Browsing Category

Non-sens

Non-sens

Promit

Îmi vine să-mi bag degetul în nas

Să-mi scormonesc creierul de impurități

Să gâdil cu unghia degetului bucățile de creier stricat

Tu ce te uiți ca și cum nu știi ce fac

Creierul tău e mai bine?

Câtă impertinență ascunzi în zâmbetul tău de ființă care pare că știe ce face

Toți te urmează în scheme și gesturi

doar bucata mea de creier care mai e sănătoasă

Te vede și-mi pune piedici

Îmi vine să-mi scot pe-o ureche nopțile de gânduri și panică

Să-mi împletesc părul cu funde

Să-ți prind ție funda la spate

Măcar să fii ambalat frumos

Prin ochi îmi curge puroi și lavă vulcanică

Prin suflet îmi intră cuțite cu lamă ceramică

Hai fugi de aici

promit că-ți arunc un os

E tot ce pot să promit

PROMIT.

Non-sens

Canapeaua din sufragerie

Canapeaua din sufragerie era din lemn masiv, acoperită cu tapițerie verde închis, plină de pete. Pe alocuri, arcurile erau ieșite. Canapeaua din sufragerie era impozantă, acoperea trei sferturi din camera în care dormeam. Nu aveam bani să cumpărăm altă canapea, pe vremea lui Ceaușescu erau scumpe. La capătul ei se afla o ladă din lemn în care ascundeam pe timpul zilei plapuma și așternuturile de pat. Tot în lada de lemn mă ascundeam și pe mine, în momentele în care nu voiam să mă găsească nimeni. Zăceam cu orele printre pene și puf.

Când alunecam spre lumea viselor, peretele de lângă canapea, prindea viață. Se deschidea o ușiță urmată de câteva trepte, care mă duceau negreșit de fiecare dată, spre o lume subterană, animată de o doamnă bătrână cu un neg mare în mijlocul frunții. Avea fuste peste fuste și fierbea ceva într-un cazan mare, în mijlocul încăperii subterane. Nu îmi plăcea atmosfera aburindă și întunecoasă de acolo, pentru un copil era prea mult de suportat. Trăiam cu senzația că poate într-o bună zi mă va tăia bucățele și mă va învârti în oala ei mare, în care nu am aflat nici până azi ce anume fierbea.

Sutienul cu o singură cupă, mi-a captat toată atenția. M-am gândit toată ziua cu groază la persoana care-l poartă. Era atârnat pe o sârmă de uscat rufe, la mare. L-am zărit în timp ce mergeam spre plajă cu ai mei. Nu îmi trecuse niciodată prin cap, până atunci, că există femei cu un singur sân. Cum e posibil?

Peste ani, amintirea acestei întâmplări a rămas vie, o mai accesez și acum spunându-mi că a fost un fel de avertisment pentru ce urma să fie.

Atunci când ai cancer, viața se prezintă asemeni unui acrobat de la circ care merge pe o sârmă foarte îngustă. În orice moment este pregătit să cadă, deși în fiecare moment, zâmbetul există pe fața circarului. Moartea țipă din toate direcțiile, sub aplauzele spectatorilor și a zâmbetului înghețat de pe fața curajosului acrobat.

Îmi place să-mi imaginez cum Dumnezeu are legat de mijlocul circarului, un fir lung din cer până în cupola cortului.

Firul acesta este siguranța nevăzută a fiecărei persoane. Putem să o denumim – iubire sau nădejde. Nădejdea lui Dumnezeu în puterea de îndreptare a omului.

În umbra circului, clovnii fac giumbușlucuri pentru resuscitare, iar femeile cu fuste multe care fierb iluzii deșarte în cazane, au îmbătrânit de tot.

Lumea îmi pare mai mult moartă, decât vie. Umblăm de colo-colo asemeni unor sicrie, cărând după noi kilograme de carne colcăind de dorințe neîmplinite și spaimă. E drept, ambalajul este colorat foarte frumos, reduceri promoționale, operații estetice, haine de firmă cu iz de pachiulli.

Canapeaua din lemn masiv cu tapițeria tocită de frică s-a disipat în amintirile copilăriei cu miros de umezeală, pene și puf.

Non-sens

Cine mi-a pus albinele-n piept?

Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a terminat totul, de acum pot să fiu eu.

Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane, că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde. Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme, anume – îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și sufletul.

M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea voia să-i aline prezența smerită.

M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.

Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult, bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.

Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.

Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească, care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.

Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar, în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.

Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.

Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.

N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.

Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate, dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.

Non-sens

Poem despre pini

Trăiau în munte mai demult doi pini

La depărtare mare între ei

Unul mai alb mai feminin

Altul mai colorat și mai bărbat

S-au întâlnit așa din întâmplare

Si-au început să-și scrie o scrisoare

Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic

Ce bucurie

Ce uimire

Ce încântare

Cum se grijau unul de altul

Dar uite că poștașul cam ciudat

Pe semne că s-a încăpățânat

și n-a mai vrut să poarte scrisorele

S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere

Și-n loc de pinul alb strălucitor

Acum curge doar apă de izvor

De dor.

Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse

Apa îl ia și-l poartă spre stomac

Unde-nflorește și -nmugurește

În vise.

Non-sens

– Opriți, va rog frumos, mașinile!

Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină, dacă mă liniștesc, pot să aud melodia. E suavă. Îmi place ce aud.

Muzica oaselor mele este în armonie cu natura. Se completează.

Oasele îmi sunt mângâiate de frunzele copacilor asemeni corzilor muzicale ale unui violoncel atins de arcuș.

-Va rog, cântați! Vreau să ascult bucuria.

Natura, natura, mă poartă spre culori. Le văd cu sufletul. Le simt cu piele de găină.

Măreția naturii mă lasă mută. Albastrul cerului mă încovoie de uimire.

Mirosul caselor din Schei mă poartă cu gândul spre vremuri pe care nu le-am trăit vreodată, dar le știu.

Vremuri cu bucurie de copil și iz de mere coapte.

Covor de frunze tomnatice se perindă pe sub tălpile mele.

Lumina soarelui mă liniștește.

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi tăie cântecul oaselor și îmi știrbesc mirosul copacilor!

– Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi omoară armonia culorilor și îmi taie subit respirația!

Non-sens

Nedragostea

M-am trezit dimineață cu smochinele în pungă

Voiam să le duc în stomacul cuiva

Pe drum până acolo au râs de mine

Vocile din capul meu

Împreună cu vocea ta

Te-am văzut zâmbind ca o mamă

Aveai un curcubeu pe cap

Mama-curcubeu se plimbă cu dragostea după ea

Are armură din dragoste

Cuvinte din dragoste

Idei din dragoste

Privire din dragoste

Dragostea mea e o felie de pâine cu gem căzută pe jos

Dragostea ta e lumină și zâmbet

Dragostea mea e un dop de plută care nu încape în sticla cu vin

Dragostea ta e soare și rouă

Dragostea mea e rău de mare

Dragostea ta e înălțătoare

Eu nu fug de dragostea ta

Fug de nedragostea mea.

Cu smochinele în pungă.

Non-sens

Poem despre broaște

Păi dacă așa stau lucrurile cu voi și cu ceilalți

Mă duc să locuiesc într-o broască

O rog pe ea să-mi înghită frământările

Să le dospească la foc mic

O rog pe ea să-mi vitaminizeze resursele

În stomacul ei de broască minusculă pregătit să înghită tot

Mă voi culca împreună cu gândurile din creierul ei

Mă voi odihni în lichidul efervescent care-i curge prin oase

Și n-am să mai scot un cuvânt nici două poate doar trei

Pentru că dacă tot am adus vorba

Vreau să înțeleg neparat tot ceea ce este de neexplicat.

Non-sens

Sensul vieții

Sunt în căutarea sensului vieții. Știe cineva unde este și cum arată?

Am plecat pe această cărare de mult prea mult timp. Am mers în linie dreaptă, am ocolit, m-am rătăcit, doar ca să ajung iar, și iar la același non-sens în care sălășluiește sensul vieții, să merg din nou în linie dreaptă, să ocolesc și să mă rătăcesc.

Pe cărarea aceasta a căutării, am întâlnit diverse persoane care păreau total iluminate, cu sensul vieții găsit și respirat prin toată pielea care ne învelește fizicul animal. Nu de puține ori m-am simțit ca un cățel cu urechile blege care se uită încontinuu la mâna care a aruncat mingea, în loc să alerge după ea și să o aducă înapoi la stâpăn.

În fața acestui gen de oameni, trăiesc cu senzația că îmi scapă ceva și nu voi avea niciodată inteligența necesară să descopăr ce anume îmi scapă.

Totuși, gândindu-mă la copilărie, toate datele îmi indică faptul că o perioadă de timp am știut ce înseamnă sensul vieții, anume, să trăiesc și să descopăr. Poate acesta o fi, poate nu. A fost acea bucată de vreme în care nu conștientizam existența, dar mă minunam continuu de ceea ce descopeream în jurul meu. Vibram pe interior împreună cu toate lucrurile și faptele care se relevau înaintea mea.

Nu am reușit nici până acum să mă identific cu fizicul pe care îl am. L-am negat și îl neg încă, fiindcă nu simt că el sunt eu. Îl percep ca pe un înveliș al tuturor stărilor și gândurilor. Un înveliș care influențează interiorul și invers.

Îmi plac complimentele, aș fi ipocrită să afirm că nu este așa, totuși, mă doare teribil un “ești o fată frumoasă”, mereu m-a durut, în primul rând pentru că nu consider această caracteristică ca fiind a mea.

În ultima vreme acest simțământ s-a acutizat. Atunci când ești bolnav, când învelișul se transformă într-un fel de închisoare a tot ceea ce ai vrea să exprimi și nu mai poți, din pricina durerilor, vulnerabilitatea aceasta născută din durere, cere atenție. Și cum atenția oamenilor se manifesta sub formă de complimente, de cele mai multe ori, am perioade în care îmi pare așa de rău pentru faptul că sunt o fată frumoasă și am să mor.

Sensul vieții, pentru mine s-a conturat în certitudinea faptului că murim. Oricât aș ocoli, din teamă de necunoscut, acestă realitate, mai devreme sau mai târziu, murim. Și nu voi muri doar eu fiindcă am cancer, murim toți, într-un fel sau altul. Pare trist sau tranșant acest unic adevăr, dar cu cât analizez mai în profunzime, cu atât conștientizez cât este de eliberator. Cred că descătușează omul de altă certitudine dureroasă în care ne ducem existența, și anume singurătatea. Această prăpastie fără fund săpată de jur împrejurul fizicului-închisoare, din care nu te scapă nici un om, poate doar, sensul vieții.

Non-sens

Hilar

Viața este un cerc. Sunt învăluită într-o sferă. Am cumpărat carioci colorate pentru a desena puncte pe foi nude.

Mi-am imaginat că datorită punctelor voi face mai ușor conexiunea experiențelor.

Când am început să-mi desenez mie cercul? Când eram mai mică, cercul eram eu.

Totul se repetă cu aproximație de matematician. Îmi ascult pattern-ul, îmi strigă frică.

Merg pe linii paralele, creez raze ajutătoare. Introduc în cerc, persoane. Le împrumut metode de mișcare în propriul cerc. Fără să vreau, dar uite, că uneori vreau. Dar ce vreau eu, ele nu vor și uite așa cercul se micșorează, doar ca să crească iar.

În cercul meu am o plasă de pescar. Mă pescuiesc singură, hilar. Prind pești, unul mai victimă ca celălalt. Îi adulmesc cu foame de om nemâncat, de alții.

Șterg o bucățică de cerc, o numesc lumină. Am nevoie de ea pentru a-mi lumina gândurile. Cine ne bagă ideile cu pâlnia în cap?

E aglomerație, iar aerul din cerc e sufocant. Mă ascund și mă descopăr iar. Tot în cerc și tot la fel.

Îi scot afară pe cei pe care nu-i mai plac. Ei urlă la mine, că ei mă plac. Sunt rea.

Sunt autentică în cercul meu, în afara lui, sunt identică.

Și ce dacă viața mi se derulează pe langă cerc?

Și ce dacă mi-am dorit să fiu Zenobia și mi-am dorit să mă îmbrac în folie de plastic, pentru ca tu să mă iubești sufletește? Dar tu m-ai iubit după rochie.

Iubirea e un cerc vicios. Iubirea din cercul fiecăruia. Iubești, iubești, iubești, pâncă cazi lat. Te ridică viciul și crezi că o întâlnești iar, doar ca să te vindeci.

Non-sens

Oamenii spun așa și pe dincolo

Oamenii spun că o să mă ajute, dacă am nevoie să apelez la ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e nasoală condiția mea, dar eu sunt puternică și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au și ei problemele lor, e greu să mă asculte și pe mine cu ale mele și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că de la ceva tot trebuie să murim și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că arăt prea bine pentru un om bolnav și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt curajoasă să mă expun așa cu boala în fața și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că se roagă pentru mine și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că cei care au cancer mor în chinuri groaznice și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că perucile mele par nenaturale și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că e prea dur pentru ei ceea ce eu trăiesc și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că îi deprim cu poveștile mele telenoveliste și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că scriu foarte fain și să scriu chiar o carte și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că le este frică să stea prin preajma mea din cauză că o să sufere dacă pățesc ceva și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că mă pot vindeca naturist, cu ajutorul gândului și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că au altceva de făcut când am nevoie de ei și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că sunt înaltă și se vede de la o poștă că sunt altfel și așa și pe dincolo.

Oamenii spun că nu prea ai șanse dacă problemele au ajuns la oase și așa și pe dincolo.

Dar vuietul cuvintelor nespuse mie el îmi răsună în creier, el este cel adevărat.

Restul, cuvintele spuse – sunt particule fine de tot care se risipesc, dar nu înainte de a fi un tot unitar care îți străpunge universul și așa și pe dincolo.