Browsing Category

Despuiată

Despuiată

Curcubeul tău ce culoare are?

Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete

O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine

Căci tu mereu mă faci să plâng

Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim

Mai bine ține-mă strâns la piept

și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei

Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?

Mă taie bucăți, mă îngenunchează?

Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip

Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte

Curcubeul tău ce culoare are?

Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi

însă când ajung în dreptul gurii le înghit

Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

Despuiată

Agitația ta

Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,

Mocnește-n mine ca jarul atins de apă

Mă dor cuvintele ce vin spre tine

Din gurile rujate prost.

Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?

Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc în jur raze de soare?

Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc minuni?

Mă doare agitația ta, mă doare,

Dar prind elan atunci când tu zâmbești.

Despuiată

O mare de oameni

Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame, dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.

Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa? Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?

“Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i om.” Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om…

Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri, aveam aproape 1.80 m.

Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care l-am purtat încontinuu.

Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.

Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: – uite ce înaltă e fata aceea!

Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr. Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași înălțime cu toată lumea.

Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea. Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe care îi luasem că erau buni la lungime.

Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt oameni.

Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

Despuiată

Ideal

Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele

În ceva nemaivăzut

Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți

Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus

uite așa nu mai dorm noaptea

Ziua umblu fără rost

Nu mai știu ce e cu mine

nu mai știu nici ce am fost.

Despuiată

Creștin sau cretin

M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale, asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului. S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un Dumnezeu.

Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.

Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.

Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept îndobitociți.

Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă din plin, în media – în principal, dar și în grupuri de oameni care se autoproclamă inteligenți.

S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.

Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură, atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.

Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în iluzia puterii banilor.

Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei, justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.

Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.

Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai dureroase momente.

Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc – nu este posibil.

Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt, ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe pielea mea ce înseamnă toate acestea.

Despuiată

Gânduri, gânduri

Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.

Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.

Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.

Este vina cuiva? Este vina noastră?

Zilnic, repetăm ritualuri – ne ridicăm din pat, mergem la muncă, venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi, o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar am făcut, nu?

Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat. Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de ceasul morții că suntem deprimați.

Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de nefericirea noastră actuală.

Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm, îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din nou epuizați și triști.

Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de condiționat – cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.

Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor. Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur, dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă fericiți.

Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului, prin vorbitul continuu despre nimic – da, sigur, nimic foarte important și crucial pentru fiecare – sugerând subtil interlocutorului că ascultatul este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a inventat-o unul care vorbea non-stop.

Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?

Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.

Despuiată

Despre frumos

Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului. Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul uman, toate astea în fața frumuseții.

Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!

Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația feminină și robustețea masculină.

Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte. Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.

Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie – prin mâna pictorilor.

Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.

Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie! Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de bucurie, și îmi doresc să mă las așa – purtată de sublimul care îmi străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos, să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.

Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te ridică în rai ori te arruncă în iad.

Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului, îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.

 

Sursa foto Pinterest.

Despuiată

Fă timp!

Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai ceva decât nevoile primare.

Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.

Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în propria piele.

Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în vorbe mărețe?

Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o. Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.

Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?

Fă timp!

Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la ceilalți?

Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate, că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine, lucru pe care îl făcea des – am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa – mi-a explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în valoare în fața ei.

Ce iubire schizofrenică este asta?

“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”  – Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.

Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.

Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.

Despuiată

Schimbare?

Oamenii se schimbă?

Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.

M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat. Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.

Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.

Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea. Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii până la final.

Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță se referă mereu la ceilalți, nu la mine.

Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară, oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.

Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.

Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez adevărul.

Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe sine.

Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.

Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.

Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

Despuiată

Despre carte

A trecut aproape o lună de la lansarea cărții Cine mi-a pus albinele-n piept?. Lansarea oficială a fost frumoasă, cu lume multă, curioasă, dar mai ales prezentă trup și suflet. Am plecat de acolo mai întreagă ca niciodată. Am fost bucuroasă să observ cum, atunci când oamenii se unesc pot face împreună pământul să se miște.

Impresiile despre rândurile scrise nu au întârziat să apară, las aici câteva dintre ele:

Manuela Poclitaru

Cascada care urcă muntele

Din seninul cerului şi liniştea ierbii, sub blânda veghe a luminii, se naşte izvorul care ne însuflețeşte. Nu ştim niciodată unde duce. Timpul e prieten şi vrăjmaş. Taie în stâncă, şi albia lină se prăbuşeşte, devine cascadă.

“Cine mi-a pus albinele-n piept” este o carte despre devenire. Despre escaladarea piscurilor lăuntrice. Despre frumusețea curajului şi riscurile călătoriei.

Are greutatea încercărilor trăite intens, până la depersonalizare, împletită cu puritatea sufletului sincer, deschis, şi uşurința de a scrie.

Andreea stă de fapt cu tine pe sofà şi-ţi povesteşte, privindu-te în ochi. Te poartă prin viața ei, te duce într-o lume dureros de reală, greu de digerat pentru cei ce se îmbată cu iluzii.

Este lumea în care îngenunchezi până la sânge, din care noi suntem parte, şi cu fiecare filă întoarsă a cărții ai şansa să schimbi tot ce-ai înțeles până atunci despre viață.

De sus, lumina veghează împăcată. Nimic nu e la voia întâmplării.

Crâmpeie de viață adunate-ntr-o carte reuşesc să facă din picuri de blândețe izvor. Pentru că, în cădere, cascada se transformă în apă lină şi limpede, oglindind cerul cu toate cele sfinte.

Cascada care urcă muntele, muntele abrupt care se oglindeşte în apa curată ca lacrima care-l spală.”

Leon, 8 ani, a citit cartea închis în podul casei

” Vreau să o cunosc pe Andreea. Mi-am făcut o imagine despre ea. Trebuie să recitesc cartea. Mai sunt amănunte pe care să le descifrez.” 

Codruț Beleaua

Servus. Am citit cartea. Deși “oamenii spun așa și pe dincolo”, deja cred că ți.am zis și eu câteva din arsenalul respectiv😊… , cred că stilul tău de scris este de admirat, franc și contemporan. Se distinge expresia sufletului tău, a gândurilor desnodate în expresie. Demolezi și ridici, incarci și descarci ideea. Mi.ai stârnit gânduri și autopolemică, nu numai pentru că mă regăsesc în trăirile tale, ci pentru că ai stârnit mintea cititorului. Mi se confirmă o idee, aceea că noi toți suntem parte dintr.un Suflet unic, dar ne manifestăm în materie uneori diferit, aparent… Felicitări! Și…Mulțumesc!”

Alexandru Abdulaki

Despre învingători

N-am scris niciodată recenzia unei cărţi. Deşi, e adevărat, uneori am vrut. Prin urmare, critica am plămădit-o adesea pentru mine, în intimitate facilă şi benignă, cu ironie şi superioritate, sau, în cele cazuri, vezi Poclitaru, cu ciudă. Nici de data asta nu mi-am propus, doar că volumul ăsta mă leagă cu o poveste, despre un destin în oglindă cu al unui geamăn. Şi a ieşit aşa…
Am citit cartea domnişoarei Luca ca pe un prospect. Sub aspect temporal şi intenţional. Am căutat o reţetă fantastică despre reuşită, despre izbânda unei eroine mistice, în luptă inechitabilă cu un Goliat parşiv, flămând şi necruţător, pe care eu însumi îl uram cu patimă. Un manual al celui/celei care a învins… frica. Ceea ce eu şi alţii nu am putut. Un manual al noncomformistei despre care am auzit de la Manuela Poclitaru că a îndrăznit să se opună totului cât i-a fost, zice-se, scris.
Am greşit. Am citit un jurnal al unui om ca toţi oamenii, decât că viu. Cu deznădejdea perpetuă, cu imagini ale absurdului, cu desene ale unei lumi prăbuşindu-se şi renăscând. O carte despre fobiile fardate strident, despre supravieţuire mentală înaintea celei trupeşti, schiţe ale unor caractere, radiografia unor gânduri absolut umane, cum ştii că există dar pe care nu le mai găseşti nicăieri.
Încerc obsesiv să îmi aduc aminte de un alt exemplu în care să fi regăsit atâta onestitate. Poate că lipsa unei structuri organizate, alta decât cea cronologică, sau tocmai inocenţa scriitoricească să dezvăluie lectorului această senzaţie de spovedanie. Pe mine, unul, m-a onorat. Mi-a construit, din ruinele unei iluzii incipiente, respectul desăvârşit nu pentru un scriitor, ci pentru omul care are curajul să pună pe masă trupul său întors pe dos. Şi aceasă mutare, am constatat cu uimire, nu trădează slăbiciune, nu pretinde compasiune, ci generează forţă, creionând pe David care nu învinge prin piatră, cu acea lovitură divină, ci prin simpla sa prezenţă, înfricoşată şi deznădăjduită pe dinăuntru, dar fermă absolut, în luptă nu cu Goliat, ci cu propria frică, cu propria fiinţă. Lupta unde, până să citesc cartea asta, nu ştiam că se poate, vreodată, învinge.
O carte nu despre boală, nu despre leacuri şi, în niciun caz, despre învins. Cuvântul de căutat, între paginile ei, nu e „Cine”, nici „albine”, ci „piept”. Din sintagma „în piept”.”

 

În perioada următoare vor mai fi două lansări: 19 ianuarie – Iași și pe 20 ianuarie – Gura Humorului, alături de Sorin Poclitaru.