Browsing Category

Non-sens

Non-sens

Antirăbdare

Stau şi mă uit cum creşte părul, mă uit cum îmi cresc unghiile, cum se modifică pielea şi cum apar ridurile. Am toată răbdarea în inima mea, pentru că treaba asta este o chestiune de-o viaţă. Apoi, dulceaţa monotoniei e liniştitoare.

Ce inginerie interesantă!

Firele de păr îmi cresc în prelungirea gândurilor şi sfârşesc sugrumate într-un elastic de păr.

Să fii bolnav de gânduri!

Când cade lumea pe tine, ce faci? Te scuturi?

Pe mine a căzut lumea şi din ziua aceea, fac flotări cu ea în spate. Să fiu iertată, dar altceva ce poţi să faci cu lumea toată ascunsă printre reţelele neuronale?

Azi aşa, mâine aşa şi aşa, poimâine m-a înnegrit de-a binelea. Murmurul şi râsetele, bine înfipte în clipa prezentă, ca şi cum niciodată în viaţa asta, ei nu şi-au dezonorat prietenii.

Sigur, vinovăţia nu-i pentru oricine, doar sufletele nobile gustă din acreala vinovăţiei permanente. Căci golul abisal în care se zbate omul – şlefuieşte porinirile.

Uneori, lumea mea toată stă ascunsă sub bandajul alb, pus pe înţepătura acului. Prin locul ăla minuscul îmi e scoasă din suflet durerea şi, culmea, chiar mă simt uşurată.

E mult mai bine să umbli cu lumea prin vene decât să o porţi în spate.

În momentele critice îmi iau la revedere mental de la ceilalţi. Sunt câţiva pe care i-am iubit, câţiva care mi-au fost indiferenţi, câţiva care nu mi-au plăcut pentru că, nu m-au cruţat de lipsa de iubire.

În rest, mă uit cum îmi creşte părul.

Non-sens

Nimic nu e ceea ce pare

Nici nu mai ştiu dacă îmi caut fericirea. Pe semne că, a fi conştientă îmi pare mai adevărat. Caut să trăiesc adevărat, cinstit şi simplu.

De ce scriu? Nici măcar nu văd aşa lucrurile. Departe de mine această îndeletnicire a scrisului. Totul a luat naştere dintr-o lipsă a cuiva – căruia să-i spun ce am de spus. De multe ori mi-am imaginat momentul scrierii ca pe o poveste pe care, în loc să o pierd în sunete vocale, mi-a fost mai uşor să o transpun în cuvinte scrise. Nici nu contează dacă povestea este bună sau rea. Dacă cineva râde sau cineva plânge.

Poate că fiinţa noastră prinde viaţă doar în poveşti. Cu o poveste agăţată de el, omul se prezintă în faţa lumii, locul în care primeşte aplauze sau din contră, primeşte respingere. Este un risc foarte mare să te expui în felul acesta, însă şi chiar dacă nu există expunere, se va găsi întotdeauna cineva care să creeze o poveste despre tine.

Fata aceea, îşi făcuse un scop din a se închide singură în camera ei semi-întunecoasă. Obişnuia să se roage mult, având certitudinea că Dumnezeu îi va umple golul pe care l-au făcut oamenii în sufletul ei. Nu observa însă că pe măsură ce avansa pe acest drum, felul ei nenatural de a fi, crea o distanţă şi mai mare între ea şi ceilalţi. Faţa începuse să-i semene cu a unei bătrâne, deşi vârsta reală era aproape de 30 de ani. Fustele lungi şi închise la culoare au început treptat să înlocuiască hainele moderne pe care cândva le purta ştrengăreşte.

Cu faţa palidă de asceză, spunea mereu că, din dragoste face tot ceea ce face. Totuşi, în jurul ei nu părea nimeni care să o iubească, nu părea nimeni care ar fi putut fi iubit. Apariţia ei tristă şi încercănată, mai degrabă te ducea cu gândul la doliu, la suferinţă adâncă, nicidecum la iubire.

Şi-ar fi dorit pe cineva, dar nu a fost să fie. Măcar un om care să-i rupă un zâmbet din crâncena-i suferinţă interioară. Îşi spunea sieşi că dacă ar fi găsit pe cine trebuia, ar fi renunţat la tot pentru el. Dumnezeu este mai bun decât orice pe lumea asta, la ce-i trebuia ei un soţ? Se mustra atunci când imaginaţia îi juca feste şi îi aducea pe ecranul minţii povestea a doi îndrăgostiţi, dintre care unul din ei, era ea.

Într-o zi, însă, un tânăr ştrengar, observându-i povestea s-a decis să-i mai cruţe din singurătate. Azi o vizită, mâine o plimbare, şi uite aşa fata îşi agăţă toată singurătatea ce o purta, pe umerii tânărului căruia părea să-i pese.

Nici el nu ştia ce căuta acolo, lângă fata îmbătrânită, pentru că după fiecare întâlnire cu ea, simţea cum tristeţea i se ştanţează în inimă. Aşa să arate dragostea?

Ea nu observa acest amănunt care se pare că scurgea viaţa din tânărul ei. Era fascinată de faptul că nu mai este singură, că Dumnezeu i-a ascultat în cele din urmă rugile şi i-a trimis pe cineva să-i umple golul interior.

Într-o seară târzie, tânărul îşi făcuse apariţia la uşa curţii sale, dorind să-i comunice ceva. Îi spuse că în noaptea aceea el va merge la cinematograf cu alţi oameni pe care îi cunoscuse. Îi spuse că nu ştie dacă va mai veni vreodată să o vadă, fiindcă simte cum a murit încercând să-i stingă ei singurătatea.

Fata, cu faţa ei palidă şi ştearsă, rămase în uşă, privind cum ultima speranţă de care a mai avut curajul să se agaţe, plecă la cinematograf.

Non-sens

o mie de melci uriaşi

O mie de melci uriaşi măncau liniştiţi rezidurile gândurilor. Bine, e drept, nici eu nu mă strofocam prea tare să diminuez fluxul mental în care mă zbăteam de o vreme…

Toate întâmplările cotidiene erau fix inversul a ceea ce mă aşteptam de la viaţă. Sănătatea – şubredă, viaţa amoroasă – un dezastru, linia financiară – întreruptă brusc.

Un pierzător pe toate liniile care se mai şi văicăreşte pe ici pe colo.

Nu tu progres, nu tu viziuni de viitor, nu tu liste cu dorinţe şi satisfacţii prin magazinele cu haine.

Oamenii de succes îşi flutură ţanţoş reuşitele pe la nasul spectatorilor. Fiecare adulmecă mirosul flouoreşcent al schimbărilor interioare. Oamenii de succes nu mai cred în Dumnezeu. Îl blamează pe la toate colţurile, cu feţe zâmbitoare şi creierul gol de adâncuri, dar plin de slavă de sine.

Am şi obosit să mă mai cert cu ei, în gândul meu, fiindcă în realitate nu mă bagă nici unul în seamă, dar ce le-aş zice vreo câteva.

  • Păi bine măi, scriitoare-o, tu crezi că le ştii pe toate? Ştii cum e cu religia, ştii cum e cu psihologia, ştii cum e cu amanţii, iubiţii sau ce or mai fi? Nu ştii nimic, blufezi doar, ascultă aici la mine, un nimeni care vorbeşte despre nimic.

M-am şi întâlnit într-o zi cu cineva care le ştia pe toate şi mai avea şi succes în a-i împovăra pe alţii cu fraze pompoase despre cine a fost şi cine a ajuns. I-am zis în gândul meu că şi-a asortat prost culoarea părului cu geanta, unde mai pui că avea şi şliţul desfăcut la pantaloni. Trebuie să recunosc faptul că îl purta cu eleganţă, eu personal n-aş fi reuşit.

Asta îmi lipseşte, rafinamentul în exprimare. Bine, la mine se pun şi emoţiile care mă copleşesc şi ajung să mă comport tot invers decât ar fi normal, deaia mi-am luat măsuri de precauţie, adopt postura fără expresie facială. În felul acesta nu mai sunt susceptibilă de a fi tristă, a fi bucuroasă, a fi sictirită sau ce se mai întreabă oamenii unii pe alţii în ziua de azi.

Până şi fericirea ieşită pe gura oamenilor de succes îmi pare o porcărie. Vorbesc despre fericirea în zece paşi sau despre cum au învăţat la cursul de autovindecare spontană să îşi preţuiască eu-ul suprem şi să-şi asculte vocea interioară. După parcurgerea acestor etape se declară pe deplin satisfăcuţi de evoluţia fericirii în propria lor viaţă şi propovăduiesc paşii de urmat peste tot pe unde apucă.

Melcii ăştia tot nu-mi dau pace, este ca şi cum se mai află cineva lângă mine. Cineva care mănâncă firimituri, cineva care se hrăneşte cu respiraţii sacadate din suflet şubred de om.

Este ca şi cum melcii uriaşi sunt atenţia obsesivă pe detalii, obsesii care duc inevitabil la frământări. La frământări şi la dor. Mult dor de Ansamblu, de Chip şi de Sens.

Non-sens

armonie dezarmonie

Teancul de analize a ajuns până la poliţa de sus a dulapului teoretic mai mult de jumate de litru de sânge stă inscripţionat pe hărtie se împarte în bune şi rele ca şi cum mersul vieţii mele este dictat de indicatori

chiar este aşa fiecare semn devine certitudine în momentul în care se concretizează neştiind ce urmeză după                         bunică mea niciodată nu a aruncat cu un sigur cartof pe geam după cineva cănd am vrut să-i smulg cartoful din mână s-a supărat mai ceva decât mă aşteptam pe mine mă strânge inima când se supără dar e aberant ce încearcă ea să facă pentru că nu face parte din normalitatea pe care eu o ştiu să existe aici pe pămănt

normalitatea nu mai este ce a fost cândva toate lucrurile şi faptele tind să capete alte conotaţii chiar şi doamna de la spital m-a uimit după paharul de coniac pe care l-a consumat în plus în minus faţă de integritatea care trebuie afişată chiar şi atunci când nu mai poţi deloc

mă tulbură hârtiile la fel cum mă tulbură vorbele care astăzi sunt într-un fel şi mâine devin cu totul altceva faţă de ceea ce era deja fixat într/un fel sau altul pur şi simplu nu mai vreau să înţeleg de ce îşi schimbă oamenii părerile de ce părerile spuse nu rezonează cu adevărul care se vrea asumat                                               movul cu irizaţii galbene de pe vena de la mână se aseamnănă cu tablourile abstracte la care te uiţi şi înţelegi ce vrei în funcţie de cât te ajută imaginaţia pierdută sau regăsită în durere

îmi vine să stau cu ochii în tavan până se scurge din mine revolta

îmi vine să ţip şi să tac tăcerea de după ce s-a liniştit furtuna nu se linişteşte cu una cu două trebuie investit în apologie altfel vina nu se curăţă celălalt trebuie să fie neapărat sigur de cuvinte ca să funcţioneze după şablonul iubirii pământene                                mă duc oricum nu stau ţintită în pat fiindcă îmi anchilozează simţurile şi trebuie să le ţin sub adrenalină fiindcă aşa funţionez eu

certitudine

minciună

ce frumos adevăr când suntem în armonie credem că aşa trebuie e bine să fii în concordie nici nu mai contează ce a fost ce va fi

…..

Non-sens

Ziua aceea

Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo, simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor, mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului fiindu-i greu să se vadă pe el însuși într-o lumina nefavorabilă. Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil destul de covărșitor.

Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată: “Așa sunt eu!” Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se concentrează în trei cuvinte simple și directe.

Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te vede frumos.

Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin, chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece prin cap sau poate chiar tot.

În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață. Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe care îl trăiam din plin alături de ea.

Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea, reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul –  abandonul rămășițelor a tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.

Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea, vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să poată fi definite ca un întreg.

În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea asta.

Non-sens

Despre una, despre alta


Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții cercetează, analizează, disecă și combat orice.

Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun, niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.

Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor mele încrâncenări în ale vieții.

Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de orice.

Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează și te fluidizează în egală măsură?

O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.

Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag lung de perle care se vrea a fi prețuit la adevărată lui valoare. Cum să prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoarea perlelor. Pentru mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu le-am înțeles la timp.

De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune pe o șină sau alta.

Non-sens

Bordura

Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. Oamenii de pe stradă păreau vii, chiar și cei morți zâmbeau prietenos. Uitasem pentru o clipă faptul că umblăm deja închiși în sicrie. Părea un timp pentru optimism. Îmi ziceam în sinea mea că uite ce armonios se îmbină totul după mult timp de haos mental.

Mi-am luat gândurile și m-am așezat pe o bordură pentru a adulmeca mai bine această trăire care chiar și atunci când o simți bine înfiptă ea poate să scape printre degete într-o clipă de neatenție senzorială.

Nici măcar ispita de a cădea în contemplarea aproapelului nu mă mai neliniștea. Îmi aminteam râurile de oameni binevoitori care au apărut în viața mea. În seara aia magică, l-am luat pe fiecare om în parte și i-am mângâiat gingaș inima, pentru că îmi suneam, cum să nu ne agățăm de aripile iubirii?

Zâmbeam și făceam cu mâna trecătorilor convinsă de faptul că trecător este doar timpul.

– Ce oameni cumsecade, așa da! Mă minunam și eu de inima mare numită pământ care în momente ca acestea bate la unison cu tot cosmsul.

– Ia! Hai, cară-te de aici! Ce cauți noaptea singură și îngândurată pe străzile orașului? Eu făceam plecăciuni și îi iubeam cu toată ființa mea pe cei care își făceau atâtea griji pentru mine.

De fapt, nici măcar nu era vorba despre mine, devenisem invizibilă, mă și miram cum de mă vede cineva.

Mă strecuram haiducește în comportamentul uman și observam cum în spatele ororilor se ascunde un copil mic privat de afecțiune, că el doar își dorește să-l observe cineva și să-i dea o bomboană, ulterior își va transforma năravurile într-un ascultător cuminte și dornic să-și primească recompensa.

Mă uitam la domnul cu barbă care mergea în baston pe lângă mașinile înghesuite și m-a lovit asemănarea izbitoare cu singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat. Până și mersul era la fel, ca să nu mai zic de barbă și de cămașa negru cu roșu în pătrățele. Dacă eu am fost singura ființă care îi netezește în capul ei, pașii? Dacă singura conexiune adevărată a fost doar cu el?

Dacă totul din tot ceea ce există acum, doar pare?

O transpirație rece ca o zugrăveală udă a pus stăpânire pe mine și mi-a răcit toate simțurile interioare încrezătoare în frumosul oamenilor.

Firește că ne agățăm de orice fapt minuscul ca să nu suportăm pe pielea noastră pierderile. Întotdeauna, ceilalți se fac vinovați de disconfortul rece al propriului egoism.

Mi-am luat sicriul și am plecat de acolo, în timp ce domnul cu baston striga după mine – Hei, frumoaso, voiai sa-mi spui ceva? Nu mi se mai părea nimic amuzant.

Non-sens

Liniștitorul cunoscut

Câteodată delicatețea unui buldozer pe care o posed iese la suprafață spunând vrute și nevrute, fapt care mă transformă într-o făptură grosolană demnă de a fi acuzată de disconfort interior. Uneori îmi pasă, alteori puțin îmi pasă. Lumea este destul de complicată și până la urmă fiecare cu sensibilitățile sale.

Comunicarea dintre doi oameni se aseamnănă cu un coridor foarte lung. Într-un capăt se află ieșirea, în celălalt capăt – adâncimea cuvintelor, iar zona de mijloc este locul în care se leagă totul cel mai bine, nici un milimetru într-o parte sau alta, fix acolo în mijloc se poate observa cum apropierea sublimă dintre cele două caractere înmugurește într-un liant care zguduie într-atât interiorul uman încât revelațiile sunt maxime. O singură greșeală, fie ea cât de mică, face ca totul să se transforme în altceva, se nasc texte zguduitoare, poate chiar să ducă la prăbușirea lumilor celor doi.

De câte ori n-am fost pe muchie de cuțit! Din pură stupizenie bun intenționată. Însă, este acolo și o satisfacție oarecare, e bine totuși să zgândărești orgolii, să vezi ce zace în om.

Odată, întâlnind o persoană deosebit de bună, era și gingașă și cuminte, mie îmi venea să demonstrez tot contrariul. Vocea mea, prin comparație, părea de broscoi, dar nu mă lăsam, voiam să văd ce zace în cumințenia aceea, chiar dacă riscam să mă fac de râs. Ea îmi tot povestea cum face și drege, îmi atrăgea atenția asupra nivelului ei deosebit de sus față de ceilalți. Sublim, minunat, creatură cu trei aripi, poate că avea nevoie să se învelească cu ele pentru a nu fi atinsă de răutățile celorlalți.

Pe ea o simțeam din start în capătul profund al coridorului conversațional, acolo unde orice trăire se lichefiează și capătă sens dincolo de explicații. Eu eram situată undeva la ieșire, acolo unde se șterg bocancii plini cu noroi. De acolo de unde mă aflam, tot nu puteam să-mi scot din minte că dacă am să trântesc vreo două, se fisurează de tot interacțiunea dintre noi. Aveam și o răbdare de fier, încă nu sosise momentul prielnic.

E foarte ciudat cum se simte clipa în care trebuie să ieși din tine neapărat, furnicături, vertijuri, nod în gât, arsuri la nivelul creierului și dacă nu zici în secunda aceea ce trebuie să zici, se pierde toată valoarea. Vrei să protejezi cumva imaginea minunată perpetuată de caldarâmul de caracteristici, dar vrei să o și faci să înțeleagă, până unde să tot meargă cu sublimul?

I-am zis într-un final că este minunată, dar că nu găsesc ce putem noi să vorbim țipând din capete opuse, ea minunăția-i, eu grosolonia-mi. Am străbătut un ocean de pustiu interior vrând să uit de seninătatea unor cuvinte simple și directe. Mă făceam vinovată de neputința ascultării. Ce fel de prietenă sunt?

Calitățile servite pe tavă nu sunt specialitatea mea, adică nu pot să le înghit, prefer să-i las pe alții să vorbească despre calitățile mele, dacă or fi, eu servesc pe tavă  – defecte și, să facă cine ce-o vrea cu ele, chiar să mi le întoarcă, în situații critice.

Întotdeauna cunoscutul este mai confortabil ncunoscutului așa că încerc să rămân în interiorul extremelor pentru a nu provoca căderi pe lângă, pentru că știu sigur că nu le pot controla. Dacă scap un pic pe lângă extremă, mă tot duc, numai o zguduitură mă mai poate opri și repune pe șinele liniștitorului cunoscut.

Non-sens

O mie de furnici

O mie de furnici cu creier evantai
Au sosit de niciunde țipând că-s din Rai
Cu alai, energie și cuvinte magice
S-au cuibarit nostalgice
Amintindu-mi de vremurile când ființam naiv
Când ieșeam din mine aproape pentru oricine
Ele nu știau ca eu acum sunt încuiată bine
Fiindcă-s dezamagită de unii, de alții și de tine
M-au gâdilat frumos, așa cum se cuvine
Cu cuvinte multe și fapte puține
Am ras, am glumit, ne-am spart în sinonime
Semănam mult aș putea spune
Au zis că vom face și drege, vom cuceri lumea
Mă vor duce pe munte să le cunosc regina
Acolo între stânci e și un izvor
Apoi mă vor aduce acasă pe brațele lor cu săruturi și dor
Zburau te iubesc-uri din aripile lor
Imaginație din sufletele lor
M-am dus după ele zăpăugă rânjind
M-am facut mică și m-am pornit
Am scos un picior și o mână la vedere
Voiam să scot tot, să mă afund în plăcere
Voiam să am grijă de furnicile mele
Voiam să mă pierd printre poezii și desene
Apoi, m-am trezit
Brusc
Nevăzutul s-a luminat
Mi s-a ridicat vălul și m-am minunat până unde pot fugi de mine
M-am speriat
M-am alterat
M-am revoltat
M-am legumizat pentru tine
Și nici nu-mi plac furnicile.
Non-sens

Cosmos

Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul. Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung, de lat și de adânc.

Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea este în sus.

Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.

Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.

În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și alte asemenea.

Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.

Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.

Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit, oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.

Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.

Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta? Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita vieții pe pământ?

Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă. Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui asemenea eveniment ireversibil.

Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este sensul vieții mele?

Poți să răspunzi?