Browsing Category

Pești cu Cancer

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua unu

Venite din războiul interior direct pe patul de spital

Doamna doctor pe post de pacientă

Doamna bunică mândră de nepoți

Domnișoara tânără fără origini exacte

Fiecare mănâncă ce-i lipsește: creier pane, rață la cuptor, cartofi prăjiți

– Poftă mică! așa ar fi normal

Cercul meu le cuprinde pe doamne, cercul lor mă înghite curios

Cancer de sân

Cancer de sân cu metastaze

Cancer de ovare cu metastaze

Ducă-se undeva de imbecili

Gânduri pozitive

Proștii ne fură căciula, deștepții stau cu mâna în sân

Gândurile pozitive vindecă

Iubește viața fetiță

P O Z I T I V

Morții au zâmbet pe față

Pozitiv

negativ

neutru

Salata de sfeclă e toată pe fustă

– Lasă fetiță arăți bine și așa

noi să fim sănătoși

Iubește viața pozitiv

Negativ nu există

E lipsa de pozitiv din viața ta

– Hai că eu am plecat amețită

Mă duc să caut pozitivul prin oraș.

Pești cu Cancer

Păpușa de plastic

Mă simt ca o păpușă de plastic, goală pe interior.

Măicuța mea dragă, nu mă lăsa așa, mă doare goliciunea aceasta. Ai uitat că te rog aproape în fiecare seară sa-mi umpli inima cu dragostea Ta? Acoperă-mă cu brațele Tale și permite-mi să simt bucurie. Îmi e dor. Ascultă-mă când strig către Tine și-mi vărs amarul din suflet prin lacrimi, eu fără sentimente sunt un om mort.

Cancerul ăsta mi-a furat liniștea. Dorm și nu dorm. Mănânc și nu mănânc. Tot ce mai există prin mine este agitație. Inima e turată la maxim, bate cum vrea ea. Gândurile și ele săracele, parcă sunt ale altcuiva. Sunt eu și nu sunt eu.

Zici că trăiește în mine un pitic care aleargă la maraton și e mereu transpirat.

Oasele au luat-o razna, nici măcar nu mai știu ce-i cu ele, aș vrea doar să nu mă mai doară, m-am săturat.

Închid ochii și văd lumini colorate. Vreau să-mi bată inima mai încet, te rog Doamne, se poate? Vreau să adulmesc luminile, să le miros, să-mi scufund mintea în ele, să uit tot. Dar inima se încăpățânează și nu cedează deloc, și-mi disipă luminile. Acum chiar că-mi vine să urlu. Îmi vine să mă bat singură, să iau un ac și să sparg păpușa de plastic.

Mă strigă cineva, nu știu cine, nu pare din lumea noastră. Pentru câteva secunde mă străfulgeră ideea că poate trebuie să plec. Îmi vine să plâng căci îmi dau seama că nici măcar nu mi-am făcut bagajul, nu-s pregătită, chiar dacă lumea reală nu este și nici nu a fost pe gustul meu.

Se face liniște, Măicuța mă aude, așa cred. Inima s-a domolit, gândurile îmi sunt de pace. Oasele încă dor. E totuși bine. E bine și-mi pare rău, îmi pare rău că mi-am dorit să mor.

Pești cu Cancer

Împreună

Mie îmi plac oamenii ciudați. Alături de ei, inima mea bate la unison. Sunt atrasă spre tiparele comportamentale care rup barierele normalității.

Îmi plac oamenii-poveste, oamenii cu lumi interioare bogate, oamenii timizi, oamenii emoționali, oamenii-artiști, oamenii marginalizați, oamenii inventivi, oamenii curioși, oamenii excluși, oamenii etichetați, oamenii care poartă dialoguri cu ei înșiși.

Cu cât o persoană este mai arătată cu degetul de majoritate, cu atât dorința de a o cunoaște crește exponențial.
Am fost numită și eu la rândul meu, ciudată, motiv care probabil mă îndreptățește să empatizez mai bine cu cei din categoria mea.

Bolnavii de cancer au un fel de bulă a lor. Noi trăim împreună chiar și atunci când suntem fizic separați. În bula noastră există un fel de conștiință comună pe care o accesăm când avem nevoie.

Prietenii din bula mea de cancer sunt alifie pe rană vie, balsam pentru suflet, dar și pansament gastric în momentele de greață indusă de chimioterapie.

Elena

Este mai mare cu un an decât mine. Cancer de sân. Am făcut cunoștință pe holul spitalului, acolo unde trăirile sunt mai autentice ca oriunde altundeva. Plângea. Mi-a atras atenția delicatețea fizicului și debitul verbal. Vorbește mult, dar și mai mult vorbește în sensuri. Uneori îmi lasă senzația că întreaga ei viață este o metaforă. Mama a doi copii și soție iubitoare cum îi place ei să se descrie. În momentele de deznădejde, furie, anxietate accesez prietenia mea cu ea, întodeauna mă face să mă simt mai bine. Ne înțelegem reciproc stările, și mă bucur nespus că nu se suprapun. Când este ea jos, încerc eu să o ridic, când sun eu jos, mă ridică ea. Și uite așa, locul din inima mea a devenit mai cuprinzător cu o persoană.

Cristina

Ea este copilul, mi-a luat locul, fiind mai mică cu doi ani decât mine. Cancer de sân. Ne-am cunoscut pe holul spitalului. Foarte timidă, stătea singură într-un colț al banchetei și aștepta sentința la distracție. Minionă, slăbuță cu ochi rupți din cer. Privirea ei topește ghețare. Sufletul ei de copil fragil mă îngenunchiază. În toată fragilitatea ei, nu de puține ori m-a șocat puterea care îi iese prin toți porii. Rezistă.

Smaranda

Viața asta trăită în cercuri, mi-a adus ca prin minune acest omuleț. Este artistă, pictează de mama focului. Cancer de plămâni cu metastază cerebrală. Nu ne-am văzut fizic până acum, dar am avut ocazia să locuim în aceeași casă, la Sibiu, doar că în alinieri de timp diferite. A fost printrele primele persoane căreia i-am dezvaluit prin ce trec, telefonic, iar ea ca o adevărată supraviețuitoare a acestei maladii, a știut exact ce să-mi spună. Îi iubesc naturalețea.

Robert

Habar nu am câți ani are. Sufletul lui este tânăr. Aleargă maratoane așa cu cancerul după el. Ba unde mai pui că acum s-a pricopsit cu metastaza cerebrală, aleargă și cu ea. E tare. Este unul dintre eroii mei. Nu de puține ori mi-am imaginat că alerg maratoane cu el, dar îmi e teamă sincer că mă fac de râs. Respect.

Bătrânelul pe care nu știu cum îl cheamă

Ne întâlneam zilnic pe holul spitalului. Galant, îmi săruta mâna aproape de fiecare dată. Zâmbetul îi trăda bătrânețea, dar cu siguranță a fost un băiat tare cuceritor. Mi-a propus că mă ia de nevastă dacă ne mai întălnim la spital pe viitor. Nu ne-am mai întâlnit, dar eu îl port în gând.

Toate doamnele pe care le-am întâlnit în viața asta, cu părul ras, cu fața palidă, cu ochii triști

Mi-am format un detector de bolnavi de cancer. În autobuz, pe stradă, oriunde aș fi, îi văd. De fiecare dată când îi văd, vizualizez cum scot o bucată de inimă din mine și le-o înmânez mental. Sper să o folosească pe post de iubire.

În bula noastră a bolnavilor de cancer, iubirea este ingredientul principal de supraviețuire.

Pești cu Cancer

Mă numesc Luca

Mă numesc Luca. Am 34 de ani. De aproximativ 11 ani sunt bolnavă de cancer.

Nu îmi amintesc foarte bine dacă am fost un om fericit. Nici nu prea contează. Nu îmi amintesc foarte bine nici ce înseamnă viața fără spital.

De doi ani, spitalul a devenit a doua mea casă.

Chimioterapie, operație, analize, chimioterapie, operație, analize, iar chimioterapie. Cam așa se derulează firul liniștit al vieții mele.

Cea mai mare bucurie o am atunci când markerii tumorali ies buni. Asta înseamnă că pentru o perioadă limitată de timp, scap de perfuzii.

Îmi place să cred că mă voi vindeca, deși știu că acest lucru este o utopie.

Am învățat să trăiesc fără vise.

Mă întristează diferențele dintre oameni.

Mă întristează răutatea gratuită îndreptată spre bolnavii ca mine.

Am fost numită cerșetoare, proastă, păcătoasă, hipsteriță dependentă de atenție.

Am fost părăsită de oamenii pe care i-am considerat cei mai apropiați. Încă repar găurile din suflet.

M-am apucat de scris cu speranța că voi spulbera rușinea care m-a chinuit 8 ani în care, nu am spus celorlalți despre boala mea.

Muncesc de la 18 ani, dar după 14 ani de muncă cu acte în regulă, pensia de boală pe care mi-o oferă statul îmi ajunge fix o săptămână.

Tratamentele pe care le urmez, necesită eforturi financiare supraomenești. Pentru cei ca mine, este mai ieftină moartea. SOCIETATEA încurajează mortalitatea.

Oamenii normali se bucură fiindcă își cumpără mașină nouă, oamenii ca mine se bucură că au mai făcut rost de bani pentru spital.

Nu am apelat niciodată la strângere de fonduri, poate dintr-un orgoliu personal, poate pentru că m-am gândit că sunt alți oameni mai năpăstuiți ca mine.

Primesc multe sfaturi. Cele mai multe dintre ele sunt nerealiste.

Mă amuză persoanele care își dau cu părerea pe Facebook despre cancer, fără să fii avut vreo experiență în sensul ăsta. Sunt destui, câtorva dintre ei le-am cerut ajutorul în ale scrisului, m-au ignorat cu desăvârșire. Am înțeles că pentru ei cuvântul cancer însemnă de fapt vizualizări și trafic pe paginile personale, nimic mai mult. Suferință mimată.

Mă numesc Luca, și cred că în următorii ani, voi merge pe mașini, literalmente, așa de tare s-au înmulțit oamenii normali.

Pești cu Cancer

Stări iluzorii

Sunt fe-ri-ci-tă. Da. Sunt atât de fericită că îmi vine să despart cuvântul în silabe pentru a părea mai lung. Sunt cel mai fericit om de pe planeta asta. Sunt fericită că plouă. Sunt fericită că ninge. Sunt fericită că începe să-mi crească părul. Sunt fericită că am terminat chimioterapia. Îmi vine să zburd precum căprioara în vârf de munte. Îmi vine să mă tăvălesc pe jos prin zăpadă. Îmi vine să îmbrățișez pe toată lumea de pe stradă. Îmi vine să râd într-una și să plâng într-una. Îmi vine să mă urc pe bloc și să țip: S U N T   F E R I C I T Ă Ă Ă!

Sunt atât de fericită că începe să doară. Pe mine mă doare fericirea. E prea dusă la extrem. Și durerea o duc la extrem. M-a înzestrat Dumnezeu cu o bombă cu ceas, cum s-ar spune. Trăirile îmi sunt foarte puternice și uneori total pe dos, neconforme cu ce se așteaptă lumea. Motiv pentru care am învățat să le camuflez.

Adevărul este că îmi e și mie frică de ce poate să iasă la suprafață, așa că, le-am închis acolo bine și le știu numai eu. Uneori, mai ies la iveală, atunci când nu sunt atentă. Văd cum se mișcă lucrurile în tot felul de direcții pe fondul vulcanului din interior. Și atunci, mă închipui mică și mă feresc de explozie.

Odată, am întâlnit o persoană care m-a dat pe spate. Vedeam în ea tot ce era mai frumos. Îmi venea să stau numai prin preajmă ei ca să mă contamineze și pe mine cu frumusețe. Era un fel de muzica lui Mozart, un fel de cea mai bună prăjitură făcută de mama, un fel de orășelul copiilor dintr-o țară săracă. Mă tot holbam la el și așteptam să iasă din el frumusețea, să se dezlănțuie. M-am apucat să-i compun poezii, moment de ieșire la iveală a ceea ce simțeam și eu pe dinăuntru, ce o fi fost în capul meu? Mi-a zis: -Ce-s cu porcăriile astea? vezi că mă confunzi!
Na, în asta a constat frumusețea.

Dar să revin la oile mele. Remisie completă – asta da întâmplare demnă de a fi spusă mai departe. Bine, remisie completă înseamnă că datorită tratamentului au dispărut simptomele bolii. Au fost niște prieteni care au înțeles că m-am vindecat și ulterior când am reînceput chimioterapia mă întrebau cu ce am greșit iar. Când cancerul se extinde și prin alte părți, în afara tumorii inițiale, treburile se complică, șansele de vindecare scad dramatic, spre zero. Omul în cauză devine dependent de spital și de tratamente.

Omul în cauză, devine dependent și de Dumnezeu, dacă până atunci se gândea doar că e posibil să existe. Dependența de Dumnezeu este cel mai tare și mai senzațional drog. Cum zicea N.S în al lui Jurnal al fericirii că acidul lysergic dietilamid îți da exact aceeași senzație pe care o ai în timpul rugăciunii, cu excepția faptului că nu ajungi să fii scurs de toată energia din interior, după ce efectul se consumă. Din contră, rugăciunea te umple. Iar Dumnezeu este cel care decide într-un final ce se întâmplă, indiferent cât de atoateștiutor se crede omul.

Pești cu Cancer

Pană când?

Nu am considerat niciodată că oamenii sunt fundamental răi. În egală măsură, n-am considerat nici că oamenii sunt fundamental buni. În tot răul pe care de multe ori l-am simțit până în măduva oaselor, am găsit partea bună, acea parte care nu te lasă să renunți la cineva, oricât de mult te doare. Cred însă, că o lipsă acută de iubire față de semenii noștri ne duce sau mai bine zis, ne aduce în fața unei urâte goliciuni sufletești care mănâncă fiecare părticică bună pe care o avem în noi, încet și sigur.

Mi s-a spus de multe ori să fac ce îmi place, să profit de viață, să merg încolo și-ncoace, să văd și să aud ce n-am mai întâlnit până acum. Ușor de zis, greu de făcut. Greu de făcut pentru că pentru mine a profita de viață înseamnă să fiu liniștită și împăcată, să am acea bucurie interioară, indiferent de circumstanțe. Bineînțeles, este greu de menținut așa o stare, ar însemna să contemplez continuu la frumusețe, bunătate și iubire. Pot să fac asta uneori, dar alteori mă lovește realitatea direct în moalele capului și atunci începe tragedia.

Iarna 2016

Mi-a fost greu să accept plecarea fostului meu prieten din viața mea. Mereu am avut o tendința de a mă agăța de câte cineva și a rămâne acolo agățată până nu se mai putea. Nu știu cum se renunță la oameni. În absolut toate relațiile pe care le-am avut, eu am fost cea părăsită, pe diverse motive: sunt prea egoistă, sunt prea demanding, sunt prea complicată, sunt prea independentă, sunt prea mult, sunt prea tristă etc., etc.

Ce să faci când vezi că cealaltă persoană nu înțelege ce se întâmplă? Ce să faci când știi că visele celeilalte persoane legate de viață nu mai corespund cu ceea ce tu poți să oferi? Ce să faci când realitatea în care tu îți duci traiul provoacă suferință? Ce să faci când vezi clar că cealaltă persoană se chinuie lângă tine, dar pe interior strigă o voce disperată: -te rog nu pleca, nu acum, am nevoie de tine!

A plecat, a fost mai ușor să audă de la altcineva cuvinte frumoase care îl înălțau într-un fel sau altul, decât să mă asculte pe mine văicărindu-mă de nu știu ce dureri sau stări anxioase. Și îl cred, e mai bine așa.

Pe 30 noiembrie, am terminat chimioterapia. Ce ușurare! Ce stare de bucurie la văzul analizelor care indicau remisie completă. Părul avea să crească, fizicul să se înzdrăvenească, până când? Nu se știe.

Pești cu Cancer

Întâmplarea de la petrecere

Toamna 2016

Nu-mi mai aduceam aminte când am dansat ultima oară. Poate acum o sută de ani, având în vedere că n-am dansat niciodată cu adevărat. Cumva, de fiecare dată, în mulțime, când e de dansat, mă apucă complexele. Sunt prea înaltă pentru dans, lumea se uită la mine, dar cât de mult îmi place să dansez, cât de mult îmi place muzica.

În vinerea aceea se anunța petrecere în oraș. Să merg și eu îmi spuneau oamenii, mai ies din casă și din păduri, mai cunosc pe cineva, nu se știe. Să cunosc pe cineva în condițiile astea pentru mine este oarecum o provocare.

Acțiunea se desfășoară extrem de rapid, cunosc persoana, se arată dată pe spate de felul meu de a fi, află diagnosticul și fuge. Nu este vreo tragedie, dar ajung la compătimire față de omul respectiv, iar mie îmi scade drastic încrederea în mine, și ea, destul de șubredă de fel.

M-am îmbrăcat frumos, cum s-ar zice, mi-am luat inima în dinți, frizura nu a necesitat aranjare, eram în perioada în care părul se aranja de la sine, fiindcă nu prea era și uite așa m-am îndreptat spre petrecerea cu pricina.

Ajunsă acolo, plin ochi de lume, pe semne că și ei voiau să cunoască pe cineva sau pe altcineva, nu se știe. Multe figuri îmi erau cunoascute de pe vremea când eram petrecăreață și nelipsită de la tot ce era mai cool și mai nonconformist prin oraș. Tot așa, cam acum o sută de ani, fiindcă între timp am bântuit și prin alte orașe, am avut și alte lucruri de făcut. În fine.

Muzica acceptabilă, ritmuri hip-hop, jazz, soul, dată cam tare pentru sistemul meu auditiv ușor defect de la atâta chimioterapie. Am mai socializat cu o persoană, două, s-au minunat că unde este părul meu lung, de ce m-am tuns domnule, apoi că îmi stă bine și așa, dar să-i mai schimb nuanța, în fine, discuții de petrecere.

În camera de dans nu prea era lume, o cameră mică și întunecată, exact ce-mi trebuia. Am dansat poate două ore, fără oprire și fără complexe, cu ochii închiși, doar eu și muzica. Nu știu cum a trecut timpul.

Am ridicat ochii spre bar, mă gândeam că ar fi util să-mi cumpăr o stică cu apă și l-am văzut, mergea pe patru cărări. Un amic, simpatic de felul lui, mă amuza mereu cu ideile lui oscilante despre orice. În general, își dorea să se călugărească, dar în cea mai mare parte a timpului alerga după fete pentru a le cere de nevastă. Evident nici una n-a vrut pentru că el tot singur era, la vârsta lui.

M-am apropiat de el, pentru a înțelege mai bine ce voia să comunice cu mine, dar ce să vezi, că în timpan îmi răsună un răgnet monstruos: – Băăăă, voi știți de ce are asta cancer? Fiindcă e proastă! Poate doar DJ-ul nu a auzit răgnetul având căștile pe urechi. M-a luat amețeala instat, nu mi-a venit să cred ce aud, eram ca într-un vis, cum e posibil?

Secunda sau secundele, nici nu mai știu, s-au dilatat nemăsurabil, dar știu că totul a durat poate o sută de ani. Toate șansele de a cunoaște pe cineva s-au risipit în răgnetul acela. N-am observat dacă se uita cineva la mine, fiindcă din cauza amețelii nici nu mai vedeam. Am văzut în schimb că îmi plângea neîncrederea, eram nefericită și mă zbăteam în noroi, nu mai vedeam dragostea dintre oameni, nu mai simțem dragostea mea, ce tristețe și amărăciune și tot ce este mai urât pusese stâpânire pe mine. Am ridicat pumnul, tot în secunda aceea și tot ce am știut să fac a fost să îi dau cu el în față. I-am dat unui om cu pumnul în față, da, dar uneori circumstanțele cer violență, altceva n-am știut ce să fac. Apoi, am fugit, până acasă, pe jos, noaptea.

Am fugit să mă asund de lumea pe care oricum nu doream s-o cunosc de la bun început.

Dimineața când m-am trezit aveam febră musculară.

Pești cu Cancer

Toamna 2016

De fiecare dată când îmi spune cineva că sunt puternică, îmi vine să mă fac mică de tot și să strig că eu vreau doar să fiu ținută în brațe.

De fiecare dată când îmi spune cineva să lupt cu cancerul, intru în panică. Nu știu să lupt, cu cine să lupt? Unde este acest cancer? Este ca și cum aș lupta cu propria persoană și aș da cu ea de toți pereții. Desigur, fac asta destul de des, doar că din alte motive. Pe cancerul ăsta trebuie să-l accept, altfel mă paște depresia.

Nu este ca și cum eu sunt cancer, nu, sunt mai mult de atât. Sunt un om care trăiește, visează, râde, plânge, se bucură sau se întristează. Pentru tot felul de motive. Sunt un om viu, cu multe activități în desfășurare, uneori chiar îmi pare rău ca ziua are doar 24 de ore. Sunt prietenă, sunt amică, sunt angajată, sunt fiică. Este drept, în cea mai mare parte a timpului sunt pacient cu cancer.

În urmă cu ceva vreme nici nu puteam să pronunț acest cuvânt, cancer, îl ziceam în colțul gurii, ieșea stâlcit, la fel cum vedeam și eu boala asta. Acum este un cuvânt la fel ca toate celelalte, îl rostesc regulat, mai și scriu despre el, dar puterea pe care o are asupra mea este diferită. Nu mă mai domină.

Toamna, 2016

Chimioterapia este un uriaș cu dinții mari cât lopețile care fuge după copiii din parc. Chimioterapia este un șmirghel care râcâie pielea arsă de soare. Chimioterapia este spirt pus pe rană vie. Chimioterapia este lovitura la degetul mic al piciorului de tocul ușii. Chimioterapia este abandonul iubitului fix atunci când te-ai îndrăgostit cel mai tare.

Mi s-au topit venele, serios, două vene de la mâna stângă au dispărut subit. Doamna asistentă mi-a spus că o picătură din substanța roșie cursă pe lângă venă îmi poate necroza mâna.

În ziua de tratament se activa centrul vomei, mirosul de spital îl simțeam până în creier. Celelalte mirosuri, de parfum sau de mâncare îmi intrau direct în suflet și călcau pe el cu bocanci de munte.

Puterea de concentrare era la cote minime, memoria de scurtă durată aproape că nu mai funcționa. Plecam de acasă – uitam să încui ușa, mă întorceam din drum să încui ușa – uitam de ce m-am întors. Stările de nervozitate cred că îi enervau mai mult pe ceilalți – eu nu prea realizam.

Lentoarea fizică era asociată cu agitație interioară. Îmi venea să demolez blocul în care locuiam, dar nu mă puteam ridica din pat. În unele zile o luam la sănătoasa pe străzi să scot afară toată agitația. Cred ca mă cunosc toate doamnele de la magazinele de pe Republicii, nu fiindcă am ieșit la cumpărături ci, pentru că am tocit strada de câte ori am trecut peste ea.

Mi se stricase peruca, am vrut să îmi cumpăr alta. Am căutat prin tot Brașovul, cele mai ieftine costau cât luam eu pe concediul medical. Nu am înțeles unde se duce tot părul pe care frecvent îl donează lumea, pentru bolnavii de cancer. Am găsit o perucă aruncată prin dulap, roșcată, m-am chinuit jumătate de zi să o tund și am purtat-o așa.

Nici nu mă mai interesa ce spune lumea.

Lumea – vorbește oricum.

Pești cu Cancer

Gânduri aleatorii

Vara, 2016

Uneori mă uit la medicul meu și mi se pare că are pe interior multe sertărașe cu toate simptomele pacienților lui. Sertărașele sunt aranjate în ordine, și deschise doar atunci când este necesar, altfel, stau încuiate și păzite bine de fiecare diagnostic în parte.

Pe mine mă întreabă de fiecare dată cum mi-a fost săptămâna de la ultimul control. Pentru că o perioadă am mers săptămânal. În vara lui 2016, am început să merg o data la trei săptămâni. Făceam chimio dintre cele mai puternice. Șapte sau opt ședințe trebuia să fac, am scăpat doar cu șapte.

Prima tură, mi-a fost frică pentru că nu știam la ce să mă aștept. A doua tură, mi-a fost frică pentru că știam la ce să mă aștept. După, răul dura trei zile, dar trei zile în care îmi doream să devin una cu patul în care dormeam. Apoi, încet îmi reveneam. Gustul de vopsea îl aveam în gură cam o săptămână. Trebuia să mănânc mâncare foarte picantă.

Cu siguranță că există Dumnezeu. Am văzut doamne care înainte de tratament își fac o mică cruce. Semn de credință, altfel n-ar avea sens.

O doamnă de la spital, mi-a spus că știe pe cineva care are probleme la oase. Într-o zi I s-a rupt din senin mâna, au operat-o și i-au pus tijă. Îmi e teamă că o să ajung și eu la fel. Îl întreb pe medic dacă este posibil, îmi răspunde că nu.

Prietena mea Andreea, vrea să îi bată pe băieții din Sibiu care au urlat după mine, că sunt proastă că port perucă. O rog să-I lase în pace că nu știu ce vorbesc. Mă enervez și eu. Acasă, râdem amândouă de toată experiența. Ne gândim că nu trupul ne este limită. În timp ce stăm în bucătăria ei frumoasă din Sibiu, îmi spune că ea nu crede că eu o să mor de cancer, n-are cum. O cred, vreau să o cred.

Stau în salonul de spital și contemplez pereții. I-am învățat pe de rost. Mă gândesc că dacă ar putea vorbi, ar scoate din ei multă suferință, iar noi am rămâne muți. Doamna de 83 de ani care stă cu mine în salon, e cea mai tare. Îmi povestește viața ei, îmi place ce aud. E calmă, împăcată și emană o iubire care mă învăluie protectiv. Sufletul ei pare de copil.

Doamna asistentă îmi spune copilu’ și mă mângâie pe mână înainte să înțepe vena. Știe că nu-mi plac venele. M-am mai învățat cu intepaturile de ac.

De la spital plec întotdeauna pe jos până acasă. Trebuie să iau aer cât pentru următoarele trei zile în care voi sta doar în pat. În zilele în care nu îmi e încă rău tare, mă așez pe bancă în parc la Hidro și privesc oamenii care trec și mă gândesc. Îmi dau seama că de fapt nu îmi e frică de cancer. Mă înspăimântă unele povești pe care le aud, dar de cancerul meu chiar nu-mi e frică.

Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.
Nu îmi e frică de cancer.

Pești cu Cancer

Oul cu surprize

Când experimentezi această boală numită cancer, viaţa devine ca un ou cu surprize. Niciodată nu ştii ce durere te aşteaptă după colţ.

Puseurile de transpiraţie – sunt nelipsite din viaţa cotidiană şi se repetă cam o dată la jumătate de oră, iar pe timp de căldură şi o dată la zece minute. Mai mereu sunt cu hainele ude pe mine şi cu o dorinţă de a-mi baga capul în frigider. Am reuşit performanţa de a transpira din cap până în picioare la temperatura de -15 grade. Întotdeauna începe de la cap, se extinde pe spate, mâini, ulterior acaparând tot corpul. Partea amuzantă este că nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să iasă transpiraţie din degetele de la mâini.
Uneori chiar mă prăpădesc de ras privind-mi fizicul cum se dezlănţuie singur, iar oamenii care sunt prin preajma mea se uită terifiaţi fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Durerile de oase şi de încheieturi – aici este o întreagă poveste. Sunt zile când mă doare câte un os pe care nici nu ştiam că îl am. În special: coloana vertebrală, humerusul, falangele degetelor, femurul, coastele, sternul, coccisul, osul sacru, dar şi oasele mici din vecinătatea încheieturilor. Durerea de oase n-am reuşit încă să o explic în cuvinte, dar ea poate fi asemănată cu un cuţit înfipt în osul respectiv.
Antiinflamatoarele au devenit nelipsite din lista de pastile pe care le iau, iar aerul condiţionat sau vântul, îmi sunt cei mai mari duşmani.
Partea bună este că am învăţat un pic de anatomie pe seama scheletului uman.

Greaţa – drăguţa de ea, se instalează când nu te aştepţi, întotdeauna după chimio, dar şi la diferite mirosuri cum ar fi cele de parfum sau prăjeli. Nu mai pot să înţeleg de ce se parfumează oamenii. Sunt situaţii când trec pe lângă cineva pe stradă şi am senzaţia că şi-a scăpat toată sticlă de parfum pe haine.

Durerile de stomac – bineînţeles că stomacul se încăpăţânează să mai digere mâncarea, nu de puţine ori trăiesc cu senzaţia de a fi înghiţit un bolovan care stă să explodeze. Pofta de mâncare este şi ea pe cale de dispariţie, deşi sunt zile când mă speriu singură văzând ce pofte ciudate pot să am. Au fost zile când puteam să mănânc doar parizer prăjit deşi în viaţă mea nu am mâncat parizer, înainte.
Remuşcările sunt şi ele pe listă, de cele mai multe ori nu pot mânca ceva liniştită, gândindu-mă că ceea ce mănânc este dăunător sau îmi face boala să avanseze sau altele asemenea.
Sunt oameni care mă ajută cu sfaturi în legătură cu ce ar trebui să mănânc sau nu, din păcate ele ajung să mă tulbure şi mai tare pentru că după ce ajungi să te distrezi cu chimioterapie totul se schimbă. Au fost zile când n-am mâncat nimic, uneori nici apă nu puteam baga în gură şi zile când se declanşau poftele şi atunci era musai să profit.

Lipsa de somn – oboseala şi extenuarea fizică sunt şi ele nelipsite. Au fost zile când aş fi dormit pe orice bancă din parc pentru că abia mă tărâm pe străzi. Apoi veneau nopţile când contemplam pereţii din cameră pentru că nu reuşeam să închid un ochi. Am fost genul de om care adormea instant, unde mă aşezăm acolo adormeam în maximum câteva secunde.

Atacurile de panică se declanşează în special noaptea, fix atunci când dorm cel mai bine, o zguduitură a inimii şi o lipsă acută de aer pun stăpânire pe mine. Au fost momente când am avut senzaţia că am murit fiindcă nu reuşeam să respir.

Odată ce eşti nevoit să treci printr-o boală de genul acesta, nimic nu mai poate să fie cum a fost înainte. Există o singură variantă, să accepţi ceea ce se întâmplă.
Deşi mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc cu toate schimbările prin care am trecut, am reuşit să privesc cumva şi din altă perspectivă, una care îmi îndulceşte traiul.
A! Da! Şi îi mulţumesc lui Doamne pentru că durerea oricât ar fi ea de rea, se uită repede.