Browsing Category

Pești cu Cancer

Pești cu Cancer

Printre nori

Norișorii pufoși se perindă prin fața geamului.

M-a cuprins o stare vegetativă care teoretic ar trebui să stingă agitația interioară. Aștept clipa de liniște, de detensionare a mușchilor. Aseară, am stat cu ochii larg deschiși și m-am uitat în întunericul din afară. Net superioară senzația de întuneric pe care îl privești față în față comparativ cu întunericul pe care doar îl simți.

Mi-a fost teamă să închid ochii, gândeam că cel mai probabil lumea va înceta să existe dacă adorm. Lumea mea.

Uneori mă cuprinde teama de moarte, o teamă organică, produsă de schimbările chimice din organism. Am vrut să pun mâna pe telefon să sun pe cineva, însă mi-a fost greu să fac asta pentru că nu voiam să deranjez, nu voiam să dezamăgesc, nu voiam mai nimic din tot ce credeam că vreau.

Crizele de anxietate au luat amploare de câteva zile.

Rigiditate musculară, transpirații, griji continue fară întrezărirea unei rezolvări, durere de cap aproape insuportabilă, nod în gând, palpitații.

O fi normal?

Punctul critic întotdeauna mă face să vreau să ies din mine și să fug departe pentru că îmi e dificil să-mi fac față. Asemeni unei decorpolarizari, mă văd pe mine din afara mea ca pe o carcasă ruginită de timp și de griji, însă, mila mă readuce în mine, mă reprogramează în rutinala încercare de a mă repara.

Sunt stricată?

Cine poate să înțeleagă toate astea?

Să discut cu cineva, îmi imaginez cum discut cu cineva care mă ascultă, așa iritată cum sunt, cu cineva care are atâta stăpânire de sine încât mă ascultă calm și îmi trimite afecțiune, fără să mă judece – fapt care ar acutiza și mai asiduu consumul interior. Imi imaginez doar, pentru că în realitate toți oamenii au problemele lor pe care vor să le povestească și să le rezolve într-un fel sau altul.

Poate că salvarea ar veni din spectrul medical, eram pe aproape să chem ambulanța, însă n-am fost în stare. Teama de intrebări și de explicații despre boală m-au determinat să renunț.

Nici nu știu când a început instalarea anxietății. Mofturi, mofturi, ar zice unii…uneori cred și eu tot așa. Poate nevoia de afecțiune este atât de mare încât mă anxiez singură și masochismul din mine se hranește cu stările de confuzie și de agitație.

Efortul de a părea normală este imens și epuizant totodată. Nu de puține ori când sunt așa, plânsul interior supurează în gât ca un furug cu puroi care stă să iasă, dar care are nevoie de un declanșator. Însă, știind fragilitatea lumii, cum să-mi vărs puroiul pe sublimul sufletesc al apropiaților?

Renunț, prin justificarea stării mele alterate, pusă pe seama prietenilor mei care au tot murit și spun că îmi e greu să rămân pasivă. E greu de dus așa ceva. Justificare nelipsită de adevăr, dar cine știe dacă ea este cauza?

Lipsa de somn profund din ultimele zile contribuie și ea la tot acest teatru absurd prin accentuarea durerilor de oase.

Câteodată îmi privesc viața – închisă într-un cerc vicios, începând de la complexitatea interacțiunii umane până la minuțiozitatea puterii de analiză a minții mele. Mă îngrozește avântul sufletesc primit pe semne, prin credința mea ascensională, dar care nu se poate materializa din cauza fizicului care pare să stea piedică de cele mai multe ori. Îmi e teamă fiindcă seamană un pic a iad, un iad personal – aici pe pământ.

Pești cu Cancer

Florile umbrele

În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu, cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute, era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.

Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.

Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și atunci mă enervam de numa-numa. – “Cum, Domne să mergi în halul ăsta pe șosele?” “Da ție nu îți e frică de nimic?” Apoi, picam în adâncul întâlnirii mele neimaginat de profundă.

Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum zicea maică-mea când eram mică -” Ce ții florile alea așa de parcă ar fi umbrele!” E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu prea mă pricep la ținut buchete de flori.

Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot nu mai vrea să o prelungească. Da’ cine l-a crezut? Pe mine nu m-a păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.

Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.

Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla pancreas.

După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.

Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. – Tu de unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.

Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Nu vreau să mori!

Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.

În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv. Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el în felul meu.

Pești cu Cancer

Conversații printre rânduri

– Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

– Ba da!

– Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce mai face?

– Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.

Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul cefalorahidian.

Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?

Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei…răspunzi, răspunzi, răspunzi, răspunzi…

– Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?

Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio, oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt, sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă

– Am 33 de ani.

– Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit de mult – infarct – însă tu? Ai apucat să te căsătorești?

Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.

– Nu sunt căsătorită.

– Te doare ceva?

Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea. Mă dor încrâncenarea și resentimentele.

– Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.

– Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.

– Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital pereții sunt albi.

– Și unde ai cancer, Andreea?

Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu mai zbori.

– La sân.

– Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?

M-am gândit, dar m-am răzgândit.

– Uneori.

– Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.

Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și simplu n-au nici un rol.

– Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.

Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.

– Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.

Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.

Miroase a ceva prăjit.

M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.

– Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.

– De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?

– Am mâncat înainte, că după nu se știe.

Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au uscat nările.

– Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.

Doamna din salon a plecat cât eram la baie.

Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.

– Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de lângă pat.

Pești cu Cancer

De ce fierb gândurile?

Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei. Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți: să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să se prefacă, fiindcă așa li se spune.

Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă am impresia că problemele nu iau amploare.

Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.

În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se declanșează criza de identitate.

Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai multe ori îmi este frică de viață.

Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.

Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.

Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.

Îmi este frică de neputință.

Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă simt copleșită.

Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa ceva. Iubirea la oameni e defazată.

Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar pielea o las să cadă pe unde vrea ea.

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Pești cu Cancer

Neputința

“În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu

Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?

În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.

M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.

Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.

Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.

Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?

Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.

Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.

Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.