Browsing Category

Pești cu Cancer

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Pești cu Cancer

Neputința

“În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu

Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?

În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.

M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.

Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.

Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.

Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?

Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.

Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.

Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.

Pești cu Cancer

Cine a inventat fundița roz?

De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia dintre noi?

Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta de ajutor pentru cei în suferință.

Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.

Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar, psihologic și așa mai departe.

Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși, nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?

Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.

Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.

Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce? Pentru bani?

Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!” Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani, ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în marșuri și fundițe roz.

Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?

Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?

Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie, când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare, curățenie sau ce mai trebuie prin casă.

De ce nu se ajută oamenii în mod real?

Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?

Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.

Pești cu Cancer

Na, că am scris și cartea.

În iarna anului trecut, după o perioadă dificilă prin care am trecut, după mai mulți ani în care am ascuns faptul că mă confrunt cu un diagnostic necruțător, m-am regăsit deznădăjduită, însingurată și cu o nevoie acută de a face ceva, altceva față de ceea ce eram obișnuită.

Așa a luat naștere blogul pe care scriu. Inițial, am început prin a scrie despre subiecte ușoare, o combinație între real și suprareal, apoi am simțit că a sosit momentul să aștern pe hărtie experiența de a trăi ca-n cer.

Îmi amintesc adevărate momente de panică prin care am trecut, după publicarea vreunui articol menit să dezvăluie dedesubturi ale bolii – greu de digerat pentru cei mai mulți dintre noi. Îmi amintesc momente în care am vrut să renunț, trăind sub povara de a întrista oamenii.

Însă, cu timpul, au început să apară și ceilalți oameni. Oameni care îmi scriau că așteaptă cu sufletul la gură fiecare postare de-a mea. Oameni care mă încurajau prin cuvintele lor frumoase. Oameni care se confruntă și ei cu același diagnostic. Ei mi-au dat curajul necesar pentru a continua să scriu. Degrabă rușinea și panica au luat forma nerăbdării și a entuziasmului de a scrie.

Între timp, am publicat articole în reviste online, precum Catchy.ro, DOR – Decât o revistă, plus o revistă de sănătate pentru femei din Republica Moldova.

Eram oarecum mulțumită de activitatea pe care o desfășuram în ale scrisului, spunându-mi că într-un timp relativ scurt, de nici un an, am reușit să ajung în sufletul multor cititori.

Acum aproximativ o lună, am primit însă, vestea cea mare, aceea de a scrie o carte despre ce vreau eu. Am ales să relatez în această carte experiența de care m-am rușinat aprope 11 ani. Am înțeles că este nevoie mare de astfel de cărți pe piața românească, deoarece trăim încă în negare față de realitatea care ne înconjoară.

Nu este un subiect ușor, nu stârnește râsul, mai degrabă este menit să șifoneze aura roz-bonobon pe care majoritatea dintre noi o afișăm prin viața de zi cu zi.

Bineînțeles, nu este niciun subiect de tăiat venele. O astfel de experiență, dincolo de aparența înfricoșătoare, aduce cu ea schimbare, profunzime, curaj. Caracteristici pe care toți ni le dorim.

Așadar, vă invit, sâmbătă – 9 decembrie, de la ora 14.30, la teatrul Arlechino din Brașov, pentru a vă face cunoștință cu experiența mea, cu oamenii faini din jurul meu, dar și cu emoțiile prin care trec.

Cine mi-a pus albinele în piept? – se numește cartea. A fost realizată cu ajutorul unor oameni care mi s-au lipit de suflet: Sorin Poclitaru, Manuela Poclitaru, Hetti Adriana Benedek și Iulia Olariu.

Editura care se va face vinovată de întristarea voastră se numește Fair Play și este din Gura Humorului – Bucovina.

Pentru comenzi online, nu ezitați să-mi scrieți, cartea costă 25 lei.

🙂