Ca-n cer, este explicația. Nu este posibil să reziști durerii, fără nici un Dumnezeu. Cei care spun că rezistă singuri, mint sau suferă de inconștiență, nu știu.

Într-una din plimbările mele, drumul m-a purtat în Poiana Brașov, auzisem de la cineva, cu mulți ani în urmă, că acolo este o Mănăstire care seamănă cu un colțișor de Rai iar Părintele este o persoană iscusită într-ale oamenilor.

Atunci în decembrie, mi-am amintit și mi-am spus că trebuie să ajung acolo. Cu sfială m-am dus, pentru că era un domeniu necunoscut mie, în Biserică intram rar și de regulă nu aveam răbdare să stau prea mult. Nu știam despre rugăciuni, despre slujbe și nici nu mă spovedisem vreodată în viață.

Am ajuns la Mănăstire seara iar, discuția cu Părintele, balsam pentru suflet a fost. Seara aceea era să fie doar începutul, început care mi-a alinat durerea florilor cu spini.

 

Sursă photo Pinterest

Pești cu Cancer

Frica

Ne este frică, trăiam cu frica lângă noi pe post de umbră. Când ne urmărește ea, când o urmărim noi pe ea.

Ne este frică să nu pățim ceva, să nu rămânem singuri, să nu avem parte de iubire, să nu se termine banii, să nu rămânem fără prieteni, casă, mașini și haine, să nu ne dea afară de la lucru. Ne este frică de cutremur, de al treilea război mondial, de președintele Americii, de teroriști și de conspirații. Ne paralizăm bucuria pe care am pute-o dobândi, prin fircă. De ce?

De ce este Doamne așa de greu să avem puțină încredere?

Noiembrie 2015

M-am gândit mult la suferință. Te face ea oare un om mai bun? Ce se regăsește la capătul ei? Are un final fericit? Capul îmi era plin de întrebări și corpul plin de chimicale.

Făceam chimio săptămânal. Reacțiile adverse erau destul de ușor de îndurat, mai puțin cele psihice. Plângeam și râdeam. Uneori urlam. Alteori, aruncam cu bâta într-un copac, în pădure.

Eram singură. Voiam să fiu singură, fără întrebări sau presiune din jur, dar sufletul meu tânjea de dor. Un dor nefiresc, un dor pentru ceva mai puternic și mai presus. Oamenii îmi spuneau că sunt puternică. Nu sunt puternică, niciodată n-am fost. Sunt slabă dar mă pricep la teatru.

Mă vedeam ca pe o sursă generatoare de suferință. Mama suferea din cauza mea, sunt convinsă că și prietenii sufereau și eu sufeream că ei sufereau și tot așa.

Nu poți face față singur. Când te doare, începi să cauți iar la capăt dai de Dumnezeu.

Voiam să mă rog, voiam ca Dumnezeu să mă asculte.

Pești cu Cancer

Orașul meu

E cancer sub orașul meu. Iar noi alimentăm tumoarea. Leucocitele se triplează de la superficialitate. Hrănim celule cu exces de zel. Ignoranța omoară sistemul imunitar. Răutatea și indiferența provoacă metastaze.

E necesar să schimbăm perspectiva. Să izvorască din noi blândețe. Bunătatea să fie chimioterapie. Vindecăm orașul cu vise din copilărie. Puritatea pe post de nostalgie.

Să fim naivi! Naivi? Dar cum! E o prostie!

Să fim independenți într-o lume în care dependența e virtute.

Noiembrie 2015

Am întâlnit și oameni faini, dar timpul mi-l petreceam singură. Zgomotele mă irită. Plimbările pe străduțe îmi ridică moralul. Mai ales plimbările cu lacrimi în ochi. Uneori priveam ore în șir cea mai înaltă clădire și mă întrebam dacă aș putea să zbor.

În parcul de la Hidro aveam un copac, obișnuiam să-i număr frunzele, erau oricum puține. Stăteam ore în șir pe bancă cu privirea în gol și sufletul plin. Albastrul cerului. Privește cerul s-a născut atunci în noiembrie. Infinit, doar eu mă termin. Oare? Și când murim? Murim sau ne naștem? Cum e și cu moartea asta, vrei să o cunoști dar ea nu te lasă. Îți arată câte un pic așa să nu te prinzi de tot. Bine, o înțeleg, cei mai mulți dintre noi o ignoră. Și eu dacă sunt ignorată mă simt îndurerată. În timp te obișnuiești și așa. Omul se obișnuiește repede cu necazul. Cu bucuria e mai greu. Că nu prea e.

Olivia mă făcea să râd. Îmi zicea: – Tu! du-te de aici! Ești așa frumoasă, semeni cu Alba ca Zăpada. Ea era Răpunzel.

Nu mai aveam vene, unde să mă tot înțepe? Dormeam mult. Mergeam mult. Gândeam mult.

Uneori îmi era rău și când îmi era, mă interiorizam. Sufeream în mine, dacă se poate zice așa. Apoi, ca prin minune, mă trezeam la viață. Cu vise. Trăiam și visam. Uneori visam în somn că am cancer și m-am vindecat și îmi era frică să mă trezesc fiindcă știam că e o minciună.

Trebuie să-mi fac boala să-mi fie prietenă. Dușmance nu-mi place. Cu cât o urăsc cu atât lovește mai aprig. Grea provocare – Iubește-ți cancerul. Bine, am să încerc.

Pești cu Cancer

Eu sunt, tu ești?

Cine sunt eu?

Mă chinuie răspunsul acestei întrebări și de când mi-a fost adresată, îmi rearanjez în minte descrierea potrivită a ceea ce sunt. Adevărul este că nu îmi plac etichetele și nu reușesc să-mi fac o descriere coerentă. În egală măsură, pot să vorbesc despre mine ore în șir, pot să îmi povestesc experiențele, dar nu pot să-mi compactez trăirile într-o definiție care poate să arate, să zicem,doar o nuanță a acestei minuni de a fi.

Caracteristicile pe care ni le atribuim unii – altora ne limitează viziunea despre ceea ce este, oferindu-ne într-adevăr iluzia unei cunoașteri.

Mulți ani am considerat că știu ce este cancerul, știu de unde vine și știu de ce m-am îmbolnăvit.Viața mi-a demonstrat că nu știu nimic. De fapt, am trăit într-o negare continuă a realității, fapt care mi-a agravat situația.

Când povestesc oamenilor că am trăit opt ani cu un cancer de sân pe care nu l-am tratat corespunzător, cei mai mulți dintre ei își fac cruce și se minunează cum de am rezistat. Acum, și eu mă minunez cum de mai sunt în viață.

Octombrie 2015

Spitalul era o a doua mea casă. Principala casă era la Sibiu, acolo aveam toate lucrurile iar la Brașov stăteam câteva zile pe săptămână. Oboseala pe care am simțit-o în urma tratamentului, m-a determinat însă, să locuiesc mai mult în Brașov. Aveam cu mine strictul necesar de haine, puse într-un ruxac. Nu mi-a fost greu, pentru că în ultimii 8 ani am fost obișnuită să mă mut des, să arunc sau să donez frecvent haine, din dorința de a căra după mine cât mai puțin.

În schimb, îmi era dor de el, mi-aș fi dorit să putem locui împreună în Brașov, dar nu a fost posibil. Vorbeam des la telefon, dar simțeam că ceva s-a rupt între noi. De multe ori mi-a lăsat senzația că încă mai vorbește cu mine, din milă.

Am făcut rost de o perucă și am început să o port pentru că în urma unei băi sănătoase, am pierdut toată podoaba capilară. Când m-am uitat în oglindă am început să plâng. Eram urâtă. Fața îmi era umflată de la chimioterapie și steroizi, sprâncenele abia se mai vedeau, genele îmi cădeau mai ceva decât lacrimile iar mâinile îmi erau vinete de la perfuzii și injecții.

După ce am plâns, am râs. Am râs cu mama de noua mea înfățișare. Am avut curajul să mă uit în oglindă, să mă privesc drept în ochi și să văd dincolo de eticheta care îmi era pusă din ce în ce mai des, bolnavă de cancer. Pentru câteva secunde sau poate, minute, m-am văzut pe mine din afara mea. M-am văzut copilul fricos care a fugit timp de opt ani de chimioterapie și m-am văzut femeia curajoasă de acum.

Știu însă că nu sunt nici frică, nici curaj, nici urâtă și nici frumoasă. Știu doar că, sunt.