Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Nu iubeşti fiind preaplin de tine

Până nu reuşeşti să ieşi din tine fără să te pierzi, nu iubeşti.

Când îl iubeşti pe celălalt vii în întâmpinarea lui cu braţele desfăcute şi inima deschisă. Te faci mic, atât de mic încât, măreţia ta, reiese din iubirea ce o porţi. Te goleşti de sine şi, culmea este că, nu te simţi nici fragmentat, nici obosit, nici iritat, şi nici nu simţi vreo urmă de jertfă.

Când îl iubeşti pe celălalt, îl ridici din mocirla în care se zbate alinându-i zbuciumul,arătându-i calităţile în pofida defectelor. Transcenzi privitul lui prin ochelarii de cal, înţelegând, că absolut tot ceea ce vezi la el şi te deranjează, se află deja în tine.

Când îl iubeşti pe celălalt, ai timp, pentru că întâlnirea cu el dilată timpul. Clipa devine infinită. Nu simţi presiunea de a nu te putea ocupa de tine, pentru că iubirea ce o porţi te odihneşte, te întregeşte, te ridică deasupra timpului şi a spaţiului.

Când îl iubeşti pe celălalt, el este oglindă pentru tine şi tu pentru el. Cine se uită la sine în oglindă şi aruncă cu noroi fiindcă nu-i place ce vede? Mereu, indiferent de ceea ce relevă oglinda despre tine, cauţi să îmbunătăţeşti. Aşa-i şi cu celălalt, cauţi să-i îmbunătăţeşti imaginea, nu să i-o strici, crezând că în felul acesta eşti tu mai bun ca el ori mai corect.

Când îl iubeşti pe celălalt ştii şi poţi a-i respecta durerea, tristeţea, tăcerea. Înţelegi când îl doare ceva, când are nevoie de odihnă sau de puţină singurătate. Nu-l invadezi cu nevoile tale, simţindu-te respins. Încerci să-i alini durerea, dar dacă însă nu ţine de tine, îi arăţi că nu este singur şi că mergi la pas, alături de el.

Când îl iubeşti pe celălalt, îl întregeşti, îl ridici şi-l porţi în tine. El, devine vizibil mai luminos, mai frumos, mai plin de vitalitate. Asta face iubirea oamenilor, îi energizează, nu-i seacă de puteri prin fel de fel de cereri, ca şi cum, celălalt este duhul din lampa lui Aladin care îndeplineşte dorinţe.

Când îl iubeşti pe celălalt, dai, dai şi, iar dai. Şi, ce te mai umple dăruitul! Ce satisfacţie mai mare să fie dacă nu, golirea de sine împlinindu-l pe celuilalt? Nu zbieri în gura mare câte şi mai câte ai făcut tu pentru el, iar el nu ştie a aprecia ci, ştii în tine acolo, căci iubirea ce o porţi te învaţă, că ceea ce ai dat ai şi primit deja, altfel n-ai fi avut.

Ce bine ar fi dacă am vrea a alerga spre cunoaşterea iubirii!

Ce bine ne-ar fi dacă în locul timpului petrecut cu cineva, din frica de a nu fi singur, am folosi acel timp pentru cultivarea iubirii!

Despuiată

Superficialitate

Nu lipsa experiențelor este motivul pentru care îmi simt sufletul pustiit. Lipsa lor de consistență și de autenticitate, presărate în schimb cu doze șoc de superficialitate îmi provoacă adevărate crize de identitate.  Superficialitate care provine din lipsirea unui sens în viața cotidiană a individului.

Este adevărat că, traiul dus la un oarecare nivel, confirmat prin întâlniri, discuții, anturaje, scopuri, mai devreme sau mai târziu, oricât de tenace ești în ați păstra integritatea interioară, te acaparează într-atât încât, peste noapte, te trezești pustiit.

Este adevărat și faptul că dezamăgirea față de oameni este o temă care mi-a mâncat ani din viață. Această dezamăgire este atât de reală încât n-am cum să o evit.

De ce bărbatul își înșeală soția? Sigur, la această întrebare s-au derulat de-a lungul timpului sute de răspunsuri, mai mult sau mai puțin plauzibile. Însă, totuși, de ce înșeală omul?

Nivelul acesta pur carnal de ați valida potența și existența îl percep ca pe ceva extrem de primitiv și, cu toate acestea este o realitate care provoacă daune cutremurătoare, în contextul evoluționismului.  Nici nu vreau să știu ce este în mintea unui om în vârstă care își agață senzațiile interioare de câte o tinerică. Pot în schimb, să empatizez cu persoana înșelată. Pot să-i intru în minte și să-i simt teroarea de a se afla într-o eroare, agățându-se și ea la rândul ei de iubirea ce o poartă pentru nefericit.

Nu contest, în schimb, posibilitatea pierderii temporare a discernământului, posibilitate care pândește pe oricine, posibilitate în care m-aș putea regăsi, luând contur în realitate printr-o scena superficială, trăită la nivel de materie.

Slăbănogirea sufletului este atât de pregnantă încât suntem în stare de orice. Ține-mă Doamne de urechi căci altfel s-ar putea să te vând ca Iuda spunea Nicholae Steindthart.

Superficialitatea în artă este o caracteristică, care, lovește în moalele capului sau în conturul sufletului deformându-le  încet și sigur conturul. Cred momentan că manipularea maselor se face cel mai ușor prin artă, nu prin media sau alte instrumente de promovare.

Fiind o ramură care s-a deformat odată cu exprimarea subiectivismului uman neavizat în domeniu, adică destul de greu de încadrat în ceva, totuși, obiectul creat fiind destul de ușor de validat ca artă – cu siguranță că va exista întotdeauna o mână de oameni care să ridice la rang de artă orice inepție umană.

Așadar, este foarte ușor de ținut sufletul omului jos prin instrumentul care cel puțin teoretic, ar trebui să ridice omul spre frumos, spre o înțelegere mai profundă a universului, adică prin artă.

Spunea Nietzsche într-una din cărțile lui pe care n-am să o denumesc aici, că existența femeii este validată doar de minciună și de factorul olfactiv al privitorului. Nimic mai fals decât această afirmație, însă are o greutate pe care nu o pot nega. Să fie acesta motivul văzului strict oportunist al multor femei din ziua de azi? Trebuie să recunosc faptul că îmi este teamă ca acest filosof care din punctul meu de vedere a scris din pură nebuie, să fii avut dreptate.

Nimic mai înfricoșător pentru mine decât reducerea lumii doar la material. Ar însemna să trăiesc într-o continuă dezamăgire, din cauza faptului că n-am făcut parte niciodată din categoria oamenilor a căror forță vitală provine din putere.

Despuiată

mai presus de orice

Uneori viaţa pare construită pe o cumpănă mare. Avem de luat decizii pendulând între ceea ce ne produce plăcere şi ceea ce trebuie cu adevărat de făcut.

Când alegi să faci lucrurile după bunul plac ţinând cont doar de ceea ce produce plăcere, întotdeauna există şi un revers. Întotdeauna plăcerea este precedată de durere. Fără exccepţie.

Un pas greşit pe calea delăsării, un singur pas în slujba propriului ego care tot timplul vrea ceva pentru a umple golul din sufletul omului lipist de Dumnezeu, este un pas sigur spre calea pierzării de sine în detrimentul deşertăciunilor.

Este crunt de dureros să asişti cu bună ştiinţă la moartea a tot, înainte de moartea propriu-zisă, mânat de instinctuala şi falsa nevoie de plăcere, de falsul sentiment de iubire în timp ce, cu bună ştiinţă alegi degradarea. Suferi.

Câteodată afundarea în iad este atât de adâncă încât, nimic nu te mai poate scoate de acolo. Rămâi prins în noroi dând vina pe viaţă, pe ceilalţi, pe orice altceva, dar nu pe propriile alegeri.

Totul îmi pare atât de întors pe dos încât firescul şi tânjirea omului câtre Dumnezeu se traduce ca fiind o capcană. Slujim morţii având convingerea că în felul acesta trăim. Ne vindem timpul şi viaţa. Ne vindem sufletul, total inconştienţi de ceea ce facem.

Cum am ajuns aici? A fost vreodată altfel?

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Îmi tot repet mecanic în cap, ştiind în acelaşi timp că nu înţeleg în profunzime această afirmaţie, dar crezând cu toată fiinţa că există o altă definiţie a iubirii. Trebuie să existe. Am citit despre ea.

Iubirea toate le rabdă, fără efort, căci în secunda în care sentimentul a devenit o corvoadă, e orice altceva, dar nu iubire.

Cel mai tare pe mine mă doare că nu sunt capabilă să iubesc. Sunt prinsă în iubirea asta lumească, instinctuală, dedată plăcerii şi, deşi interiorul îmi urlă după autenticitate, nu mă pot abţine să nu trăiesc limitat, minimalist în sentimente, devotată plăcerii, conştientă de toată durerea care urmează, dar consecventă în autodistrugere.

Sindromul masochistului? Minciuna omenirii? Capcana timpului? Cumpăna vieţii?

Totuşi, văzând în juru-mi vieţi împlinite prin diferite metode, sunt sigură şi în acelşi timp nu mai sunt sigură de nimic.

Taina intuită de mine în momentele bune, se pierde în fum de ţigară şi scrum. Se pierde în dependenţă, în neputinţă şi într-o nevoie absurdă de a îndrepta cu orice preţ ceea ce am omorât în ceilalţi, văzându-i trişti.

Testul vieţii pe care îl dăm cu oamenii, l-am pierdut de mult şi, nu din cauză că nu-mi pasă ci, pentru că îmi pasă mai mult de oameni decât de mine însămi şi, mai presus de orice, mai mult decât de Dumnezeu.

Despuiată

mofturi sau?

Acum ceva vreme aş fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că depresia chiar există. Aş fi râs, fiindcă în capul meu depresia era echivalentul lipsei de iubire. Este drept şi că am văzut-o ca pe un moft sau poate ca pe o metodă de a atrage atenţia.

Nu poţi înţelege pe deplin până nu experimentezi pe propria piele ceva, orice. Cine spune că ştie, fără să fi trecut prin acele experienţe pe care se hazardează în a demonstra că le înţelege, doar se dă rotund.

Detest gândirea pozitivă. Detest absolut orice sfat care are ca finalitate îndemnul de a fi optimist.

Poate că starea de tristeţe profundă în care mă zbat deja, de ceva vreme, este mai mult decât justificată.

Uneori mă simt ca un impostor care a mimat că poate să ducă singur o boală dubioasă cum e cancerul. Ironia este că nu de cancer îmi e frică. Am văzut unde se poate ajunge, chiar cred că sunt pregătită să îmi asum orice ar fi să fie.

Totuşi, nu înţeleg, de ce acum?

De ce acum când unele lucruri par să se îndrepte, mă regăsesc stând în pat, uitându-mă în gol, încercând să evit cumva tirajul monstruos de gânduri care nu mă slăbesc nici măcar când dorm?

Agitaţia, frica fără motiv real, starea de vinovăţie constantă pe care o resimt pentru absolut tot ce se întâmplă în jurul meu, mă debusolează şi mă determină să mă întreb tot mai des, cine sunt eu?

Sunt zile mai bune, zile în care am impresia că am depăşit momentul, că de acum totul va fi intrat pe făgaşul cunoscut. Sunt zile în care pot socializa normal, fără să mă irite anumite cuvinte sau zgomote din jur. Apoi, ca un hoţ, care abia aşteaptă să dea lovitura, gândurile se repornesc, agitaţia se instalează, plâng şi observ că absolut nimic nu mai are sens. O frică intensă îmi acaparează tot orizontul şi apar scenarii în legătură cu posibile evenimente care s-ar putea întâmpla.

Aş putea să şi mint, să mimez zâmbete şi entuziasm în colţul gurii, uneori şi fac treaba asta, fiindcă nu vreau să-i influenţez în vreun fel pe cei din jur, dar apoi, ajung tot la mine, tot la gânduri şi stări care par rupte din filme cu subiect dramatic.

Da, acum recunosc, depresia şi anxietatea nu sunt mofturi.

Îmi pare rău că nu am înţeles mai mult în trecut despre ceea ce pot trăi oamenii cu depresie, deşi, pe alocuri, am avut zile de tristeţe, pe interior a locuit un clovn care mă făcea să râd. Mai mereu.

Acum, clovnul pare că e supărat pe mine.

Sper să-şi revină. Curând.

Despuiată

Cuvintele

Mama mea respiră de două ori. O dată pentru ea şi, o dată pentru mine.

Respiraţia pe care nu o pot duce până la capăt, o duce ea.

Nimeni altcineva nu poate să respire în locul tău.

Nimeni altcineva nu vrea să respire jumătate din cât tu nu mai poţi.

Când au început atacurile de panică am crezut că este un joc al hazardului. Auzisem că există în realitate, însă ele se situau pe un plan intangibil.

Apoi, panica s-a instalat ca la ea acasă.

Niciodată nu ştii când îşi înfige ghearele în pieptul tău, râzând de tine şi de frica pe care o generază gândurile.

Unii au spus că sigur am făcut ceva neortodox şi deaia îmi e frică.

Dumnezeu priveşte în sufletul meu, sunt sigură de asta.

Cel mai tare mă doare când oamenii le ştiu pe toate şi se bagă în viaţa altuia explicând că nu este bine nici aşa, nici altfel.

Practic, nu prea mă comport “ca la carte”.

Ar trebui:

Să fiu mai raţională;

Să fiu mai visătoare;

Să nu am aşteptări;

Să iubesc pe toată lumea;

Să ascult problemele;

Să scriu mai puţin;

Să scriu despre alte subiecte;

Să scriu despre Dumnezeu;

Să scriu mai puţin despre Dumnezeu;

Să îmi caut un iubit;

Să nu-mi caut un iubit că va suferi;

Să fiu mai deşteaptă cu băieţii;

Să mă dezsălbăticesc;

Să nu mai sufăr când prietenii mei nu sunt prietenii mei;

Să nu mai scriu pe Facebook;

Să nu mai fac cercei;

Să nu-mi fac buletin biometric că voi fi controlată;

Să învăţ că pământul este plat şi să nu mai trăiesc în ignoranţă;

Să nu mai folosesc imaginaţia pentru că mă va omorî înaintea cancerului;

Să nu mai cumpăr de la supermarket ca să nu mai încurajez corporaţiile;

După toate acestea, voi fi “ca la carte”.

Într-un târziu am izbucnit în plâns. Într-un alt târziu, am izbucnit în plâns tot mai des.

Gândeşte pozitiv. Trăieşte pozitiv.

Când mai merg pe stradă mi se pare că oamenii nu mai au ochi. În locul lor sunt cuvinte răstite. Cuvinte “ca la carte” care spun cum trebuie să trăim şi cum nu trebuie fim.

Alte ori când merg pe stradă mi se pare că sunt invizibilă. Mă mişc cu bocancii mei grei şi mă duc nu ştiu unde. Acolo, pare să fie mai bine.

Despuiată

ne-am furat dragostea

Pentru că tu sufereai

Eu sufeream deopotrivă

Am crezut că suntem la fel

Ne-am contopit cuvintele și necuvintele

Ne-am contopit ideile și deziluziile

Până la infinit

Apoi a venit moartea de dinainte de moarte

Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea

S-a născut o suferință nouă

A mea diferită de a ta

A ta diferită de a mea

Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea

Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.

 

*Sursă foto Pinterest

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.