All Posts By

Luca

Pești cu Cancer

Nu-mi pasă

Ziua o mie şase sute şi ceva.

Ziua unu de chimioterapie după muuuulte zile de pauză. Atât de multe încât, mi-am permis să cred că poate m-am vindecat. De ce să nu pot visa la treaba asta?

Spitalul este mare şi foarte departe, îmi pare rupt din context şi foarte abstract. În spitalul ăsta n-am amintiri, n-am prieteni, n-am chef.

Îl simt ca pe o ancoră înfiptă în abisul ultimelor două săptămâni de dureri. Oricât de auster îl percep, este totuşi locul care îmi oferă alinare oaselor înfierbântate.

Salonul are mai multe paturi ca salonul celălalt.

Discuţiile au început de nervi pe televizorul care îşi zbiară mocirla în creierul meu obosit de durere fizică şi psihică.

Nici nu ştiu cum m-am târât două săptâmâni prin oraş. Prima săptămână a fost mai grea, lovindu-mă durerile după o zi petrecută în vârful muntelui. M-am minţit că e de la vânt, de la frig, de la stres, de la orice altceva, dar nu de la boală. Am umblat cu fiola de dexametazonă în geantă, sperând să găsesc un cabinet care să mă scutească măcar o zi de cuţitul înfipt în spate şi de confuzia mentală care vine la pachet cu deteriorarea stării de sănătate.

“-Trebuie să iei o pauză de la tot şi să te îmbolnăveşti de indiferenţă”. Îmi zice doamna de lângă mine.

Măcar o lună să nu mai iei în serios absolut nimic din ce se întâmplă în jur.

Nu contează dacă nu te-a sunat, aşa trebuie să fie.

Nu contează dacă pe jos e plin de firimituri, aşa trebuie să fie.

Nu contează dacă cuiva nu-i pasă, aşa trebuie să fie.

Îmi pare incredibilă această soluţie, cum de nu m-am gândit până acum la ea? Vreau să mă îmbolnăvesc de indiferenţă. Vreau să ies din mine şi să îmi pară totul un joc din care eu nu fac parte, sunt doar spectator al propriei indiferenţe şi să mă minunez detaşat de toată indiferenţa de care sunt capabilă.

Spitalul a rămas în spatele maşinii roşii care goneşte frumos pe şosea, ascunzând în ea două fete cu haine şi ochi albaştri.

Parcă nu-mi pasă, nici de spital, nici de tratament, nici de greaţa care îmi acaparează încet, dar sigur, stomacul.

Nu-mi pasă nici că nu m-a sunat. Aşa trebuie să fie.

Despuiată

Nu iubeşti fiind preaplin de tine

Până nu reuşeşti să ieşi din tine fără să te pierzi, nu iubeşti.

Când îl iubeşti pe celălalt vii în întâmpinarea lui cu braţele desfăcute şi inima deschisă. Te faci mic, atât de mic încât, măreţia ta, reiese din iubirea ce o porţi. Te goleşti de sine şi, culmea este că, nu te simţi nici fragmentat, nici obosit, nici iritat, şi nici nu simţi vreo urmă de jertfă.

Când îl iubeşti pe celălalt, îl ridici din mocirla în care se zbate alinându-i zbuciumul,arătându-i calităţile în pofida defectelor. Transcenzi privitul lui prin ochelarii de cal, înţelegând, că absolut tot ceea ce vezi la el şi te deranjează, se află deja în tine.

Când îl iubeşti pe celălalt, ai timp, pentru că întâlnirea cu el dilată timpul. Clipa devine infinită. Nu simţi presiunea de a nu te putea ocupa de tine, pentru că iubirea ce o porţi te odihneşte, te întregeşte, te ridică deasupra timpului şi a spaţiului.

Când îl iubeşti pe celălalt, el este oglindă pentru tine şi tu pentru el. Cine se uită la sine în oglindă şi aruncă cu noroi fiindcă nu-i place ce vede? Mereu, indiferent de ceea ce relevă oglinda despre tine, cauţi să îmbunătăţeşti. Aşa-i şi cu celălalt, cauţi să-i îmbunătăţeşti imaginea, nu să i-o strici, crezând că în felul acesta eşti tu mai bun ca el ori mai corect.

Când îl iubeşti pe celălalt ştii şi poţi a-i respecta durerea, tristeţea, tăcerea. Înţelegi când îl doare ceva, când are nevoie de odihnă sau de puţină singurătate. Nu-l invadezi cu nevoile tale, simţindu-te respins. Încerci să-i alini durerea, dar dacă însă nu ţine de tine, îi arăţi că nu este singur şi că mergi la pas, alături de el.

Când îl iubeşti pe celălalt, îl întregeşti, îl ridici şi-l porţi în tine. El, devine vizibil mai luminos, mai frumos, mai plin de vitalitate. Asta face iubirea oamenilor, îi energizează, nu-i seacă de puteri prin fel de fel de cereri, ca şi cum, celălalt este duhul din lampa lui Aladin care îndeplineşte dorinţe.

Când îl iubeşti pe celălalt, dai, dai şi, iar dai. Şi, ce te mai umple dăruitul! Ce satisfacţie mai mare să fie dacă nu, golirea de sine împlinindu-l pe celuilalt? Nu zbieri în gura mare câte şi mai câte ai făcut tu pentru el, iar el nu ştie a aprecia ci, ştii în tine acolo, căci iubirea ce o porţi te învaţă, că ceea ce ai dat ai şi primit deja, altfel n-ai fi avut.

Ce bine ar fi dacă am vrea a alerga spre cunoaşterea iubirii!

Ce bine ne-ar fi dacă în locul timpului petrecut cu cineva, din frica de a nu fi singur, am folosi acel timp pentru cultivarea iubirii!

Despuiată

Superficialitate

Nu lipsa experiențelor este motivul pentru care îmi simt sufletul pustiit. Lipsa lor de consistență și de autenticitate, presărate în schimb cu doze șoc de superficialitate îmi provoacă adevărate crize de identitate.  Superficialitate care provine din lipsirea unui sens în viața cotidiană a individului.

Este adevărat că, traiul dus la un oarecare nivel, confirmat prin întâlniri, discuții, anturaje, scopuri, mai devreme sau mai târziu, oricât de tenace ești în ați păstra integritatea interioară, te acaparează într-atât încât, peste noapte, te trezești pustiit.

Este adevărat și faptul că dezamăgirea față de oameni este o temă care mi-a mâncat ani din viață. Această dezamăgire este atât de reală încât n-am cum să o evit.

De ce bărbatul își înșeală soția? Sigur, la această întrebare s-au derulat de-a lungul timpului sute de răspunsuri, mai mult sau mai puțin plauzibile. Însă, totuși, de ce înșeală omul?

Nivelul acesta pur carnal de ați valida potența și existența îl percep ca pe ceva extrem de primitiv și, cu toate acestea este o realitate care provoacă daune cutremurătoare, în contextul evoluționismului.  Nici nu vreau să știu ce este în mintea unui om în vârstă care își agață senzațiile interioare de câte o tinerică. Pot în schimb, să empatizez cu persoana înșelată. Pot să-i intru în minte și să-i simt teroarea de a se afla într-o eroare, agățându-se și ea la rândul ei de iubirea ce o poartă pentru nefericit.

Nu contest, în schimb, posibilitatea pierderii temporare a discernământului, posibilitate care pândește pe oricine, posibilitate în care m-aș putea regăsi, luând contur în realitate printr-o scena superficială, trăită la nivel de materie.

Slăbănogirea sufletului este atât de pregnantă încât suntem în stare de orice. Ține-mă Doamne de urechi căci altfel s-ar putea să te vând ca Iuda spunea Nicholae Steindthart.

Superficialitatea în artă este o caracteristică, care, lovește în moalele capului sau în conturul sufletului deformându-le  încet și sigur conturul. Cred momentan că manipularea maselor se face cel mai ușor prin artă, nu prin media sau alte instrumente de promovare.

Fiind o ramură care s-a deformat odată cu exprimarea subiectivismului uman neavizat în domeniu, adică destul de greu de încadrat în ceva, totuși, obiectul creat fiind destul de ușor de validat ca artă – cu siguranță că va exista întotdeauna o mână de oameni care să ridice la rang de artă orice inepție umană.

Așadar, este foarte ușor de ținut sufletul omului jos prin instrumentul care cel puțin teoretic, ar trebui să ridice omul spre frumos, spre o înțelegere mai profundă a universului, adică prin artă.

Spunea Nietzsche într-una din cărțile lui pe care n-am să o denumesc aici, că existența femeii este validată doar de minciună și de factorul olfactiv al privitorului. Nimic mai fals decât această afirmație, însă are o greutate pe care nu o pot nega. Să fie acesta motivul văzului strict oportunist al multor femei din ziua de azi? Trebuie să recunosc faptul că îmi este teamă ca acest filosof care din punctul meu de vedere a scris din pură nebuie, să fii avut dreptate.

Nimic mai înfricoșător pentru mine decât reducerea lumii doar la material. Ar însemna să trăiesc într-o continuă dezamăgire, din cauza faptului că n-am făcut parte niciodată din categoria oamenilor a căror forță vitală provine din putere.

Non-sens

Musca

Un liant între mine şi ceilalţi a devenit diagnosticul pe care-l port. Cel mai adesea observ că, singurul subiect de interes sunt stările şi senzaţiile pe care le simt sau le percep.

Un interes morbid aş putea spune, pentru că, nu se simte în conversaţiile avute un vădit interes pentru condiţia mea ci, mai degrabă, o teamă a interlocutorului de a nu dobândi maliţioasa boală.

Cuvintele mele devin fără tăgadă, ori cuţite vii care sfârtecă mintea ori punţi de speranţe spre un final fericit.

Nu cred în finaluri fericite. Am văzut suficient de multe încât, să ştiu să-mi îmi ofer echilibrul unei resemnări. Mă disperă extazul gândirii pozitive, sinceră să fiu, n-am înţeles niciodată la ce ajută. Mi se pare chiar hilar să observ combinaţia dintre zâmbetele forţate de pe feţele oamenilor şi logorea verbală compusă din exagerări propulsate într-un viitor în care, absolut nimeni nu se poate încrede.

Când am ieşit la masă cu cele două fete, cunoscute şi necunoscute în acelaşi timp, am vrut mai mult să scap din lâncezeala în care mă zbat adesea. Am vrut să mă îmbat din vitalitatea şi elitismul pe care le percepeam la ele.

Reţinută în reacţii, zâmbeam plăpând după fiecare răspuns mecanic pe care îl ofeream întrebărilor curioase. Mă întrebam totuşi de ce simt nevoia să punctez interacţiunea cu zâmbete. O cereau ele? Mă liniştea pe mine?

Am simţit adesea cum între mine şi ceilalţi, cancerul a luat conturul unei persoane care stă întrepătrunsă între mine şi ei. O persoană care mănâncă fără încetare gânduri şi cuvinte. Nici nu pot spune mai mult decât curiosul prieten vrea să afle şi rămân înecată în propriile cuvinte, înfipte ca nişte ţepuşe, direct în gât.

Mă întristează faptul că nu pot să mă golesc de mine în nici o circumstanţă, să pot să uit pur şi simplu bagajul cu informaţii undeva, într-un loc neştiut ulterior, nici de mine.

Mâncarea părea a fi bună, exceptând excesul de grăsime lipit pe marginea farfuriilor. O lingură de mâncare contracara efectul de epuizare mentală, provenit din insistenta încercare a mea, de a părea totuşi un om normal. Cred că şi zâmbetul plăpând, uşor forţat îşi avea rădăcina într-o nevoie absurdă de-a mea de a proteja fetele de tristeţea ştanţată în mine.

Subiectul nu este deloc simplu. Greutatea vine însăşi din faptul că pe undeva, suspendată în neant, se vede o licărire a morţii. Cine vrea să se gândească la moarte într-o zi minunată de primăvară când absolut totul, învie?

Dar iată cum ironica viaţă îmi arată că moartea, este mult mai aproape de noi, ba mai mult, zace în farfuria alăturată, într-o baltă de grăsime. Era o muscă fleşcăită, cu aripile întinse în sosul maroniu. Cum să-i spun prietenei elitiste, că pozitivismul ei s-a metamorfozat într-o muscă moartă? Simţeam că nu merită ceea ce i se întâmplă, simţeam că este mult prea sensibilă pentru a suporta elegant aşa o înfăţişare grosolană. Îmi era teamă că odată observată cruda realitate, vitalitatea îşi va lua zburdalnic tălpăşiţa lăsând în urmă un dezgust total.

La un moment dat am avut senzaţia că biata muscă îşi mişcă picioruşele în lichidul vâscos, vrând parcă să ne scutească de penibilul situaţiei şi să se târâie într-un loc unde să nu fie văzută.

Probabil că era imaginaţia care proiecta propria-mi tendinţă de salvare a celor două din ghearele înfricoşătoare ale morţii, cea care vedea musca vie.

Într-un final, fata a luat cu un şerveţel vişiniu musca din farfurie.

Pentru o clipă, am zărit în colţul gurii ei un zâmbet plăpînd, forţat.

Despuiată

mai presus de orice

Uneori viaţa pare construită pe o cumpănă mare. Avem de luat decizii pendulând între ceea ce ne produce plăcere şi ceea ce trebuie cu adevărat de făcut.

Când alegi să faci lucrurile după bunul plac ţinând cont doar de ceea ce produce plăcere, întotdeauna există şi un revers. Întotdeauna plăcerea este precedată de durere. Fără exccepţie.

Un pas greşit pe calea delăsării, un singur pas în slujba propriului ego care tot timplul vrea ceva pentru a umple golul din sufletul omului lipist de Dumnezeu, este un pas sigur spre calea pierzării de sine în detrimentul deşertăciunilor.

Este crunt de dureros să asişti cu bună ştiinţă la moartea a tot, înainte de moartea propriu-zisă, mânat de instinctuala şi falsa nevoie de plăcere, de falsul sentiment de iubire în timp ce, cu bună ştiinţă alegi degradarea. Suferi.

Câteodată afundarea în iad este atât de adâncă încât, nimic nu te mai poate scoate de acolo. Rămâi prins în noroi dând vina pe viaţă, pe ceilalţi, pe orice altceva, dar nu pe propriile alegeri.

Totul îmi pare atât de întors pe dos încât firescul şi tânjirea omului câtre Dumnezeu se traduce ca fiind o capcană. Slujim morţii având convingerea că în felul acesta trăim. Ne vindem timpul şi viaţa. Ne vindem sufletul, total inconştienţi de ceea ce facem.

Cum am ajuns aici? A fost vreodată altfel?

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Iubirea nu doare.

Îmi tot repet mecanic în cap, ştiind în acelaşi timp că nu înţeleg în profunzime această afirmaţie, dar crezând cu toată fiinţa că există o altă definiţie a iubirii. Trebuie să existe. Am citit despre ea.

Iubirea toate le rabdă, fără efort, căci în secunda în care sentimentul a devenit o corvoadă, e orice altceva, dar nu iubire.

Cel mai tare pe mine mă doare că nu sunt capabilă să iubesc. Sunt prinsă în iubirea asta lumească, instinctuală, dedată plăcerii şi, deşi interiorul îmi urlă după autenticitate, nu mă pot abţine să nu trăiesc limitat, minimalist în sentimente, devotată plăcerii, conştientă de toată durerea care urmează, dar consecventă în autodistrugere.

Sindromul masochistului? Minciuna omenirii? Capcana timpului? Cumpăna vieţii?

Totuşi, văzând în juru-mi vieţi împlinite prin diferite metode, sunt sigură şi în acelşi timp nu mai sunt sigură de nimic.

Taina intuită de mine în momentele bune, se pierde în fum de ţigară şi scrum. Se pierde în dependenţă, în neputinţă şi într-o nevoie absurdă de a îndrepta cu orice preţ ceea ce am omorât în ceilalţi, văzându-i trişti.

Testul vieţii pe care îl dăm cu oamenii, l-am pierdut de mult şi, nu din cauză că nu-mi pasă ci, pentru că îmi pasă mai mult de oameni decât de mine însămi şi, mai presus de orice, mai mult decât de Dumnezeu.

Non-sens

Antirăbdare

Stau şi mă uit cum creşte părul, mă uit cum îmi cresc unghiile, cum se modifică pielea şi cum apar ridurile. Am toată răbdarea în inima mea, pentru că treaba asta este o chestiune de-o viaţă. Apoi, dulceaţa monotoniei e liniştitoare.

Ce inginerie interesantă!

Firele de păr îmi cresc în prelungirea gândurilor şi sfârşesc sugrumate într-un elastic de păr.

Să fii bolnav de gânduri!

Când cade lumea pe tine, ce faci? Te scuturi?

Pe mine a căzut lumea şi din ziua aceea, fac flotări cu ea în spate. Să fiu iertată, dar altceva ce poţi să faci cu lumea toată ascunsă printre reţelele neuronale?

Azi aşa, mâine aşa şi aşa, poimâine m-a înnegrit de-a binelea. Murmurul şi râsetele, bine înfipte în clipa prezentă, ca şi cum niciodată în viaţa asta, ei nu şi-au dezonorat prietenii.

Sigur, vinovăţia nu-i pentru oricine, doar sufletele nobile gustă din acreala vinovăţiei permanente. Căci golul abisal în care se zbate omul – şlefuieşte porinirile.

Uneori, lumea mea toată stă ascunsă sub bandajul alb, pus pe înţepătura acului. Prin locul ăla minuscul îmi e scoasă din suflet durerea şi, culmea, chiar mă simt uşurată.

E mult mai bine să umbli cu lumea prin vene decât să o porţi în spate.

În momentele critice îmi iau la revedere mental de la ceilalţi. Sunt câţiva pe care i-am iubit, câţiva care mi-au fost indiferenţi, câţiva care nu mi-au plăcut pentru că, nu m-au cruţat de lipsa de iubire.

În rest, mă uit cum îmi creşte părul.

Non-sens

Nimic nu e ceea ce pare

Nici nu mai ştiu dacă îmi caut fericirea. Pe semne că, a fi conştientă îmi pare mai adevărat. Caut să trăiesc adevărat, cinstit şi simplu.

De ce scriu? Nici măcar nu văd aşa lucrurile. Departe de mine această îndeletnicire a scrisului. Totul a luat naştere dintr-o lipsă a cuiva – căruia să-i spun ce am de spus. De multe ori mi-am imaginat momentul scrierii ca pe o poveste pe care, în loc să o pierd în sunete vocale, mi-a fost mai uşor să o transpun în cuvinte scrise. Nici nu contează dacă povestea este bună sau rea. Dacă cineva râde sau cineva plânge.

Poate că fiinţa noastră prinde viaţă doar în poveşti. Cu o poveste agăţată de el, omul se prezintă în faţa lumii, locul în care primeşte aplauze sau din contră, primeşte respingere. Este un risc foarte mare să te expui în felul acesta, însă şi chiar dacă nu există expunere, se va găsi întotdeauna cineva care să creeze o poveste despre tine.

Fata aceea, îşi făcuse un scop din a se închide singură în camera ei semi-întunecoasă. Obişnuia să se roage mult, având certitudinea că Dumnezeu îi va umple golul pe care l-au făcut oamenii în sufletul ei. Nu observa însă că pe măsură ce avansa pe acest drum, felul ei nenatural de a fi, crea o distanţă şi mai mare între ea şi ceilalţi. Faţa începuse să-i semene cu a unei bătrâne, deşi vârsta reală era aproape de 30 de ani. Fustele lungi şi închise la culoare au început treptat să înlocuiască hainele moderne pe care cândva le purta ştrengăreşte.

Cu faţa palidă de asceză, spunea mereu că, din dragoste face tot ceea ce face. Totuşi, în jurul ei nu părea nimeni care să o iubească, nu părea nimeni care ar fi putut fi iubit. Apariţia ei tristă şi încercănată, mai degrabă te ducea cu gândul la doliu, la suferinţă adâncă, nicidecum la iubire.

Şi-ar fi dorit pe cineva, dar nu a fost să fie. Măcar un om care să-i rupă un zâmbet din crâncena-i suferinţă interioară. Îşi spunea sieşi că dacă ar fi găsit pe cine trebuia, ar fi renunţat la tot pentru el. Dumnezeu este mai bun decât orice pe lumea asta, la ce-i trebuia ei un soţ? Se mustra atunci când imaginaţia îi juca feste şi îi aducea pe ecranul minţii povestea a doi îndrăgostiţi, dintre care unul din ei, era ea.

Într-o zi, însă, un tânăr ştrengar, observându-i povestea s-a decis să-i mai cruţe din singurătate. Azi o vizită, mâine o plimbare, şi uite aşa fata îşi agăţă toată singurătatea ce o purta, pe umerii tânărului căruia părea să-i pese.

Nici el nu ştia ce căuta acolo, lângă fata îmbătrânită, pentru că după fiecare întâlnire cu ea, simţea cum tristeţea i se ştanţează în inimă. Aşa să arate dragostea?

Ea nu observa acest amănunt care se pare că scurgea viaţa din tânărul ei. Era fascinată de faptul că nu mai este singură, că Dumnezeu i-a ascultat în cele din urmă rugile şi i-a trimis pe cineva să-i umple golul interior.

Într-o seară târzie, tânărul îşi făcuse apariţia la uşa curţii sale, dorind să-i comunice ceva. Îi spuse că în noaptea aceea el va merge la cinematograf cu alţi oameni pe care îi cunoscuse. Îi spuse că nu ştie dacă va mai veni vreodată să o vadă, fiindcă simte cum a murit încercând să-i stingă ei singurătatea.

Fata, cu faţa ei palidă şi ştearsă, rămase în uşă, privind cum ultima speranţă de care a mai avut curajul să se agaţe, plecă la cinematograf.

Despuiată

mofturi sau?

Acum ceva vreme aş fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că depresia chiar există. Aş fi râs, fiindcă în capul meu depresia era echivalentul lipsei de iubire. Este drept şi că am văzut-o ca pe un moft sau poate ca pe o metodă de a atrage atenţia.

Nu poţi înţelege pe deplin până nu experimentezi pe propria piele ceva, orice. Cine spune că ştie, fără să fi trecut prin acele experienţe pe care se hazardează în a demonstra că le înţelege, doar se dă rotund.

Detest gândirea pozitivă. Detest absolut orice sfat care are ca finalitate îndemnul de a fi optimist.

Poate că starea de tristeţe profundă în care mă zbat deja, de ceva vreme, este mai mult decât justificată.

Uneori mă simt ca un impostor care a mimat că poate să ducă singur o boală dubioasă cum e cancerul. Ironia este că nu de cancer îmi e frică. Am văzut unde se poate ajunge, chiar cred că sunt pregătită să îmi asum orice ar fi să fie.

Totuşi, nu înţeleg, de ce acum?

De ce acum când unele lucruri par să se îndrepte, mă regăsesc stând în pat, uitându-mă în gol, încercând să evit cumva tirajul monstruos de gânduri care nu mă slăbesc nici măcar când dorm?

Agitaţia, frica fără motiv real, starea de vinovăţie constantă pe care o resimt pentru absolut tot ce se întâmplă în jurul meu, mă debusolează şi mă determină să mă întreb tot mai des, cine sunt eu?

Sunt zile mai bune, zile în care am impresia că am depăşit momentul, că de acum totul va fi intrat pe făgaşul cunoscut. Sunt zile în care pot socializa normal, fără să mă irite anumite cuvinte sau zgomote din jur. Apoi, ca un hoţ, care abia aşteaptă să dea lovitura, gândurile se repornesc, agitaţia se instalează, plâng şi observ că absolut nimic nu mai are sens. O frică intensă îmi acaparează tot orizontul şi apar scenarii în legătură cu posibile evenimente care s-ar putea întâmpla.

Aş putea să şi mint, să mimez zâmbete şi entuziasm în colţul gurii, uneori şi fac treaba asta, fiindcă nu vreau să-i influenţez în vreun fel pe cei din jur, dar apoi, ajung tot la mine, tot la gânduri şi stări care par rupte din filme cu subiect dramatic.

Da, acum recunosc, depresia şi anxietatea nu sunt mofturi.

Îmi pare rău că nu am înţeles mai mult în trecut despre ceea ce pot trăi oamenii cu depresie, deşi, pe alocuri, am avut zile de tristeţe, pe interior a locuit un clovn care mă făcea să râd. Mai mereu.

Acum, clovnul pare că e supărat pe mine.

Sper să-şi revină. Curând.

Despuiată

Cuvintele

Mama mea respiră de două ori. O dată pentru ea şi, o dată pentru mine.

Respiraţia pe care nu o pot duce până la capăt, o duce ea.

Nimeni altcineva nu poate să respire în locul tău.

Nimeni altcineva nu vrea să respire jumătate din cât tu nu mai poţi.

Când au început atacurile de panică am crezut că este un joc al hazardului. Auzisem că există în realitate, însă ele se situau pe un plan intangibil.

Apoi, panica s-a instalat ca la ea acasă.

Niciodată nu ştii când îşi înfige ghearele în pieptul tău, râzând de tine şi de frica pe care o generază gândurile.

Unii au spus că sigur am făcut ceva neortodox şi deaia îmi e frică.

Dumnezeu priveşte în sufletul meu, sunt sigură de asta.

Cel mai tare mă doare când oamenii le ştiu pe toate şi se bagă în viaţa altuia explicând că nu este bine nici aşa, nici altfel.

Practic, nu prea mă comport “ca la carte”.

Ar trebui:

Să fiu mai raţională;

Să fiu mai visătoare;

Să nu am aşteptări;

Să iubesc pe toată lumea;

Să ascult problemele;

Să scriu mai puţin;

Să scriu despre alte subiecte;

Să scriu despre Dumnezeu;

Să scriu mai puţin despre Dumnezeu;

Să îmi caut un iubit;

Să nu-mi caut un iubit că va suferi;

Să fiu mai deşteaptă cu băieţii;

Să mă dezsălbăticesc;

Să nu mai sufăr când prietenii mei nu sunt prietenii mei;

Să nu mai scriu pe Facebook;

Să nu mai fac cercei;

Să nu-mi fac buletin biometric că voi fi controlată;

Să învăţ că pământul este plat şi să nu mai trăiesc în ignoranţă;

Să nu mai folosesc imaginaţia pentru că mă va omorî înaintea cancerului;

Să nu mai cumpăr de la supermarket ca să nu mai încurajez corporaţiile;

După toate acestea, voi fi “ca la carte”.

Într-un târziu am izbucnit în plâns. Într-un alt târziu, am izbucnit în plâns tot mai des.

Gândeşte pozitiv. Trăieşte pozitiv.

Când mai merg pe stradă mi se pare că oamenii nu mai au ochi. În locul lor sunt cuvinte răstite. Cuvinte “ca la carte” care spun cum trebuie să trăim şi cum nu trebuie fim.

Alte ori când merg pe stradă mi se pare că sunt invizibilă. Mă mişc cu bocancii mei grei şi mă duc nu ştiu unde. Acolo, pare să fie mai bine.

Non-sens

o mie de melci uriaşi

O mie de melci uriaşi măncau liniştiţi rezidurile gândurilor. Bine, e drept, nici eu nu mă strofocam prea tare să diminuez fluxul mental în care mă zbăteam de o vreme…

Toate întâmplările cotidiene erau fix inversul a ceea ce mă aşteptam de la viaţă. Sănătatea – şubredă, viaţa amoroasă – un dezastru, linia financiară – întreruptă brusc.

Un pierzător pe toate liniile care se mai şi văicăreşte pe ici pe colo.

Nu tu progres, nu tu viziuni de viitor, nu tu liste cu dorinţe şi satisfacţii prin magazinele cu haine.

Oamenii de succes îşi flutură ţanţoş reuşitele pe la nasul spectatorilor. Fiecare adulmecă mirosul flouoreşcent al schimbărilor interioare. Oamenii de succes nu mai cred în Dumnezeu. Îl blamează pe la toate colţurile, cu feţe zâmbitoare şi creierul gol de adâncuri, dar plin de slavă de sine.

Am şi obosit să mă mai cert cu ei, în gândul meu, fiindcă în realitate nu mă bagă nici unul în seamă, dar ce le-aş zice vreo câteva.

  • Păi bine măi, scriitoare-o, tu crezi că le ştii pe toate? Ştii cum e cu religia, ştii cum e cu psihologia, ştii cum e cu amanţii, iubiţii sau ce or mai fi? Nu ştii nimic, blufezi doar, ascultă aici la mine, un nimeni care vorbeşte despre nimic.

M-am şi întâlnit într-o zi cu cineva care le ştia pe toate şi mai avea şi succes în a-i împovăra pe alţii cu fraze pompoase despre cine a fost şi cine a ajuns. I-am zis în gândul meu că şi-a asortat prost culoarea părului cu geanta, unde mai pui că avea şi şliţul desfăcut la pantaloni. Trebuie să recunosc faptul că îl purta cu eleganţă, eu personal n-aş fi reuşit.

Asta îmi lipseşte, rafinamentul în exprimare. Bine, la mine se pun şi emoţiile care mă copleşesc şi ajung să mă comport tot invers decât ar fi normal, deaia mi-am luat măsuri de precauţie, adopt postura fără expresie facială. În felul acesta nu mai sunt susceptibilă de a fi tristă, a fi bucuroasă, a fi sictirită sau ce se mai întreabă oamenii unii pe alţii în ziua de azi.

Până şi fericirea ieşită pe gura oamenilor de succes îmi pare o porcărie. Vorbesc despre fericirea în zece paşi sau despre cum au învăţat la cursul de autovindecare spontană să îşi preţuiască eu-ul suprem şi să-şi asculte vocea interioară. După parcurgerea acestor etape se declară pe deplin satisfăcuţi de evoluţia fericirii în propria lor viaţă şi propovăduiesc paşii de urmat peste tot pe unde apucă.

Melcii ăştia tot nu-mi dau pace, este ca şi cum se mai află cineva lângă mine. Cineva care mănâncă firimituri, cineva care se hrăneşte cu respiraţii sacadate din suflet şubred de om.

Este ca şi cum melcii uriaşi sunt atenţia obsesivă pe detalii, obsesii care duc inevitabil la frământări. La frământări şi la dor. Mult dor de Ansamblu, de Chip şi de Sens.