Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Înger de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un înger,

Să nu fiu singură,

Este făcut din lut.

În ochi are râvnă și știe a plânge.

Uneori îi văd aripile care-l înalță,

Chiar dacă obișnuiește a spune,

Că-i om și poartă cu el, neputință.

Zâmbetul lui e o joacă,

Inima, caldă.

Înger de lut,

Ce și-a transformat suferința în artă.

Vorbele lui mă propulsează în viață,

Cu bunătatea lor atât de firească.

Cuvintele lui îi sunt alinare

Trupului meu obosit de tumultul vieții.

Cum să mă bucur, Doamne de el?

Fără a vrea să-i frâng aripile?

Despuiată

Rugăciune

Sunt un om atăt de mic, dar mă cred așa de mare.

Vino Doamne și mă scapă, căci eu nu mai am salvare.

Urlu, țip și dau cu pumnul

Căci orgoliul mă conduce,

Am ajuns să-mi fie teamă ca să îmi mai fac o cruce.

Plânge sufletul în mine, chinuit de-a mea minte,

Fiindcă nicicum nu e bine, orice aș face, orice aș spune.

Eu sunt slab, dar cred că-s tare,

și slăbesc pe zi ce trece, fiindcă lumea e tentantă și mă iau cu ea la-ntrecere.

Sunt fricos, dar arăt bine,

Nu e asta ce contează? Țoale, freze,unghii false, panică și bani grămadă.

Am uitat să privesc cerul, să Te caut, să Te simt,

Mă iau cu televizorul și îmi place să mă mint.

Nu mai știu ce-i adevărul, dacă am știut vreodată,

Dar îmi zic că așa-i viața și uite așa, mai mint o dată.

Vreau Doamne să ajung la tine, să îmi dai o mângâiere,

Vreau să rup cercul mândriei, să mă bucur în tăcere.

Nu uita Te rog, de mine, nu mă lăsa în prostie,

Vreau să ies din bucla vieții plină de fățărnicie.

Despuiată

Conversație în cinci acte

I

El – Salut!

Ea – Salut!

El – De ce ești rasă în cap?

Ea – Chemo.

El – Nice. Eu am poliartrită reumatoidă. Știu cum e cu durerea. Sunt un empatic.

Ea – 🙂

El – Cu ce te ocupi?

Ea – Scriu despre cancer și ocazional contabilitate, dar cel mai des îmi place să sufăr. Tu?

El – Eu sunt haitist, scriu romane și strâng bani pentru zile negre.

Ea – Faci vreun tratament ceva? Te descurci, ai nevoie de ajutor?

El – Mă descurc, îmi place sa mimez independența chiar dacă sunt dependent de țigări, muncă și vorbit excesiv despre propria persoană.

Ea – Auch! Cum vine asta?

El – Să-ți explic. În primul rând, așa sunt eu, să nu zici că nu te-am atenționat. Muncesc mult fiindcă îmi place să-mi cumpăr iluzia la libertate cu salariul lunar pe care îl câștig. Pe ăștia de la muncă nu prea îi suport, în special pe șefu’, mă gândesc să-i sabotez firma, într-o zi.

Ea – Crezi în ceva?

El – Da. În mine și în puterea mea de a face bani.

Ea – Înseamnă că încă n-ai suferit destul.

Chat Conversation End

II

El – Vrei să ne vedem? Sunt un curios din fire.

Ea – Nu putem să ne vedem acum, urmează o perioadă dificilă pentru mine iar urcușurile și coborâșurile emoționale nu-mi sunt de ajutor.

El – Bine, am răbdare.

Ea – De ce ai vrea să te vezi cu o persoană ca mine? Viața mea e puțin diferită și cei mai mulți dintre oameni nu rezistă să-mi fie alături.

El – Îmi plac persoanele ca tine, ciudate, misterioase cu un dram de inteligență, în plus, știu cum este să fii bolnav, am rezona foarte bine pe partea asta.

Ea – Să știi că nu mai cred în oameni de multă vreme, dar îmi place simplitatea pe care o afișezi, aproape m-ai convins.

El – Hai să ne vedem!

Ea – Hai!

III

El – Nu-mi plac femeile tunse scurt, o să-ți mai crească părul vreodată?

Ea – M-ai dezamăgit! Cum poți să pui o asemenea întrebare? Te-am întrebat vreodată de ce ai mâinile strâmbe și dacă se vor mai îndrepta?

El – Ai dreptate, sunt un porc! Îți datorez niște scuze.

Ea – Ok, trecem peste. Sunt obișnuită cu întrebările stupide. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă se ia cancerul, so….

El – După ce te faci bine, o să facem lucruri împreună. Chiar îmi pare rău, sunt un om care nu știe să facă complimente, așa sunt eu și tu trebuie să înțelegi asta.

IV

El – Eu nu mă consider un om bolnav, îmi place să visez că voi avea copiii, familie, spre deosebire de tine, care și-a limitat posibilitatea de a avea copii. Știi că se vede pe tine că ești bolnavă?

Ea – WTF! Știi că pe prospectul medicamentelor tale scrie infertilitate și risc de mutație genetică? Cum poți să vrei să aduci un copil pe lume în condițiile astea? Și apropo, vrei să ne uităm în oglindă să vedem cine pare mai bolnav?

El – Eu ignor boala, atât timp cât pot să muncesc sunt sănătos. Iar toți banii aștia pe care îi am, pentru că trebuie să recunosc, am mulți, îmi vor cumpăra libertatea la un moment dat.

Ea – Daaaa! Vezi că proiectezi cam mult într-un viitor incert și uiți prezentul. Nu vrei tu, mai bine, să ne bucurăm de ce este acum?

El – Nu pot, trebuie să muncesc, doișpe ore pe zi, iar duminca fac curat în casă.

Ea – La banii tai aș fi plătit pe cineva să-mi facă curat. Cum era faza aia că o să facem lucruri împreună?

El – Păi facem, dar trebuie să ai răbdare, pentru că înainte de toate, eu sunt important.

Ea – Ce îți place să faci cel mai mult?

El – Baie fierbinte cu paracetamol.

Ea – Băi, eu nu pot concura cu salariul, munca și egoismul tău. Ai auzit cumva de emoții? Ai simțit?

El – Sigur că am simțit, deaia am devenit așa acum, am simțit prea mult și m-am fript.

Ea – Sunt un pic obosită de la atâta analiză, cuvintele tale sunt multe și nu le pot procesa. Aș prefera să ne plimbăm, să ne bucurăm de natură.

El – Nu pot astăzi, dar promit să-mi fac timp pentru tine.

V

El – De ce nu vorbești cu mine?

Ea – Vorbesc cu tine, dar aș prefera să vorbim față în față.

El – Ești ok? Te comporți ca o femeie la menstruație. Vrei să ai răbdare cu mine? Crezi că merită investiția?

Ea – Investiția? Tu, până și relațiile emoționale le vezi inginerește. Dai ceva doar dacă ești sigur că merită, așa-i?

El – Lasă martirismul. Nu ești maica Tereza. Toți facem așa. Eu știu foarte bine ce trebuie să fac, adică bani și din când în când sex. O să-mi construiesc un glob de cristal în care am să locuiesc și nu am să mor niciodată de foame.

Ea – Băi! Tu observi că mănânci numai porcării? Supă la plic, MC-uri, bagi câte două pachete de țigări cu Fanta și te gândești la viitor. Mișcare nexam, pulsul tău este 120 în repaos și respiri ca un tren. Chiar mă enervează autosuficiența în care trăiești. Trebuie să te ajuți cumva, omule, dacă vrei să faci să devină realitate iluzia aia a ta, cu banii și libertatea.

El – Tu ai cancer, ai uitat? Să nu crezi că îmi e ușor să te accept așa, cu boala asta.

Ea – N-am uitat, n-am cum să uit, dar puținul timp petrecut cu tine mi-a dat și mie iluzia nemuririi. Mă învârt în metafizic, materialul mă sufocă. Planurile mă irită. Iar tu, nu trebuie să depui vreun efort să mă accepți. Sunt bine. Oricum, dacă reîncep chimio, ne despărțim.

El – Mi se pare corect, nu intenționez să vin după tine în groapă.

The end.

Despuiată

Prietena mea

O prietenă din copilărie, să tot fie vreo 25 de ani de atunci, m-a întrebat dacă îmi este frică de moarte. Am început să plâng și i-am răspuns că da, îmi este frică, nu vreau să mor. Plângeam de se topea asfaltul sub mine, o asemenea întrebare eu nu mai primisem. În schimb ea râdea, mirându-se de cum poate să-mi fie frică de moarte când nici nu știu cum este.

M-a bântuit întrebarea ei mult timp. Am întors-o pe toate fețele și i-am șlefuit fațetele ca unui diamant. Voiam să purific imaginea pe care această amintire mi-o provoca, cumva în mintea mea de copil aveam impresia că știa ea ceva și nu vrea să-mi spună. Apoi am îngropat totul și am dat uitării moartea, m-am luat cu viața.

Viață care mai la tot pasul m-a adus din nou și din nou în fața acestei teme taboo pentru oameni. Nu este bine sa vorbești despre moarte, invoci spirite, morții cu morții, vii cu vii. Apoi a murit bunicul. N-am înțeles exact ce se întâmplă. Am experimentat această întâmplare ca pe o joacă. Mă ascundeam să nu mă vadă, deși el oricum nu vedea. Vorbeam cu el iar el nu-mi răspundea. Un fel de v-ați ascunselea, făceam, doar că singurul personaj din joc, eram eu. Oamenii in jur, plângeau, eu râdeam și gândeam, de ce plâng oamenii aștia? Ei nu știu că bunicului nu-i este frică?

Între timp specific felului meu de a fi, am luat moartea in prorpiile mâini. Îmi imaginam cum ar fi viața dacă ar muri mama. Și sufeream cumplit la toate scenariile pe care mintea mea se încapațâna să le producă. Atunci am înțeles compasiunea. Am înțeles că mai frică îmi este de moartea altcuiva, nu a mea. Mie nu-mi place când oamenii suferă. Oare sunt egoistă? Oare lipsa cuiva drag ne doare din egoism?

Prietenă mă fac cu moartea. Pănă la urmă este singura certitudine pe care o avem. Stilul meu de a vedea, se cizelase, e drept citisem câțiva filosofi, care m-au ajutat să percep mai nuanțat, existența și non-existența. Îmi plăcea de acum să-mi înscenez propria înmormântare. Stăteam undeva suspendată în neant și priveam toți oamenii care mă plângeau. Erau întodeauna mulți. (cam schizofernice aceste trăiri, totuși). Bâi dar le citeam și gândurile, prezenților. Unii dintre ei chiar aveau un gol în suflet, altora le era doar foame și abia așteptau să mănânce ceva iar alții simțeau o ușurare, fiecare după cum m-a perceput cât încă eram în viață sau după cum se percepeau pe ei?

De curând, dorm cu moartea lângă mine. Am vrut eu să fim prietene și acum parcă nu mai scap de ea. Așa e când întinzi un deget de ajutor, ți se ia toată mâna. Băi ce praf sunt. :))). Dar e bine, chiar am învățat multe de la ea. Mi-a șoptit că egoismul, o altă temă a vieții mele, atunci când mori, dispare. Când treci dincolo, e ca și cum intri într-un spațiu de curățare a toxinelor sufletului. Nu-i așa că sună bine? Și nici nu costă bani.

*Sursa photo Pinterest

Despuiată

Beibi, nu pleca.

l-am întâlnit fix în perioada în care mintea mea desființa orice idee de a avea o relație cu cineva.

Mi s-a strecurat în suflet, încet și sigur. Și a stat așa, cocoțat acolo. Ba nu, eu l-am ridicat sus, sus de tot. Pe piedestal l-am pus și l-am încoronat. Nopțile îi respirăm pielea. Zilele îi adulmecam gesturile. Nu mai văzusem așa ceva. Și cred că nici el. Râdeam cu poftă din orice nimic. Găteam speranțe la cuptor. Ce bun era. Ce frumos ne împleteam viitorul. Împreună, mereu împreună, am jurat. Cu sânge din deget am pecetluit.

Ești a mea. Ești al meu.

Îmi ești drag. Îmi ești sănătos. Da-mi și mie din sănătatea ta. Îi luam pe furiș, noaptea, bucăți de sănătate. Fugeam cu ele în vis. Iar când mă trezeam, visul era realitate.

A dat norocul peste mine, ghinionista. Ochi albaștri ca ai tăi eu n-am mai întâlnit. Și nici povestiri ca ale tale. Tu le știi pe toate. Vreau și eu să le știu pe toate. Dar să le știu cum le știi tu.

Eu mă anulez pe mine. Și te updatez pe ține.

Am alergat amândoi prin pădure, noaptea. Apoi am îmbrățișat copacii și ne-am tăvălit printre frunze. Eram beți de entuziasm.

Mămăligă la ceaun. Era expert la făcut mămăligă. Eu eram expertă la mâncat.

Camera lui avea ferestre mari. Admiram norii mișcători direct din pat. Apoi tot în pat, dansam.

Of, dar ce bine e în culcușul tău. Aș putea să uit de mine, aici. Casa și viața noastră sunt rupte de lume. Lumea e ruptă de noi. Nu avem acces la civilizație, doar la iubrie.

Așa mi-am imaginat viața. Iubire, mămăligă și sânge.

Despuiată

Mulțumesc

Mulțumesc pentru că ai plecat, mulțumesc pentru convingerea ta că nu merit să fiu iubită de către tine, că nu sunt strălucitoare și demnă de prezența ta, dacă nu ar fi fost așa, nu aș fi știut că pot să mă descurc singură.
Mulțumesc pentru că ai renunțat la mine fix când aveam mai mare nevoie de cineva, ai renunțat pentru că îți era frică de viață, am învățat din asta, că și cele mai negre nopți au la finele lor, lumină.
Mulțumesc pentru că ai considerat că trăirile și stările tale sunt mai importante decât ale mele, așa este, privind din perspectivă ta. Din perspectivă mea, trăirile și stările, sunt iluzorii și lipsite de eternitate, dar mai ales, nu le poți programa.
Mulțumesc pentru că ai considerat că eu decad și te trag după mine, în timp ce tu ar trebui să înflorești. Am învățat că poți să decazi în cele mai înfloritoare condiții și poți să înflorești în cele mai decăzute situații.
Îți multmesc pentru că ai ales compania altor oameni pentru că ai crezut că ei te ridica, m-ai învățat că nimeni nu te ridică, pentru că toți suntem exact acolo unde trebuie să fim.
Mulțumesc pentru că m-ai ignorat chiar și atunci când strigătul meu interior îmi trăda disperarea, iar insistența mea dădea în penibil, m-ai învățat că sunt unul dintre acei oameni care nu renunță la credințele lor.
Mulțumesc pentru fiecare minciună, mi-ai arătat în felul acesta adevărul.
Mulțumesc pentru că nu ai avut răbdare și curaj să fii alături de mine, când eu chiar credeam că așa o să faci, mi-ai oferit posibilitatea să întâlnesc oameni care au fost și sunt alături de mine fără ca eu să cer ceva ci doar pentru că mă iubeau.
Îți mulțumesc pentru că ai renunțat atât de ușor la mine, m-ai învățat cum să lupt pentru mine și să renunț la a mă irosi fără rost.

 

Photo credit: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Da, Nu

M-am plimbat toată viața prin abisul gândurilor mele despre mine, oameni și viață.
Nu de puține ori mi-am imaginat în fel și chip orânduirea lucrurilor în această lume. Nu știu cât de adevărate au fost toate. M-am întristat la aflarea minciunilor, am răbufnit la nedreptate, m-am lamentat când m-am făcut greșit înțeleasă. M-am apărat când am fost criticată. Am sărit la bătaie când mi-a fost invadat teritoriul. Am explicat și am scris și am plâns și am râs și am întors viața pe toate părțile. M-am învinovățit, am acuzat, m-am luptat cu himere, am deslușit mistere.
Am crescut înăuntrul meu un copil răsfățat, care vrea, tot timpul vrea. Am și dat uneori, prea puțin poate sau poate prea condiționat.
Eu, eu, eu, eu, tu, tu, tu, mereu eu, tu, eu. Peste tot există, eu. Peste tot există, tu.
Nu existăm. Noi, nu suntem noi. La fel cum eu, nu sunt eu iar tu, nu ești tu.
Suntem altcineva. Simt în fiecare secundă cum sunt trăită și păcălită că eu mă trăiesc. Mă păcălesc singură.
Mă înclin existenței pentru a mea existență și continui să exist conștientă că niciodată nu a fost vorba despre mine, eu, tu. Noi doar suntem. Și să fim buni.
Sursa photo: Pinterest
Despuiată

Mai demult

Mai demult, ne plăcea să stăm lipiți unul de altul precum nisipul lipit de pielea udă. Ne trânteam în pat și ne uitam acolo cu orele, îmbrățișați în cele mai ciudate poziții.

Mai demult, rosteam același cuvânt amândoi odată și ne minunam de cum este posibil. Ne citeam gândurile, eram făcuți unul pentru altul, spuneam.

Mai demult, zâmbetul celuilalt era un indiciu că ziua avea să decurgă bine, lipsa zâmbetului prevestea tristețe.

Mai demult, ne plimbam cât era ziua de lungă, de mână, nici mâncare nu ne trebuia, ne aveam unul pe altul.

Mai demult, sufeream cumplit dacă sărutul tău nu era sigur, strângerea de mână, era leșinată, povestirile tale nu erau amuzante. Credeam că poate eu nu mai sunt bună.

Mai demult, iubitule, inimile amândoura băteau în același ritm, îmi plăcea să ascult cum ticăie.

Acum, nu ne mai place să avem pielea udă. Statul în pat e ca o boală lungă. Zâmbetul prevestește minciună. Plimbările sunt de prisos. Săruturile nu mai există iar inimă mea, cel puțin, a luat-o înainte.

Sursa photo: Pinterest

Despuiată

Clona

Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria mea…

Am fost o fată slabă şi înaltă, cu ochi mari şi pătrunzători, privind parcă spre o lume care nu există. Privitul în gol, una dintre activităţile mele preferate. Mă relaxa teribil şi îmi oferea iluzia că nu mă vede nimeni. Când mi se întâmpla ceva rău, aveam capacitatea să simt că nu mie mi se întâmplă, ci altcuiva, o persoană de lângă mine, pe care obişnuiam să o mângâi pe cap şi să-i spun că e doar un moment şi va trece.

Această “capacitate”, pe care am considerat-o defect, m-a propulsat spre înainte în viaţă, fără a simţi cu adevărat durere. Viitorul – pe care mi-l imaginam stând cu fundul pe treptele scării în care locuiam – era adesea bun şi cald. Tanti Stoica, vecina de sus, îmi ţinea companie cu urlete de pe geam, “Ridică-te de acolo, măi fată, că o să  răceşti şi nu mai poţi să faci copii”. O iubeam,  îşi dorea să mă transforme într-o aristrocrată – dacă nu material, măcar prin comportament să fiu aşa. Dar eu mă legănam continuu ca un copil al străzii şi îmi rodeam unghiile până dădea sângele. N-a avut nici o şansa cu mine atunci. Mai târziu, când m-am văzut domnişoară, i-am mulţumit.

Complexele copilăriei m-au chinuit groaznic: eram prea înaltă şi era prea greu de acceptat. În viaţa reală aveam în jur de 12 ani, dar în percepţiile oamenilor eram cu muuult mai în vârstă. Acea perioadă am “rezolvat-o” făcând “switch-ul”. Nu mie mi se întâmplau toate acele lucruri, am căutat adânc în mintea mea o clonă care să suporte şi pe care să o alin cu mângâierile mele, spunându-i din nou că toate vor trece şi voi deveni o femeie frumoasă. Apoi am iubit, din toată inima şi cu toată fiinţa, cu tremurat de genunchi şi bâlbâieli de emoţii, cu teama că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de profundă pentru prinţul care părea să le aibă pe toate.  “Esti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o”, îmi spunea adesea. Dar eu nu înţelegeam, “Cine?? Eu? Are you talking to me? sau cu Clona?”

Nu m-a ajutat prea mult frumuseţea, pentru că iubirea (lui) s-a dus, iar eu am rămas din nou cu Clona. Acum trebuia să-i explic cum stă treabă şi să o învăţ că dezamăgiri sunt la tot pasul, iar duiumul suferinţelor din dragoste este abia la început şi este ceva normal. Şi până la urmă, toată lumea suferă din dragoste. Da! Dar mie nu mi-a spus nimeni, n-am fost atenţionată că aşa e în viaţă, că iubirea asta doare până în măduva oaselor, că le macină brutal şi te ţintuieşte la pat până când e timpul să dai delete, să faci switch cu altceva, cu altcineva. Şi am păşit din nou spre viitorul meu bun, iubirea a călcat de multe ori peste mine, cu bocanci grei şi plini de noroi. M-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona,  m-am ridicat,  m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona până când m-am trezit obosită şi murdară din cauza zidului pe care îl ridicam de jur împrejurul meu.

La 22 de ani am simţit un nodul la sânul drept. La 24 de ani nodulul era cancer. Stai! Cancer? Cut! Switch! Delete! Clonă, unde eşti? Cum să mor la 24 de ani? Unde-i viitorul? Unde-i Tanti Stoica? Sigur nu mie mi se întâmplă asta, eu sunt sănătoasă tun. Sunt absolut sigură că această clonă se răzbună pe mine pentru toată suferinţa băgată în ea. Am luat-o la fugă, m-am luat la întrecere cu cancerul. „Fraiere, nu mă prinzi tu pe mine, am făcut handbal, am fost căpitan de echipă, ştiu să driblez!” Şi am fugit vreo 8 ani, fără vizite la doctor, fără resentimente, doar cu convingerea că o să ies pe locul întâi. La 32 de ani m-a prins, al naibii, m-a trântit bine de tot şi a dat cu mine de toţi pereţii. De la atâta alergat, am slăbit 10 kile şi vomitam fiere – altceva oricum nu mâncam.

Acum am aproape 34 de ani, 1 an şi 3 luni de chimioterapie şi nenumărate vizite la spital. Medicul mi-a spus că sunt inconştienţă pură – dar mă iubeşte, ştiu asta. Mă iubesc şi doamnele mai în vârstă de acolo, sunt pentru mine ca nişte mame, le fac să râdă uneori,  iar ele îmi spun că nu ştiu de unde atâta putere într-un om aşa slab şi înalt.

Între timp, am învăţat să iubesc şi eu. Am început cu mine, apoi am iubit cancerul. Dacă tot o să convieţuim împreună de acum încolo, măcar să ne fie bine, mi-am zis.

Clona? Am sufocat-o! Îmi plac mai mult oamenii reali.

Photo credits: https://www.instagram.com/noonereadsthisblog/

Despuiată

Olivia

Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi,-trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să întru în vorba cu ea, atunci, eu însumi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când deodată bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare mirată de vârstă pe care o am. Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi să fie! Asta da coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva. Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru, știa că în ziua de tratament a amândoura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, rădeam și o luam de la capăt. Doamne ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era:-Unde-i Olivia? nicidecum, să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. -Ce-i cu tine?, mă întreabă, iar eu am inceut și mai aprig cu lacrimile spunându-i că am citit eu undeva că mai am 5 ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând.-Ce-i domniță? Cine te-a supărat?-Aș vrea să mor mai repede!, îmi spune,-nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea. Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuam pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta, extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
-E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul asta peste mine eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia, să trăiești! Iar eu rădeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea deasemenea, puțin după mine, urma. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când pe hol, dau de mama ei.-Olivia a răcit, e sus internată! Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e.-A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc! îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!

Sursa photo: Pinterest