Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Despuiată

Despre carte

A trecut aproape o lună de la lansarea cărții Cine mi-a pus albinele-n piept?. Lansarea oficială a fost frumoasă, cu lume multă, curioasă, dar mai ales prezentă trup și suflet. Am plecat de acolo mai întreagă ca niciodată. Am fost bucuroasă să observ cum, atunci când oamenii se unesc pot face împreună pământul să se miște.

Impresiile despre rândurile scrise nu au întârziat să apară, las aici câteva dintre ele:

Manuela Poclitaru

Cascada care urcă muntele

Din seninul cerului şi liniştea ierbii, sub blânda veghe a luminii, se naşte izvorul care ne însuflețeşte. Nu ştim niciodată unde duce. Timpul e prieten şi vrăjmaş. Taie în stâncă, şi albia lină se prăbuşeşte, devine cascadă.

“Cine mi-a pus albinele-n piept” este o carte despre devenire. Despre escaladarea piscurilor lăuntrice. Despre frumusețea curajului şi riscurile călătoriei.

Are greutatea încercărilor trăite intens, până la depersonalizare, împletită cu puritatea sufletului sincer, deschis, şi uşurința de a scrie.

Andreea stă de fapt cu tine pe sofà şi-ţi povesteşte, privindu-te în ochi. Te poartă prin viața ei, te duce într-o lume dureros de reală, greu de digerat pentru cei ce se îmbată cu iluzii.

Este lumea în care îngenunchezi până la sânge, din care noi suntem parte, şi cu fiecare filă întoarsă a cărții ai şansa să schimbi tot ce-ai înțeles până atunci despre viață.

De sus, lumina veghează împăcată. Nimic nu e la voia întâmplării.

Crâmpeie de viață adunate-ntr-o carte reuşesc să facă din picuri de blândețe izvor. Pentru că, în cădere, cascada se transformă în apă lină şi limpede, oglindind cerul cu toate cele sfinte.

Cascada care urcă muntele, muntele abrupt care se oglindeşte în apa curată ca lacrima care-l spală.”

Leon, 8 ani, a citit cartea închis în podul casei

” Vreau să o cunosc pe Andreea. Mi-am făcut o imagine despre ea. Trebuie să recitesc cartea. Mai sunt amănunte pe care să le descifrez.” 

Codruț Beleaua

Servus. Am citit cartea. Deși “oamenii spun așa și pe dincolo”, deja cred că ți.am zis și eu câteva din arsenalul respectiv😊… , cred că stilul tău de scris este de admirat, franc și contemporan. Se distinge expresia sufletului tău, a gândurilor desnodate în expresie. Demolezi și ridici, incarci și descarci ideea. Mi.ai stârnit gânduri și autopolemică, nu numai pentru că mă regăsesc în trăirile tale, ci pentru că ai stârnit mintea cititorului. Mi se confirmă o idee, aceea că noi toți suntem parte dintr.un Suflet unic, dar ne manifestăm în materie uneori diferit, aparent… Felicitări! Și…Mulțumesc!”

Alexandru Abdulaki

Despre învingători

N-am scris niciodată recenzia unei cărţi. Deşi, e adevărat, uneori am vrut. Prin urmare, critica am plămădit-o adesea pentru mine, în intimitate facilă şi benignă, cu ironie şi superioritate, sau, în cele cazuri, vezi Poclitaru, cu ciudă. Nici de data asta nu mi-am propus, doar că volumul ăsta mă leagă cu o poveste, despre un destin în oglindă cu al unui geamăn. Şi a ieşit aşa…
Am citit cartea domnişoarei Luca ca pe un prospect. Sub aspect temporal şi intenţional. Am căutat o reţetă fantastică despre reuşită, despre izbânda unei eroine mistice, în luptă inechitabilă cu un Goliat parşiv, flămând şi necruţător, pe care eu însumi îl uram cu patimă. Un manual al celui/celei care a învins… frica. Ceea ce eu şi alţii nu am putut. Un manual al noncomformistei despre care am auzit de la Manuela Poclitaru că a îndrăznit să se opună totului cât i-a fost, zice-se, scris.
Am greşit. Am citit un jurnal al unui om ca toţi oamenii, decât că viu. Cu deznădejdea perpetuă, cu imagini ale absurdului, cu desene ale unei lumi prăbuşindu-se şi renăscând. O carte despre fobiile fardate strident, despre supravieţuire mentală înaintea celei trupeşti, schiţe ale unor caractere, radiografia unor gânduri absolut umane, cum ştii că există dar pe care nu le mai găseşti nicăieri.
Încerc obsesiv să îmi aduc aminte de un alt exemplu în care să fi regăsit atâta onestitate. Poate că lipsa unei structuri organizate, alta decât cea cronologică, sau tocmai inocenţa scriitoricească să dezvăluie lectorului această senzaţie de spovedanie. Pe mine, unul, m-a onorat. Mi-a construit, din ruinele unei iluzii incipiente, respectul desăvârşit nu pentru un scriitor, ci pentru omul care are curajul să pună pe masă trupul său întors pe dos. Şi aceasă mutare, am constatat cu uimire, nu trădează slăbiciune, nu pretinde compasiune, ci generează forţă, creionând pe David care nu învinge prin piatră, cu acea lovitură divină, ci prin simpla sa prezenţă, înfricoşată şi deznădăjduită pe dinăuntru, dar fermă absolut, în luptă nu cu Goliat, ci cu propria frică, cu propria fiinţă. Lupta unde, până să citesc cartea asta, nu ştiam că se poate, vreodată, învinge.
O carte nu despre boală, nu despre leacuri şi, în niciun caz, despre învins. Cuvântul de căutat, între paginile ei, nu e „Cine”, nici „albine”, ci „piept”. Din sintagma „în piept”.”

 

În perioada următoare vor mai fi două lansări: 19 ianuarie – Iași și pe 20 ianuarie – Gura Humorului, alături de Sorin Poclitaru.

Despuiată

Indiferența

Te uiți la mine cu privirea aceea pe care o știu deja, au mai fost mulți înaintea ta care s-au uitat așa. Ai vrea ca eu să nu exist, îți perturb starea de bine, iar berea răsuflată din care bei de o oră nu mai are efectul dorit. Nu-i așa? Te mustră conștiința fiindcă ai rămas paralizat, fără putere să faci ceva pentru mine. Crezi că trebuie să faci ceva pentru mine, așa e frumos, așa e nobil. Mă detești pe mine pentru incapacitatea ta. Îmi atribui caracteristici de cerșetor, caz umanitar, bolnav incurabil.

Faci tot posibilul să mă eviți, îți cari fericirea prin magazine. Cumperi compulsiv haine. Dacă arăți bine nu se prinde nimeni că în interior ai deja un bolnav incurabil. Nu se prinde nimeni ca pe interior porți deja un cerșetor. Cerșetor de atenție.

Fugi de mine pentru că ai impresia că te voi întrista. Capacitatea ta de empatie cu suferința mea, dai vina și pe ea, dacă nu ai fi așa empatic, ce bine ar fi, nu? Mă vezi cu moartea deasupra capului și îți imaginezi că te voi trage după mine.

Îți este frică de moarte? Îți este frică de viață? Îți este frică de mine? Îți este frică de tine?

Mă rănești.

Vreau să mă izolez. Privindu-ți reacția îmi dau seama de nenorocirea în care mă zbat. Prin ochii tăi sunt pierdută. Mă condamn pentru tot ceea ce simți atunci când mă vezi, atunci când auzi de mine.

Îți este mai bine fără mine. Cel puțin nu ești nevoit să faci slalom printre perfuzii și fire de păr. Te poți ocupa în liniște de prietena ta care te înșeală, de lipsa de bani sau de indiferența oamenilor din jurul tău.

Te poți ocupa în liniște de lipsa lui Dumnezeu din tine, căutându-L în iubirea de sine.

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Despuiată

Oameni buni

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la îndemână să plasăm răul în exterior.

Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri. Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?

Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.

Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?

Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai mâhnit poate doar cu un cuvânt.

Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună. Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea ne înspăimântă.

E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în noi, nu? Noi suntem buni și minunați.

Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism, mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și mă întreb, suntem buni sau nebuni?

Despuiată

Resursa de la contabilitate

Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun pic de suflet scurs?

Visez la o lume fără bani. Dar ce să vezi? Căci ies pe stradă și-n loc de oameni văd semne de dolari. Văd buzunare umflate cu bacnote și telefoane care verifică constant contul bancar.

Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot cu ajutorul ei, ne pierdem viața. Ne înrudim cu banii, cumpărăm fercire cu bani. Oare?

Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce, ci banul.

Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema “resursa de la contabilitate”. Am umblat și eu cu dolarul în frunte, fiindcă așa se vrea, atât se poate.

Cuvântul “șefa”, l-am rostit mai des decât cuvântul “mama”. N-am vrut să mă ridic mai sus, pe scara ierarhică a șefiilor, n-am vrut, deși am fost pe aprope. Evaluările corporatiste îmi indicau spirit de leader. Am încercat să iubesc mai mult oamenii decât afacerile, în schimb. Fapt care mi-a adus, să-i zicem, pagubă bănească și gol interior, căci în lumea afacerilor sensibilitatea nu are ce căuta, mi se spunea adesea.

Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție pe care l-am avut îmi spunea “Andreea nebuna”, am aflat ulterior demisiei. Săracul de el. Îl și văd chinuit de cravata strânsă la gât, cu broboane de transpirație pe cămașa călcată impecabil, doar așa că să iasă banul.

O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai mult oamenii. Cu afacerea se juca, o ținea între degete și o gâdila în talpă. Frumos se împleteau cele două. Dar nu i-a mers prea mult, nici ei. Au jumulit-o șacalii iubitori de bani și de putere.

A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii care merg la muncă cu sensibilitatea de acasă.

Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani. Și apoi adună-te și fă din nou același lucru, în alt loc. Căci nu poate un om mic să schimbe pe banii umblători care se sprijină-n putere. Ei decid, ei știu mai bine. Noi, acceptăm.

Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va disparea sistemul bancar. Să dispară și banii, dacă ar fi după mine și să vedem atunci haos. Să vedem atunci cum căutam picul de suflet care mai zace amorțit în noi.

Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși să punem omul mai presus, căci la final n-o să ne întrebe Dumnezeu: – Ia să vedem, cât ai avut salariul?

Despuiată

Sinceritate

Nu am fost dintotdeauna sceptică în privința oamenilor. Obișnuiam să cred în ei, să văd în ei bunătate fără intenții ascunse. Obișnuiam să-mi pun sufletul pe tavă, dezgolit de toate măștile pe care mi le-am însușit, ulterior.

Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt, este cea mai bună comunicare în relațiile personale.

Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru – sinceritate, chiar acea sinceritate dureroasă, care te pune în situația disconfortului interior.

Apoi, treptat, viața m-a învățat altceva, ceva ce îmi este greu să accept chiar și acum, să fiu sceptică și să mă încred mai puțin în oameni.

Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la oameni pe care abia i-am cunoscut, atât de multe încât mă simt ca un oraș frumos, dar pustiit de tâlhari. Fără excepție, aceste cuvinte spuse în euforia stărilor de moment, s-au dovedit a fi vorbe goale, fără susținere reală.

Te iubesc – este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot să-mi imaginez măreția lui, atât de mică sunt eu ca simțire și putere de înțelegere.

Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor frumoase, pe care neîncrederea mea în mine, voia să le creadă. Venind din exterior, acele cuvinte îmi ofereau un confort emoțional și o dăruire totală față de persoana care mi le spunea. Am un puternic simțămât în a nu dezamăgi pe cel care spune că îi sunt dragă.

Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe. Mecanismul găunos se află în mine, conștientizez. Propria slăbiciune emoțională m-a purtat dintr-o dezamăgire în alta. N-am știut în cine sau în ce să mă încred.

Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.

Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de sosire a fost tot în mine.

Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt mici și se sperie repede, cu toate cuvintele lor mărețe pe care le spun.

Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu oamenii despre oameni. Asta ca să evit să mai creez cercuri în care nu mă mai simt nici măcar confortabil să trăiesc.

Sursa photo @elfcodobelf on instagram.

Despuiată

Hai sa fim realiști

Mă uit bine înăuntrul meu. Mă uit bine înăuntrul tău. E multă tristețe. Tristețe acoperită cu afirmații pozitive.

Nu mă crezi? Ieși afară, mergi pe stradă și uite-te în jur. Câți oameni ai văzut zâmbind? Câți oameni ai văzut cu privirea pierdută?

Ascultă. Ce auzi? Nu am bani. Sănătatea îmi e șubredă. Mă simt rău. Muncesc prea mult. Nimeni nu mă iubește.

Cum poți să te minți că tristețea nu există? Cum e posibil să fugi de oamenii care îndrăznesc să își arate tristețea? Crezi că este contaminabilă? Adevărul este că tristețea există deja în sufletul tău. Dar ai muncit atât de mult să o camuflezi în citate motivaționale încât ți se pare că ceilalți sunt triști, nu tu.

Ai mereu la tine pregătită tolba cu “va fi bine”. Mă întreb ce însemna binele asta pe care îl fluturi pe sub nasul celor triști. Ai habar? Nu cred.

Ignoranța doare. Nu acum, acum e călduț cât de cât, sub “Sunt fericită” spus de 100 de ori pe zi.

Nu mă simt confortabil. Oamenii mor în spitale mâncați de cancer în timp ce tu mergi la coafor. Să fiu fericită pentru tine? Să fiu tristă pentru cei care mor? Ironia este că sunt mai fericită invers.

Hai să fim realiști, te rog. Dacă tu crezi că tristețea este un moft, vino la spitalul de oncologie. Stai o singură zi. Aș fi bucuroasă să vorbesc apoi, despre fericire cu tine.

În toată tristețea pe care o vezi la mine, n-am fost în viața mea un om mai fericit.

Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.