Despuiată

amour, în toată splendoarea

În mine se dizolvă totul şi parcă de aici de pe bancheta din faţa cabinetului medical, aud cum înăuntrul meu începe să bată vântul.

Totul a început în alt cabinet medical, dotat cu tehnologie de ultimă generaţie. CD-ul pe care erau inscripţionate datele medicale menite să confirme sau să infirme răspândirea bolii prin alte părţi ale corpului, îmi tremura în mână.

Pacientul eram eu şi nu eram eu.

Nu puteam nicicum să iau legătura cu prietenul meu, Cerul. O dată, pentru că starea lăuntrică se încăpăţâna să atârne de verdictul pe care urma să-l aflu. A doua oară, pentru că nu voiam să accept faptul că el plecase departe să-şi găsească viaţa pierdută printre fluturaşii de salariu.

Privind detaşată, pierdută în dureri sufleteşti de o amploare mult mai mare decât o simplă condiţie medicală, noua metastază apărută şi confirmată, părea punctul de cotitură care promitea schimbarea viitorului.

Mă simţeam bătută de vânt în mijlocul pădurii întunecate, aşteptând să-mi aducă cineva o haină protectoare pentru că, îmi era extrem de frig.

Oboseala dusă pe picioare de câteva săptămâni, apărută şi ea din istovitoarea fugă de gânduri, îmi dădea iluzia unui auz selectiv.

Auzeam aşa:

Insuficienţă hepatică.

Metastază hepatică.

Nu operăm.

Chimioterapie. Antraciclide.

Imunitate scăzută.

Ai grijă la infecţii!

O să fie bine!

Fuga oamenilor din viaţa mea a fost mereu cel mai greu de îndurat. Rupturile, pe bună dreptate sau nu, m-au lăsat să mă zbat aşa cum o muscă, se zbate înecată într-un pahar cu vin, dându-şi ultimele puteri pentru câteva secunde de viaţă în plus.

Am zăcut pe gresia rece din baie, într-o baltă de vomă mentală, plângând clipele petrecute alături de iluzia unei iubiri împlinite. Noua condiţie medicală vibra undeva departe, în abisul întunecat şi, nu-mi prea păsa nici de mine, nici de ea. Visam exorcizarea demonului prefăcut care îşi făcuse cuib în mine, îmbibat în cuvinte dulci, care îmi furase demnitatea afişată în ultima vreme.

În această aşteptare asiduă, toate culorile lumii s-au metamorfozat pe chipul blând al omului care, cu plasele pline de mâncare, şi-a făcut drum prin sufletul meu, hrănindu-l.

Am privit amândoi apusul, prin ochii Fraţilor Karamazov, prin ochii prieteniei, prin ochii grijii faţă de celălalt, până la renunţarea la sine în detrimentul unei vindecări spontane a celui bolnav.

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

48 + = 58