Despuiată

Când ai puterea…

Omul prin condiţia lui se naşte dependent. Încă de la naştere depinde de părinţi. Grija şi dragostea mamei sunt vitale pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, acestea oferindu-i ulterior, o oarecare autonomie şi un teren sănătos pe care se va orienta în viaţă.

Copilul dezrădăcinat de aceste necesităţi, va dezvolta de-a lungul vieţii dependenţe surogat, care îi vor oferi iluzia unei vindecări lăuntrice temporare.

Cea mai periculoasă dependenţă surogat este cea psihologică, fiind perfidă prin faptul că cel mai adesea este confundată cu dragostea, punând dependentul în postura de a nu realiza că este victima şi călăul propriei neputinţe. Dependenţa psihologică îmbracă haina strălucitoare a iubirii şi a sacrificiului însă, în fapt oamenii de acest tip caută să îşi întregească propria persoană prin obiectul dependenţei lor.

Ea se manifestă din plin în relaţiile romantice.

Asemeni dependentului de narcotice, în prima fază, el simte o evadare şi o bucurie exacerbată, plutind şi hrănindu-se din noua lui descoperire. Renunţă de bunăvoie şi fără vreun pic de efort la aproape tot ceea ce îi compunea existenţa până în momentul descoperirii persoanei de care se împătimeşte.

Treptat, starea de euforie se estompează şi începe să simtă nevoia tot mai mult de a face parte din viaţa persoanei pe care crede că o iubeşte, fiind tulburat dacă acest lucru nu se întâmplă.

Dorinţa de a ştii absolut totul despre celălalt, de a-l controla, şi nevoia absolută de a ştii că celălalt este prezent oricum şi oricând, devin elementele centrale ale vieţii dependentului, manifestând adevărate drame interioare la cel mai mic refuz.

De regulă, în relaţiile romantice, dependentul psihologic se va simţi atras tot de o persoană dependentă, în felul acesta îşi va putea atribui şi rolul de salvator, ajungând să se distorsioneze sufleteşte şi mai mult.

Dependeţa psihologică este mult mai periculoasă decât dependenţa de narcotice. Deşi, nu se poate îndepărta de viciul său, dependentul de droguri va avea totuşi conştienţa faptului că ceea ce face nu este bine pentru sănătatea fizică şi mentală, dependentului psihologic îi lipseşte însă, discernământul, fiind ascuns sub masca de iubire. El nu reuşeşte să înţeleagă de ce, deşi iubeşte, este nefericit, slăbit, se simte abuzat, iar sufletului lui se desprinde tot mai tare de realitate.

Relaţia din care face parte se transformă în suferinţă, dar gândul că celălalt ar putea să plece îl chinuie îngrozitor, motiv pentru care ajunge la un comportament total deplasat, distructiv, şi autodistructiv, doar pentru câteva clipe de euforie, ca mai apoi să ajungă tot la suferinţă, fiindcă niciodată nu îi va fi de ajuns ceea ce primeşte.

Persoanele dependente psihologic, atunci când sunt părăsite intră în crize de depresie, cel mai adesea cu tendinţe suicidale. Iadul în care au ajuns este de nesuportat, se detestă pe ele însele. Nu găsesc sursa nefericirii lor, fiind o dependenţă greu de identificat, motiv pentru care nu pot ieşi din cercul vicios în care au intrat.

Nu am luat niciodată în serios acest tip de dependenţă, m-am lăsat furată de mirajul iubirii inchipuite şi n-am putut să identific faptul că am trăit o viaţă dependentă psihologic. Este extrem de dureros să îţi recunoşti ţie, că ai o problemă de acest tip şi că nu eşti persoana iubitoare care aveai impresia că eşti. Iadul propriu îmi vine din mândria care nu m-a lăsat să văd şi să recunosc dependenţa din mine, spre a mă putea vindeca.

Consider că nu este vina mea, să spunem că am avut startul necesar în viaţă pentru a dezvolta această patimă, însă, lipsa de vinovăţie nu mă scuteşte de suferinţa provocată mie şi altora.

Într-adevăr, este eliberator să te vezi pe tine aşa cum eşti, în toată splendoarea distorsionată ani de-a rândul, dar extrem de dureros. Extrem de dureros.

Previous Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

− 1 = 3