Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Clona

Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria mea…

Am fost o fată slabă şi înaltă, cu ochi mari şi pătrunzători, privind parcă spre o lume care nu există. Privitul în gol, una dintre activităţile mele preferate. Mă relaxa teribil şi îmi oferea iluzia că nu mă vede nimeni. Când mi se întâmpla ceva rău, aveam capacitatea să simt că nu mie mi se întâmplă, ci altcuiva, o persoană de lângă mine, pe care obişnuiam să o mângâi pe cap şi să-i spun că e doar un moment şi va trece.

Această “capacitate”, pe care am considerat-o defect, m-a propulsat spre înainte în viaţă, fără a simţi cu adevărat durere. Viitorul – pe care mi-l imaginam stând cu fundul pe treptele scării în care locuiam – era adesea bun şi cald. Tanti Stoica, vecina de sus, îmi ţinea companie cu urlete de pe geam, “Ridică-te de acolo, măi fată, că o să  răceşti şi nu mai poţi să faci copii”. O iubeam,  îşi dorea să mă transforme într-o aristrocrată – dacă nu material, măcar prin comportament să fiu aşa. Dar eu mă legănam continuu ca un copil al străzii şi îmi rodeam unghiile până dădea sângele. N-a avut nici o şansa cu mine atunci. Mai târziu, când m-am văzut domnişoară, i-am mulţumit.

Complexele copilăriei m-au chinuit groaznic: eram prea înaltă şi era prea greu de acceptat. În viaţa reală aveam în jur de 12 ani, dar în percepţiile oamenilor eram cu muuult mai în vârstă. Acea perioadă am “rezolvat-o” făcând “switch-ul”. Nu mie mi se întâmplau toate acele lucruri, am căutat adânc în mintea mea o clonă care să suporte şi pe care să o alin cu mângâierile mele, spunându-i din nou că toate vor trece şi voi deveni o femeie frumoasă. Apoi am iubit, din toată inima şi cu toată fiinţa, cu tremurat de genunchi şi bâlbâieli de emoţii, cu teama că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de profundă pentru prinţul care părea să le aibă pe toate.  “Esti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o”, îmi spunea adesea. Dar eu nu înţelegeam, “Cine?? Eu? Are you talking to me? sau cu Clona?”

Nu m-a ajutat prea mult frumuseţea, pentru că iubirea (lui) s-a dus, iar eu am rămas din nou cu Clona. Acum trebuia să-i explic cum stă treabă şi să o învăţ că dezamăgiri sunt la tot pasul, iar duiumul suferinţelor din dragoste este abia la început şi este ceva normal. Şi până la urmă, toată lumea suferă din dragoste. Da! Dar mie nu mi-a spus nimeni, n-am fost atenţionată că aşa e în viaţă, că iubirea asta doare până în măduva oaselor, că le macină brutal şi te ţintuieşte la pat până când e timpul să dai delete, să faci switch cu altceva, cu altcineva. Şi am păşit din nou spre viitorul meu bun, iubirea a călcat de multe ori peste mine, cu bocanci grei şi plini de noroi. M-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona,  m-am ridicat,  m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona până când m-am trezit obosită şi murdară din cauza zidului pe care îl ridicam de jur împrejurul meu.

La 22 de ani am simţit un nodul la sânul drept. La 24 de ani nodulul era cancer. Stai! Cancer? Cut! Switch! Delete! Clonă, unde eşti? Cum să mor la 24 de ani? Unde-i viitorul? Unde-i Tanti Stoica? Sigur nu mie mi se întâmplă asta, eu sunt sănătoasă tun. Sunt absolut sigură că această clonă se răzbună pe mine pentru toată suferinţa băgată în ea. Am luat-o la fugă, m-am luat la întrecere cu cancerul. „Fraiere, nu mă prinzi tu pe mine, am făcut handbal, am fost căpitan de echipă, ştiu să driblez!” Şi am fugit vreo 8 ani, fără vizite la doctor, fără resentimente, doar cu convingerea că o să ies pe locul întâi. La 32 de ani m-a prins, al naibii, m-a trântit bine de tot şi a dat cu mine de toţi pereţii. De la atâta alergat, am slăbit 10 kile şi vomitam fiere – altceva oricum nu mâncam.

Acum am aproape 34 de ani, 1 an şi 3 luni de chimioterapie şi nenumărate vizite la spital. Medicul mi-a spus că sunt inconştienţă pură – dar mă iubeşte, ştiu asta. Mă iubesc şi doamnele mai în vârstă de acolo, sunt pentru mine ca nişte mame, le fac să râdă uneori,  iar ele îmi spun că nu ştiu de unde atâta putere într-un om aşa slab şi înalt.

Între timp, am învăţat să iubesc şi eu. Am început cu mine, apoi am iubit cancerul. Dacă tot o să convieţuim împreună de acum încolo, măcar să ne fie bine, mi-am zis.

Clona? Am sufocat-o! Îmi plac mai mult oamenii reali.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest