Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Străbunica mea

Când eram mică, bunica mea mă ducea în vacanța de vară, câteva zile pe an, undeva într-un sat din Muntenia. Acolo, locuia mama ei – străbunica mea.

Era o femeie simplă, cam pe la 60 de ani, însă, se ținea tare bine pentru vârsta ei. Muncea cît era ziua de lungă: dădea de mâncare la păsări, curăța curtea, îngrijea de bărbatul ei care era bolnav de diabet și, se ocupa și de noi, copiii, care ne strângeam pe lângă casa ei.

Casa era micuță, dar suficient cât să găzduiască o mână de oameni. Noi, copiii, dormeam care prin ce camera apuca, osteniți fiind după o zi de tăvăleală prin toată țărâna din satul respectiv.

Camera ei era mereu încuiată cu cheia, noi, nu aveam voie să intrăm în ea ca nu cumva să dărâmăm vreun lucru prețios pe care ea l-a păstrat acolo zeci de ani, ca pe ochii din cap.

Cumva, reușeam să mă furișez pe lângă ea, să intru în cameră și să-mi astâmpăr curiozitatea. Camera era plină de icoane: mici, mari, vechi, noi, erau peste tot. Un altar în toată regula se ascundea în acea casă mică, după ușa strașnic încuiată cu cheia. Îmi amintesc și acum, parcă a fost ieri, senzația pe care mi-o dădeau acele icoane. Dintr-o dată, nu mai eram copil, eram doar suflet. Un suflet dezgolit de copil-om mare, protejat de cineva mai presus. Eram convinsă că străbunica mea, Îl încuie acolo pe Doamne-Doamne și deaia noi nu aveam voie.

De trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara, se retrăgea în camera ei, noi copiii, mergeam după ea să vedem ce face. În fața ușii încuiate, ne împingeam unul pe altul că să avem loc să ne uităm pe gaura cheii. Străbunica se așeza în genunchi cu fața la icoane și vorbea cu ele, noi, nu auzeam ce anume le spunea, însă știam că în acele clipe, ea vorbea cu Dumnezeu.

Străbunica mea a fost un om credincios toată viața ei, a primit în schimb viață lungă și s-a stins la fel de lin precum a trăit, deși, în ultimii ani a trăit singură, niciodată nu a fost singură, pentru că l-a avut pe El, ea, o femeie de aproape 90 de ani.

Când s-a dus în groapă l-a luat pe Dumnezeu cu ea, așa cum au făcut cei mai mulți dintre bătrânii noștri. Noi, ce-i care am crescut la oraș, în vremea comunismului, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu pentru că ne auzea Ceaușescu și ne băga la pușcărie. Ceaușescu era peste tot. Atunci, Ceaușescu era dumnezeu.

Din păcate, cei mai mulți am crescut așa, fără nici un dumnezeu, fapt care a dus la slăbănogirea sufletului, transformându-ne în niște oameni dezorientați, singuri și triști.

Am ajuns să plecăm din țară pentru că, credem că ea nu ne mai oferă nimic, iar cei care au mai rămas, muncesc în corporații străine, îmbolnăvindu-se de cancer pentru buzunarele altora.

Comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, iar străinii Îl țin ascuns.

Noi, jucăm după cum e piesa.

Sursa foto https://www.instagram.com/elfcodobelf

Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Despuiată

Gânduri, gânduri

Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.

Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.

Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.

Este vina cuiva? Este vina noastră?

Zilnic, repetăm ritualuri – ne ridicăm din pat, mergem la muncă, venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi, o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar am făcut, nu?

Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat. Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de ceasul morții că suntem deprimați.

Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de nefericirea noastră actuală.

Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm, îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din nou epuizați și triști.

Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de condiționat – cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.

Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor. Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur, dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă fericiți.

Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului, prin vorbitul continuu despre nimic – da, sigur, nimic foarte important și crucial pentru fiecare – sugerând subtil interlocutorului că ascultatul este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a inventat-o unul care vorbea non-stop.

Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?

Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.

Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.