Non-sens

autobuzul care duce departe

Autobuzul este aproape plin, câţiva puştani stau în picioare, restul pasagerilor ocupă tacticos câte un loc pe scaun. Lumina portocalie din autobuz brăzdează chipurile pasagerilor apatici, făcându-i să pară bolnăvicioşi.

Câţiva oameni privesc fix pe fereastră, spre casele scorojite de ploaie şi vânt. Îngândurarea pare să domine atmosfera din încăperea care rulează rapid pe şoseaua goală şi întunecată.

Domnul din faţa mea este destul de bătrân. Pielea îi atârnă pe faţa maronie, iar hainele ce le poartă îl redau privirii mele ca pe un oropsit. Ţine strâns în braţe o sacoşă de plastic din care se vede ieşit, colţul unei franzele.

De data asta nu mi-am mai pus masca medicală pe faţă, nici nu mă mai interesează dacă iau vreun virus, iar acum gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nici înainte nu prea m-a interesat.

Tinerii care stau în picioare sunt coloraţi şi gălăgioşi şi, contrastează fantastic cu domnul din faţa mea, care pare să tresară la fiecare oprire a autobuzului în staţie.

Mi se pare că a trecut o veşnicie de când m-am urcat şi mai ales de când maşina goneşte pe şosele însă uitându-mă la ceilalţi pasageri care sunt liniştiţi, totul pare firesc.

Pe semne, gândurile mele sunt de vină căci se derulează cu viteza luminii pe ecranul minţii. Sunt atât de multe încât parcă aş trăi mai multe vieţi simultan în fiecare secundă.

Cu siguranţă că toate informaţiile din jurul meu mă tulbură îngrozitor. Sunt prea multe şi pe zi ce trece simt tot mai acut, cum amalgamul de ştiri, veşti, probleme, îngrijorări, îmi tulbură existenţa.

Nu mai suport nimic.

Cineva din autobuz apasă din greşeală butonul de urgenţă. Se aude un clinchet care mă readuce în prezent.

Domnul oropsit din faţa mea se uită la mine, pare că mă studiează, dar nu sunt sigură că are ce privi. -Probabil aşa gândeşte şi el despre mine, îmi spun, observându-mă analizându-i amănunţit chipul.

Ce aş putea avea în comun cu el, în afară de faptul că amândoi mergem cu autobuzul în aceeaşi direcţie?

Sacrificiul cere eroism.

Lumea materialistică în care mă învârt îmi ia din avântul spiritual, ridicularizându-l până la ateism. Cu atât sunt mai tristă cu cât mă leg mai abitir de tot ceea ce ştiu prea bine că nu mă va ajuta în nici un fel. Nici izolarea nu este o soluţie deşi mă izolez tot mai des în ultimul timp. Mă mint cumva, că în felul acesta, singură fiind, voi ajunge la detaşare completă de plăcerile trecătoare de care m-am tot legat de-a lungul timpului.

Este ciudat cum partea materială a ajuns să acopere spiritul cu totul. Foamea este contracarată de bani, liniştea psihicului se răscumpără la psiholog, iar iubirea aleargă cu sacoşele pline de argint, fălindu-şi măreţia.

O lovitură puternică în moalele capului ar avea puterea de schimbare lăuntrică, dar nici treaba asta nu mai este aşa de sigură dacă nu vine acompaniată de atingerea lui Dumnezeu.

Domnul din faţa mea se pregăteşte să coboare. Se ridică de pe scaun şi îşi ia în braţe nepoata care aşteaptă cuminte pe un scaun îndepărtat. Faţa i se lumineză, iar nepoţica zâmbeşte.

Autobuzul prinde viaţă. Viaţa redată în toată splendoarea ei printr-un cucernic gest de iubire. Îmbrăţişarea.

Autobuzul pleacă din staţie. Merg mai departe pe drumul meu, cu ochii larg deschişi, luând aminte că nici măcar apropierea sfârşitului nu poate stinge flacăra iubirii.

Iubirea însufleţeşte.

Materia desparte.

Previous Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

+ 11 = 18