Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Trebuie

Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate, poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost momente în care, acest “trebuie”, m-a ferit de anumite pericole sau poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt acum.

Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți bine etc., etc.

Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să îndeplinesc vreun “trebuie”, care mi s-a implantat în subconștient. Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva, după cum ar fi trebuit.

Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.

Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie – sună de-a dreptul grotesc, dacă mut t-ul în locul lui i – avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat într-un cuvânt.

Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr, nenatural.

În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană. În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se uita la mine însă, ci privind în gol: – Ia uite, iar a obosit!

E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele, atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui “trebuie”.

Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau atitudine, să-i răspund doamnei că “trebuie” ăsta e un mare căcat și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.

Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă senzația că este chiar un om amuzant.

Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi văzută și dorința de a deveni insesizabilă?

Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.

Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez lumea.

– Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune. Nu o singură dată m-am confruntat cu acest “trebuie”, dar de fiecare dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere. Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.

Am să îngrop “trebuie”, undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108 ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

Despuiată

Oameni buni

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la îndemână să plasăm răul în exterior.

Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri. Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?

Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.

Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?

Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai mâhnit poate doar cu un cuvânt.

Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună. Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea ne înspăimântă.

E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în noi, nu? Noi suntem buni și minunați.

Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism, mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și mă întreb, suntem buni sau nebuni?

Despuiată

Resursa de la contabilitate

Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun pic de suflet scurs?

Visez la o lume fără bani. Dar ce să vezi? Căci ies pe stradă și-n loc de oameni văd semne de dolari. Văd buzunare umflate cu bacnote și telefoane care verifică constant contul bancar.

Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot cu ajutorul ei, ne pierdem viața. Ne înrudim cu banii, cumpărăm fercire cu bani. Oare?

Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce, ci banul.

Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema “resursa de la contabilitate”. Am umblat și eu cu dolarul în frunte, fiindcă așa se vrea, atât se poate.

Cuvântul “șefa”, l-am rostit mai des decât cuvântul “mama”. N-am vrut să mă ridic mai sus, pe scara ierarhică a șefiilor, n-am vrut, deși am fost pe aprope. Evaluările corporatiste îmi indicau spirit de leader. Am încercat să iubesc mai mult oamenii decât afacerile, în schimb. Fapt care mi-a adus, să-i zicem, pagubă bănească și gol interior, căci în lumea afacerilor sensibilitatea nu are ce căuta, mi se spunea adesea.

Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție pe care l-am avut îmi spunea “Andreea nebuna”, am aflat ulterior demisiei. Săracul de el. Îl și văd chinuit de cravata strânsă la gât, cu broboane de transpirație pe cămașa călcată impecabil, doar așa că să iasă banul.

O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai mult oamenii. Cu afacerea se juca, o ținea între degete și o gâdila în talpă. Frumos se împleteau cele două. Dar nu i-a mers prea mult, nici ei. Au jumulit-o șacalii iubitori de bani și de putere.

A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii care merg la muncă cu sensibilitatea de acasă.

Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani. Și apoi adună-te și fă din nou același lucru, în alt loc. Căci nu poate un om mic să schimbe pe banii umblători care se sprijină-n putere. Ei decid, ei știu mai bine. Noi, acceptăm.

Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va disparea sistemul bancar. Să dispară și banii, dacă ar fi după mine și să vedem atunci haos. Să vedem atunci cum căutam picul de suflet care mai zace amorțit în noi.

Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși să punem omul mai presus, căci la final n-o să ne întrebe Dumnezeu: – Ia să vedem, cât ai avut salariul?

Despuiată

Sinceritate

Nu am fost dintotdeauna sceptică în privința oamenilor. Obișnuiam să cred în ei, să văd în ei bunătate fără intenții ascunse. Obișnuiam să-mi pun sufletul pe tavă, dezgolit de toate măștile pe care mi le-am însușit, ulterior.

Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt, este cea mai bună comunicare în relațiile personale.

Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru – sinceritate, chiar acea sinceritate dureroasă, care te pune în situația disconfortului interior.

Apoi, treptat, viața m-a învățat altceva, ceva ce îmi este greu să accept chiar și acum, să fiu sceptică și să mă încred mai puțin în oameni.

Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la oameni pe care abia i-am cunoscut, atât de multe încât mă simt ca un oraș frumos, dar pustiit de tâlhari. Fără excepție, aceste cuvinte spuse în euforia stărilor de moment, s-au dovedit a fi vorbe goale, fără susținere reală.

Te iubesc – este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot să-mi imaginez măreția lui, atât de mică sunt eu ca simțire și putere de înțelegere.

Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor frumoase, pe care neîncrederea mea în mine, voia să le creadă. Venind din exterior, acele cuvinte îmi ofereau un confort emoțional și o dăruire totală față de persoana care mi le spunea. Am un puternic simțămât în a nu dezamăgi pe cel care spune că îi sunt dragă.

Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe. Mecanismul găunos se află în mine, conștientizez. Propria slăbiciune emoțională m-a purtat dintr-o dezamăgire în alta. N-am știut în cine sau în ce să mă încred.

Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.

Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de sosire a fost tot în mine.

Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt mici și se sperie repede, cu toate cuvintele lor mărețe pe care le spun.

Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu oamenii despre oameni. Asta ca să evit să mai creez cercuri în care nu mă mai simt nici măcar confortabil să trăiesc.

Sursa photo @elfcodobelf on instagram.

Despuiată

Hai sa fim realiști

Mă uit bine înăuntrul meu. Mă uit bine înăuntrul tău. E multă tristețe. Tristețe acoperită cu afirmații pozitive.

Nu mă crezi? Ieși afară, mergi pe stradă și uite-te în jur. Câți oameni ai văzut zâmbind? Câți oameni ai văzut cu privirea pierdută?

Ascultă. Ce auzi? Nu am bani. Sănătatea îmi e șubredă. Mă simt rău. Muncesc prea mult. Nimeni nu mă iubește.

Cum poți să te minți că tristețea nu există? Cum e posibil să fugi de oamenii care îndrăznesc să își arate tristețea? Crezi că este contaminabilă? Adevărul este că tristețea există deja în sufletul tău. Dar ai muncit atât de mult să o camuflezi în citate motivaționale încât ți se pare că ceilalți sunt triști, nu tu.

Ai mereu la tine pregătită tolba cu “va fi bine”. Mă întreb ce însemna binele asta pe care îl fluturi pe sub nasul celor triști. Ai habar? Nu cred.

Ignoranța doare. Nu acum, acum e călduț cât de cât, sub “Sunt fericită” spus de 100 de ori pe zi.

Nu mă simt confortabil. Oamenii mor în spitale mâncați de cancer în timp ce tu mergi la coafor. Să fiu fericită pentru tine? Să fiu tristă pentru cei care mor? Ironia este că sunt mai fericită invers.

Hai să fim realiști, te rog. Dacă tu crezi că tristețea este un moft, vino la spitalul de oncologie. Stai o singură zi. Aș fi bucuroasă să vorbesc apoi, despre fericire cu tine.

În toată tristețea pe care o vezi la mine, n-am fost în viața mea un om mai fericit.

Despuiată

You can call me naive

Mă adâncesc în durere și suferință. La durere fizică sunt aproape campioană. Dacă nu aș fi așa de mândră mi-aș ridica o statuie în fața blocului. Dar, puțina umbră de realism pe care o mai am, îmi zice că nu ar ajuta pe nimeni la nimic, poate doar pescărușilor care și-au făcut cuib pe acoperișul blocului, le-ar servi pe post de răgaz de tras sufletul sau poate pe post de toaletă.

Suferința sufletească, asta este altă poveste. Suntem prietene de când mă știu. Nu știu însă de ce. N-am înțeles ce anume vrea să mă învețe. Să o evit? Mult timp, nici măcar nu am conștientizat că există. Apoi, când i-am simțit atingerea umbroasă, trebuie să recunosc, îmi cam plăcea. O căutăm, mă căuta. Viața, îmi avea sens.

Îmi împleteam conștiința în jurul suferinței precum o spirală de ADN. Găseam motive de suferință în toată existența. Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună de nimic, nu am nici un talent, oamenii sunt răi, afară plouă, n-am cu ce să mă îmbrac, ș.a.m.d. Bineînțeles când toate cele mai sus menționate nu se fluturau prin mintea mea, aveam alte motive: sufeream cu vecina care lua bătaie, cu prietena care nu avea iubit, îmi părea rău pentru cerșetori, plângeam pentru copiii din Africa. Mă obseda tristețea, mă încăpățânam să observ neajunsurile și deznădejdea. How freaky is that?

Mă târam prin experiențe care mai de care mai demnă de suferit. Mi-a devenit reflex.

Când m-am îmbolnăvit, de-a binelea, m-a străfulgerat gândul că atât de tare m-am adâncit în suferință încât am devenit eu însămi sursă de suferință. Umblam pe stradă ca un cablu de înaltă tensiune. Mocneam și pârâiam.

Dar, apoi, am îndrăznit să urlu la Dumnezeu. Pentru ce atâta suferință? Pentru ce atâta amărăciune în sufletul meu? Pentru ce nu mă pot bucura?

Zile, luni, am umblat așa, urlând la El. Până când, într-o zi oarecare, o zi cu aparențe mediocre, am constatat picuri de bucurie în mine. În stilul specific, m-am panicat, de unde bucurie, de ce mie, sigur ceva e putred la mijloc. În sufletul meu căutător, începuse să își facă loc credința, ea, îmi aducea bucuria.

Credința, draga de ea, căra picături grele de bucurie în interiorul meu mohorât. O mai surprind și acum cu roaba de bucurie după ea, atât de mare îmi era necredința, încât e nevoie de timp serios și de cărat bolovani sisifici pentru ca bucuria să prindă rădăcini reale în mine.

Așa e viața fără nici un Dumnezeu. Pustie și tristă.

Nici o suferința însă, nu a lăsat urme mai adânci în mine față de propriile mele defecte. Gelozia, invidia, răutatea gratuită, ignoranța, bârfa, lipsa de răbdare, egoismul, ele m-au transfigurat. M-au transformat în durere pură. Fizică și sufletească. Mi-au acoperit conștiința cu o pojghiță groasă de substanță vâscoasă. And I hate that.

Mă rog, însă, mă rog tare să scap de ele, să se dizolve în neant. Să prindă contur, în locul lor: bunătatea, iubirea, bucuria, puritatea, nădejdea. You can call me naive. Dar ceva îmi spune că se poate.

Despuiată

Milă? Nu, mulțumesc.

Mila aceea născută din iluzia superiorității față de oamenii pe care îi întâlnim în diferite contexte, mila aceea ucide viața din omul spre care este îndreptată. Îl reduce pe năpăstuit la statutul de obiect nefericit. Ea mistuie pe interior și pe cel care o simte, prin sentimentul superiorității, care este o minciună.

După cum zicea Beethoven – nu este de recunoscut al semn al superiortății umane, în afară de bunătate.

Putem în schimb să-l iubim pe nefericitul de lângă noi. Să punem în el, prin simțămintele noastre, picuri de viață.

Să înțelegem că, în aparenta înfățișare care se derulează în fața ochilor noștri, nimic nu este așa cum pare a fi. Dar când îndreptăm spre oameni iubire, bucurie, compasiune, ei se deschid, din copiii necăjiți, bătuți de soartă, devin ei înșiși purtători de viață și de lumină.

Iubirea manifestată față de semeni, aduce sens vieții, domolește dureri și alungă frici. Iubirea aceea care îți permite să plângi cu cel care este în durere, dar din care se naște mare bucurie, când scopul de a scoate omul din hăul durerii, este îndeplinit, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care te îndeamnă să râzi cu cel care râde, să simți bucuria lui până în măduva oaselor, despre acea iubire vorbesc. Iubirea aceea care transmite celuilalt, că ești umăr la umăr cu el, între ale durerii sau ale bucuriei, ea este cea care odihnește indiferent cât de obositor pare a fi.

Mila născută din ego, sufocă și încătușează firescul din om, îl face să se simtă victimă stingheră, prin viața aceasta pasageră.

De iubire avem nevoie, de iubire manifestată, nu de mila care apasă și mai tare pe rana deja avută, aceea de a exista.

Despuiată

Alt poem despre iubire

Vorba lui Eminescu, căci de vreo 2000 de ani ni se tot spune să iubim, dar noi ne sfâșiem între noi.

Mă adun de pe jos și mă lipesc bucăți

Întodeauna altfel

Mă lipesc cu gândul la tine

diferită fiind poate nu mă mai recunoști

Pe tine nu te mai știu

te-ai lipit și tu diferit?

Au mușcat și din tine

fiindcă îți lipsește ceva, poate o mână, poate altceva

Mirosul e neschimbat

Îmi fac din el ancoră și mă leg de trecut

Mă înec în cuvintele tale care sunt ploaie pentru sufletul sec

Lasă-mă în pace! da? Te rog.

Mi s-a terminat lipiciul.

Despuiată

Înger de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un înger,

Să nu fiu singură,

Este făcut din lut.

În ochi are râvnă și știe a plânge.

Uneori îi văd aripile care-l înalță,

Chiar dacă obișnuiește a spune,

Că-i om și poartă cu el, neputință.

Zâmbetul lui e o joacă,

Inima, caldă.

Înger de lut,

Ce și-a transformat suferința în artă.

Vorbele lui mă propulsează în viață,

Cu bunătatea lor atât de firească.

Cuvintele lui îi sunt alinare

Trupului meu obosit de tumultul vieții.

Cum să mă bucur, Doamne de el?

Fără a vrea să-i frâng aripile?

Despuiată

Rugăciune

Sunt un om atăt de mic, dar mă cred așa de mare.

Vino Doamne și mă scapă, căci eu nu mai am salvare.

Urlu, țip și dau cu pumnul

Căci orgoliul mă conduce,

Am ajuns să-mi fie teamă ca să îmi mai fac o cruce.

Plânge sufletul în mine, chinuit de-a mea minte,

Fiindcă nicicum nu e bine, orice aș face, orice aș spune.

Eu sunt slab, dar cred că-s tare,

și slăbesc pe zi ce trece, fiindcă lumea e tentantă și mă iau cu ea la-ntrecere.

Sunt fricos, dar arăt bine,

Nu e asta ce contează? Țoale, freze,unghii false, panică și bani grămadă.

Am uitat să privesc cerul, să Te caut, să Te simt,

Mă iau cu televizorul și îmi place să mă mint.

Nu mai știu ce-i adevărul, dacă am știut vreodată,

Dar îmi zic că așa-i viața și uite așa, mai mint o dată.

Vreau Doamne să ajung la tine, să îmi dai o mângâiere,

Vreau să rup cercul mândriei, să mă bucur în tăcere.

Nu uita Te rog, de mine, nu mă lăsa în prostie,

Vreau să ies din bucla vieții plină de fățărnicie.