Browsing Category

Pești cu Cancer

Pești cu Cancer

Ziua 850

Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?

Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.

Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu? Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.

Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine. Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns până la epuizare.

Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor, deși masca este groasă – nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe spatele altora.

Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer? Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?

Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani, nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere cuvintele lui.

Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat dintre noi în felul acesta?

Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.

Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu blândețe: –  Și tu?

Pești cu Cancer

Neputința

“În seara asta, Doamne te vei culca flămând!” – Demonstene Andronescu

Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este front deschis în linia întâi. Scapă din el – viu, cine poate. Unde se duc cei care nu mai scapă?

În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.

M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.

Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.

Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.

Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru cei care trec prin asta?

Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.

Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.

Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine, pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să mai primească măcar o zi.

Pești cu Cancer

Golul interior

Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.

Și am început să caut…

Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec – sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.

Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.

Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se simți întregi.

Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate ajungeau în dulap.

Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.

Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea. Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe propria persoană până la atingerea stării nirvana.

Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de care imaginea din joc era neclară.

Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.

Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau îndrăgosteli pasagere.

Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de sursa vitală a vieții.

Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.

Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.

Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată paradisul.

Pești cu Cancer

Plânge Dumnezeu

9 martie 2016

M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.

– E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de încordată.

Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea să devină o analiză pe o foaie de hârtie.

Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care se întinde în fața mea?

Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume fără noimă și cred că eram singura care râdea.

După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă. Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.

M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre. Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin ei și murim – de multe ori.

O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.

– Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.

Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri pline cu sânge.

Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?

– Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.

Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.

Pești cu Cancer

Cristina

Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.

Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână. Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă. Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.

Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două cuvinte.

M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.

O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu metastază pulmonară. 31 de ani.

– Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.

– Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc! Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:

– Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii fără tată.

Uneori se simțea rău.

Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu dureri de cap crunte.

A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi, speranța de a se face bine, aura ei angelică.

Cred că o să se împrietenească cu Olivia.

Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea târziu. Și doare. Doare tare.

Pești cu Cancer

Ciocolată și chimioterapie

Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.

Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni, mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie. Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.

– Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap, avea nevoie, aveam nevoie.

Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.

– E doar un sân, îl tăiem și gata!

Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul. Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere. Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.

Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci am murit.

Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă. Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un stilou pe care ea îl avea și eu nu.

A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.

Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.

Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi cunosc limitele fizice.

Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută din coarda întinsă a suferinței omenești.

– Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.

Pești cu Cancer

Cine a inventat fundița roz?

De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia dintre noi?

Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta de ajutor pentru cei în suferință.

Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.

Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar, psihologic și așa mai departe.

Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși, nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?

Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.

Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.

Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce? Pentru bani?

Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!” Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani, ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în marșuri și fundițe roz.

Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?

Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?

Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie, când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare, curățenie sau ce mai trebuie prin casă.

De ce nu se ajută oamenii în mod real?

Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?

Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.

Pești cu Cancer

Na, că am scris și cartea.

În iarna anului trecut, după o perioadă dificilă prin care am trecut, după mai mulți ani în care am ascuns faptul că mă confrunt cu un diagnostic necruțător, m-am regăsit deznădăjduită, însingurată și cu o nevoie acută de a face ceva, altceva față de ceea ce eram obișnuită.

Așa a luat naștere blogul pe care scriu. Inițial, am început prin a scrie despre subiecte ușoare, o combinație între real și suprareal, apoi am simțit că a sosit momentul să aștern pe hărtie experiența de a trăi ca-n cer.

Îmi amintesc adevărate momente de panică prin care am trecut, după publicarea vreunui articol menit să dezvăluie dedesubturi ale bolii – greu de digerat pentru cei mai mulți dintre noi. Îmi amintesc momente în care am vrut să renunț, trăind sub povara de a întrista oamenii.

Însă, cu timpul, au început să apară și ceilalți oameni. Oameni care îmi scriau că așteaptă cu sufletul la gură fiecare postare de-a mea. Oameni care mă încurajau prin cuvintele lor frumoase. Oameni care se confruntă și ei cu același diagnostic. Ei mi-au dat curajul necesar pentru a continua să scriu. Degrabă rușinea și panica au luat forma nerăbdării și a entuziasmului de a scrie.

Între timp, am publicat articole în reviste online, precum Catchy.ro, DOR – Decât o revistă, plus o revistă de sănătate pentru femei din Republica Moldova.

Eram oarecum mulțumită de activitatea pe care o desfășuram în ale scrisului, spunându-mi că într-un timp relativ scurt, de nici un an, am reușit să ajung în sufletul multor cititori.

Acum aproximativ o lună, am primit însă, vestea cea mare, aceea de a scrie o carte despre ce vreau eu. Am ales să relatez în această carte experiența de care m-am rușinat aprope 11 ani. Am înțeles că este nevoie mare de astfel de cărți pe piața românească, deoarece trăim încă în negare față de realitatea care ne înconjoară.

Nu este un subiect ușor, nu stârnește râsul, mai degrabă este menit să șifoneze aura roz-bonobon pe care majoritatea dintre noi o afișăm prin viața de zi cu zi.

Bineînțeles, nu este niciun subiect de tăiat venele. O astfel de experiență, dincolo de aparența înfricoșătoare, aduce cu ea schimbare, profunzime, curaj. Caracteristici pe care toți ni le dorim.

Așadar, vă invit, sâmbătă – 9 decembrie, de la ora 14.30, la teatrul Arlechino din Brașov, pentru a vă face cunoștință cu experiența mea, cu oamenii faini din jurul meu, dar și cu emoțiile prin care trec.

Cine mi-a pus albinele în piept? – se numește cartea. A fost realizată cu ajutorul unor oameni care mi s-au lipit de suflet: Sorin Poclitaru, Manuela Poclitaru, Hetti Adriana Benedek și Iulia Olariu.

Editura care se va face vinovată de întristarea voastră se numește Fair Play și este din Gura Humorului – Bucovina.

Pentru comenzi online, nu ezitați să-mi scrieți, cartea costă 25 lei.

🙂

Pești cu Cancer

Perdele cu frunze

Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna – rău. Bine, bine, dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.

Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?

Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu zâmbetul pe buze.

Analize.

Vene sparte.

Doamne asistente.

Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât – de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?

În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de toate vârstele.

Rețete naturiste.

Metode de a evita răul.

Iubiri dezvăluite.

Săgeți în inimă.

Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima. Tratamentul durează cinci sau șase ore.

Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.

A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.

Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.

Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate săracul paianjen să ajungă la mine. Știe el ce primejdie îl paște? Pentru el sunt un fel de extraterestru.

A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre copaci. Nici o șansă. Adorm.

În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte. Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.

Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri. Adorm din nou, în pace.

Suprarealism în camera de chimioterapie

Supra ziua doi

Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta de la geam, acolo unde ne trage curentul pe toți, fiindcă suntem bolnavi.

Fiecare cu buba lui, mai mare decât a celuilalt. Unii au bube vizibile pe trup. Restul au bube în creier și în inimă.

Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă duc la ziar cu textele mele.

Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie. Neacceptarea.

Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de mare încât mintea mea nu-L poate cuprinde și vrea să se ascundă.

Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!

Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este diagnosticată.

Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina bombele peste noi în timp ce murim de boala asta cu celule naziste.

Îmi plac femeile chele. Se văd trăsăturile feței până-n pânzele albe.

Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate poveste.

Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat singură? Îmi vine să smulg perfuzia. Ba nu. Îmi vine să înfig acul mai adânc, să-mi străpungă osul. Poate așa se duce chimioterapia direct în os, acolo unde este anarhia.

Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine din sărite. Vorbesc sacadat.

Mi-a amorțit fața.

Este ora 11, noaptea. Plouă și e frig. Plec de la spital pe trei cărări și pentru o clipă, nu găsesc ușa de ieșire din clădire.

Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.